de Robert Lupițu
Adunarea Generală a ONU, mai ales simbolismul oferit de cea de-a 70-a sesiune a lucrărilor sale, este, per se, un eveniment de referință pentru diplomația onusiană și pentru sfera relațiilor internaționale. Însă, atunci când Casa Albă și Kremlin anunță o întâlnire la nivel înalt între Barack Obama și Vladimir Putin la sediul unicei arene globale, lumea relațiilor internaționale își direcționează și mai mult atenția spre New York.
O bilaterală ce nu a mai avut loc din 2013, chiar dacă liderii celor doi actori tradiționali în ierarhia puterii internaționale și-au intersectat drumurile și la summit-ul Americilor, reprezintă un moment de referință pentru permutările ce se înregistrează la nivel global: modificările arhitecturii de securitate din întreaga lume, terorismul, schimbările climatice, starea economiei mondiale și angajamentul ce va fi exprimat pentru Agenda pentru Dezvoltare Durabilă 2030. Așteptările sunt mari, rezultatele pot fi caracterizate de neconcretizări. Personal, consider că această întrevedere necesită a fi analizată dintr-o triplă perspectivă: cea a Washington-ului, cea a Moscovei și cea a terților, în această categorie intrând Bruxelles-ul și cancelariile occidentale, Beijing-ul, și nu în ultimul rând focarele de instabilitate din lume, în special Siria și Ucraina.
SUA&Barack Obama: Final de mandat cu trend ascendent în politica externă
La Washington, Barack Obama se află la final de mandat și a reușit să alimenteze cu suficient combustibil politica externă americană (vezi Iran, Cuba) în acest an. Pe de altă parte, presiunea lăsată de politica doctrinei Bush și reverberațiile unei strategii de politică externă eșuate în Orientul Mijlociu responsabilizează și mai mult o administrație democrată, care a avut mai mult de reparat decât de construit. Cel puțin la nivel de imagine. Implicarea SUA a fost catalizatorul unei declanșări ulterioare a instabilității, terorii, precarității și insecurității, iar în ultimii ani Washington-ul a căutat să se decupleze de o anumită politică aplicată și, mai ales, să se repoziționeze. Politica de forțe are reculul ei, iar interdependența complexă își face și mai mult loc, balansând principiile realismului. Pe scurt: 
America și Europa au avut nevoie de Rusia în ceea ce privește dosarul nuclear iranian, Teheranul fiind o mare reușită într-o zonă complicată, și de ce nu, un viitor punct geostrategic, și se pare că au nevoie și acum. Arcul de instabilitate în regiunea MENA (Orientul Mijlociu, Nordul Africii) a demonstrat Statelor Unite că politica internațională nu mai poate fi gestionată unilateral, mai ales când unipolarismul a decăzut de ceva vreme. Rolul jucat de Rusia în blocarea unor tratative de soluționare a conflictului sirian (vezi cele 4 veto-uri în Consiliul de Securitate, alături de China), efectele produse prin valurile de refugiați și migranți care au ”paralizat” valorile europene și lupta necontenită a Washington-ului împotriva terorismului necesită un efort conjugat. Atragerea Rusiei în această direcție poate fi cartea pe care Obama o are de jucat. Despre Ucraina? În adresarea sa către Adunarea Generală a ONU, președintele american a criticat în cei mai duri termeni comportamentul agresiv al Rusiei din Ucraina, însă la o reuniune bilaterală lucrurile stau altfel. Mă aștept ca Barack Obama să abordeze această chestiune direct (deș inițial aș fi înclinat spre o abordare tangențială), iar ea să înglobeze și retorica deja devenită uzuală: ”Sprijinim implementarea Acordurilor de la Minsk, care reprezintă unica soluție pentru pacea, securitatea, integritatea teritorială și suveranitatea Ucrainei”. Referirile la Crimeea vor anunța, dacă doriți, prețul plătit Rusiei pentru deblocarea altor chestiuni mai alarmante sau disponibilitatea americană de a pedala procesul de izolare al Moscovei și de multiplicare a efortului său internațional. Cea de-a doua variantă ar alerta Moscova cu privire la jocul Beijing-ului, dat fiind faptul că Obama vine după o reuniune cu Xi Jinping, unde au agreat un pact privind securitatea cibernetică, acord deja existent încă din mai 2015 între China și Rusia.
Rusia&Vladimir Putin: Spor de popularitate și diminuarea izolării internaționale
La Moscova, Vladimir Putin este abia la jumătatea celui de-al treilea mandat, iar izolarea internațională îi poate cauza prejudicii în zona politicii interne. Capitalul de imagine al președintelui rus reclamă o întâlnire al cărei răsunet se poate propaga și intern și extern. În același timp, Moscova are, în acest moment, o carte cu care poate sta la aceeași masă geostrategică cu America. Ambele puteri au potențialul de a se influența reciproc. Deși nu este în totalitate de așteptat ca această întâlnire să pronunțe o abordare clarificatoare pentru provocările internaționale, Obama și Putin aveau nevoie de această întâlnire, măcar pentru a (re)lua pulsul unul celuilalt. Sancționarea și eliminarea Rusiei din câteva formate comune – NATO și G8 – incomodează vizibil Moscova, iar pledoariile lui Vladimir Putin de a justifica ceea ce se întâmplă în lume ca fiind o consecință a politicii defectuoase occidentale este o armă cu două tăișuri: una, de a deturna atenția vis-a-vis de ceea ce se întâmplă în estul Ucrainei și a doua, pentru a demonstra rolul providențial pe care îl poate interpreta în situația din Siria și reconectarea sa pe aceleași șine pe care circulă și locomotiva americană, determinând o diminuare a intensității izolării rusești și un spor de popularitate. Deși a alertat binomul transatlantic prin fenomenul conflictelor înghețate și tendința de a transforma Ucraina într-un astfel de hotspot (că tot e la modă cuvântul) și înregistrează deficiențe și destructurări economice de pe urma sancțiunilor, Rusia și-a dovedit în dese rânduri rolul ce nu poate fi neglijat: participarea la formatul de negociere cu Iran și disponibilitatea sprijinirii unei soluții, implicarea în conflictul sirian și asumarea unei soluții diplomatice în cazul utilizării armelor chimice de către regimul Assad, blocarea unui demers internațional de înlăturare a acestui dictator de putere, implicarea militară împotriva Statului Islamic și capacitatea de repoziționare în raport cu evoluțiile oscilante în relațiile dintre SUA și parteneri. Ultimul exemplu la care ne putem gândi este întrevederea de săptămâna trecută de la Moscova dintre președintele Rusiei și premierul Israelului, Benjamin Netanyahu, privind situația conflictuală din Orient, însă nu sunt de trecut cu vederea nici ”mustrările” lui Putin pentru partenerii europeni care au avut încredere oarbă în politica americană din Orientul Mijlociu sau jocul parteneriatelor și acordurilor cu China (care continuă să joace rolul unei domnițe curtate de cavalerii americani și ruși), ultimul fiind agreat la începutul acestui luni și vizând o dimensiune sensibilă pentru productivitatea economiei ruse: energia.
Europa: un mariaj prisosit de valori. China: o domniță intens curtată
Într-un joc de sumă nenulă în care America și Rusia se vor influența negativ, Europa va avea de pierdut, iar China de câștigat. Astfel, bilaterala Putin-Obama este privită cu interes, chiar de la New York, unde se află și lideri europeni și președintele Xi Jinping Pentru Bruxelles și cancelariile europene așteptările sunt concentrate pe mai multe planuri: esticii așteaptă un semnal pozitiv în ceea ce privește evoluțiile de securitate din Ucraina și direcția procesului de ”reasigurare strategică”, atât prin prisma parteneriatelor cu SUA, cât și din perspectiva relațiilor NATO-Rusia; occidentalii urmăresc identificarea unei formule de negociere sau intervenție în Siria care să pună capăt conflictului, și ca efect să prevină erupția unor consistente valuri de refugiere și de migrație. Astfel, dacă în cazul Chinei întrezărim, metaforic, disputa amoroasă dintre doi cavaleri pentru o domniță, în cazul Europei asistăm la astenia unui mariaj prisosit de valori și beneficii economice, dar în care frumoasa și vechea Europă joacă un rol neatractiv. Da, Europa își pierde farmecul, iar în marja unei astfel de reuniuni ea rămâne la latitudinea jocului prestat de Obama și Putin, cel puțin din perspectiva dimensiunii externe, unde puterea sa normativă nu poate impulsiona scena internațională. Mai mult decât atât, dacă prefațăm rezultatele întrunirii Obama-Putin astfel: o soluție pentru Siria, înseamnă blocarea Ucrainei sau vice-versa, reliefăm încă o dată disparitatea intereselor europene.
Pentru China lucrurile sunt mai puțin complicate: Beijing-ul practică de ani buni un paso doble, fiind aliatul tradițional al Federației Ruse în Consiliul de Securitate și partener-competitor din punct de vedere economic pentru SUA. Partener strategic pentru unul și economic pentru altul, China ar beneficia, într-adevăr, de pe urma unei recunoașteri mai proeminente a rolului său în politica globală. În primul rând, aceasta are nevoie ca Rusia să țină America ocupată în Europa și Orientul Mijlociu pentru ca Washington-ul să nu mai interfereze cu interesele chineze în Pacific. În al doilea rând, are interesul să mențină importante acorduri cu ambele puteri. Parteneriatul cu Rusia, concretizat prin BRICS și ralierea mai multor state ale lumii la inițiativa AIIB pot submina rolul FMI și al Băncii Mondiale, puternic acuzate că sunt structuri de influență americană în lume. Washington-ul, însă, reprezintă pentru China cea mai mare piață externă, o curea de transmisie importantă a produselor chinezești. Totodată, negocierile recente pe anumite dosare sensibile în domeniul cyber-securității, energiei și schimbărilor climatice cu SUA și cu Rusia, poziționează China, mai degrabă, ca un actor cu potențialul să influențeze evoluția agendei bilaterale Washington-Moscova, decât ca un stat care așteaptă cu sufletul la gură deznodământul acesteia.
Siria și Ucraina: care este piesa de schimb într-un puzzle geostrategic global?
Pentru Siria și pentru Ucraina, bilaterala Putin-Obama nu va produce efectele scontate, cel puțin nu cu velocitate. Consensul ruso-american este primul pas, dar și cel mai important, pentru ca o coaliție și un format de negociere internațional să se coaguleze pentru a pune capăt conflictului din Siria și a asigura tranziția spre pace. Interesele geopolitice și geostrategice vor conduce, cu siguranță, negocierile în zona variilor dezacorduri. La Kiev există poate cel mai mare interes pentru această întrunire, dintr-un motiv foarte simplu: aici, administrația politică urmărește o detașare completă de influența rusă și are drept țintă calea europeană și euro-atlantică. Totodată, teama că Ucraina ar putea fi doar o piesă dintr-un puzzle geostrategic global și cedarea sa la schimb pentru încheierea războiului din Siria și gestionarea fenomenului migraționist și refugiat, este cu mult mai mare decât inevitabilitatea plecării lui Assad de la putere.
Un detaliu de semnalat: Întâlnirea are loc la New York, nu într-una din cele două capitale
Înainte de a-și pronunța efectele asupra mediului internațional de securitate, momentul premergător întâlnirii merită, cel puțin, două precizări: una de ordin psihologic – Kremlin-ul a fost lăsat să facă anunțul oficial, în timp ce Casa Albă a transmis fără echivoc faptul că Moscova a solicitat această întâlnire, contestări ulterioare existând, firește, dinspre administrația rusă; cea de-a doua este, mai degrabă, de factură cutumiară și simbolică: reuniunea are loc pe teren neutru – la sediul ONU – încă un teatru în care SUA și Rusia își proiectează disputele, cu precădere în Consiliul de Securitate. Motivele sunt două: unul cu o semnificație puternică, niciuna dintre cele două superputeri nu a dorit să își legitimeze adversarul și partenerul în mod simultan printr-o invitație de a efectua o vizită oficială. Ar fi fost un pas înapoi pentru cel care ar fi inițiat o astfel de reuniune la el acasă, un moment de poziționare care ar fi arătat fie apelul la consens, fie disperarea obținerii unui acord impulsionat, mai degrabă, de teamă și nu de prevalența principiilor. Motivul secundar, dar cu valențe simbolice – Națiunile Unite constituie locul propice pentru a da tonul general asupra identificării asumpțiilor comune privind pacea și evenimentele care o periclitează și agravează securitatea internațională și globală.
Ar fi o eroare novice să luăm în calcul posibilitatea unei resetări a ordinii internaționale sau a raporturilor ruso-americane prin această reuniune. Nici identificarea unei soluții care să mulțumească toți participanții la acest joc global nu trebuie așteptată, altfel deziluziile pot fi mari.
”Am căzut de acord asupra tuturor chestiunilor, mai puțin Siria și Ucraina”, ar fi enunțul oximoron pentru un fiasco al bilateralei Vladimir Putin-Barack Obama.
În mod cert, nu va fi reuniunea care să genereze soluții pentru provocările de pe agenda internațională, dar este un pas spre fixarea unor noi așteptări, spre determinarea cadrului unei reevaluări a intereselor celor două puteri și spre furnizarea sau demistificarea percepțiilor asupra unui ”Război Rece”.
.
Comentariile sunt închise.