Iranul se bucură dacă reușește să îndure mai mult și dovedește mai multă toleranța la război comparativ cu SUA, statele din Gfolf și Orientul Mijlociu în fața atacurilor în valuri israeliano-americane. Dar dacă asta e vreo victorie, sub toate aspectele posibile, desigur este doar o victorie a la Pirus. Ce rămâne din Iranul distrus după plecarea americanilor? Cum și-au aruncat în aer toate punțile cu vecinii? Cum a creat de facto o coaliție împotriva sa? Acesta este calculul greșit și eșecul Iranului, al cărui nou ales Lider Suprem, Mojtaba Kkhamenei, fiul tatălui său și numele pe care îl cunoaște lumea, nicidecum un lider ales, nu a apărut niciodată, este rănit potrivit intelligence-ului israelian și s-ar putea să fie în comă și fără un picior, potrivit surselor britanice, sau complet desfigurat, după unele surse americane. Cine conduce atunci Iranul și în ce măsură abordarea de tip Mad Man policy, politica nebunului, calchiată de Teheran și grupul de lider care și-a asumat acum conducerea de facto, dă rezultate și are vro relevanță, odată ce strategia destructivă duce la plecarea în istorie a regimului, dar luându-i și pe vecinii din Golf, dacă nu chiar lumea întreagă, dacă se poate, în prăbușirea pe care o suferă azi.
Iranul a construit coaliția internațională anti-iraniană prin atacarea vecinilor
Iranul a îmbrățișat o strategie care reflectă lipsa de scrupule, percepția unei amenințări existențiale la adresa regimului și dorința de a salva regimul Ayatollahilor și nicidecum statul iranian. Altfel nu se explică acțiunea suicidară de a distruge totul în jur, fără nici un scrupul sau noimă, lovind alandala toți vecinii din statele Golfului și Orientului Mijlociu, fără un obiectiv direct altul de a stârni distrugeri și durere. Pentru că lansarea de atacuri la adresa bazelor americane din regiune era cunoscută și anticipată, dar extinderea tirurilor pentru a distruge ceva, orice, ceva vizibil și de impact ca imagine este o cu totul altă acțiune, situată sub imperiul crimei de război.
Pentru că bazele au fost nuci tari, cu capacități de interceptare, au fost vizate imediat, pentru profitul televiziunilor și a postărilor propagandistice, elemente de infrastrucutură critică, dar și zone rezidențiale, hoteluri, aeroporturi, porturi, clădiri de locuințe în statele din Golf, cu precădere. Așa a ajuns Burj el Arab cu o parte a fațadei în flăcări, de la o interceptare, sau hoteluri și apartamente lovite, distruse și în flăcări. Și asta nu numai în statele care dețineau baze americane, ci otova, peste tot, și în statele mai prietene și în nici un caz inamice – Qatarul apropiat de revoluția generală, prin simpatiile față de Frăția Musulmană, Bahreinul majoritar șiit sau Omanul care a jucat rol de mediator în negocierile indirecte, prin intermediari, din Geneva. Nimic nu a fost iertat.
Astfel, Iranul a ajuns să constituie, indirect, prin acțiunile sale, cea mai importantă coaliție anti-Teheran și împotriva regimului tocmai prin această lovire fără reguli a unor ținte civile în toată regiunea, vizând 10 state din Golf și Orientul Mijlociu, alături de bazele americane, dar și Turcia, Azerbaidjanul, în exclava Nakhchivan, Iordania sau Ciprul, cu țintă bazele britanice de pe insulă. La coaliție s-au alăturat statele europene care au deplasat capabilități în Estul Mediteranei pentru a proteja Ciprul și Europa, dar și pentru a debloca tranzitul în strâmtoarea Hormuz și a menține libera circulație între strâmtoarea Bab El Mandeb, Marea Roșie, canalul de Suez și Mediterana, state care s-au aliat nu neapărat împotriva ci pentru a se apăra. Apoi au apărut, la limita declarării războiului, statele din Golf în coaliție, cu Kuwaitul și Iordania alături, dar și Turcia și Azerbaidjan.
S-a format, astfel, o adevărată coaliție internațională informală a celor vizați de loviturile trase din Iran, o coaliție a destinatarilor petrolului din regiune văduviți de transporturile așteptate, o coaliție decisă să înfrângă Iranul, să-i epuizeze capacitățile și muniția cu care trage și să determine o schimbare masivă de comportament care poate să se soldeze sau nu cu schimbarea de regim. Mai ales dacă iranienii, în final, decid să iasă în stradă.
Instrumentul lumii bazate pe reguli: Rezoluția 2817, de condamnare a Iranului pentru atacurile și violența din Orientul Mijlociu
Isprava Iranului a dus și la adoptarea unei Rezoluții a Consiliului de Securitate ONU, 2817, cu 13 voturi pentru și două abțineri, Rusia și China, o rezoluție care condamnă atacurile Iranului împotriva vecinilor săi. Consiliul de Securitate condamnă “în cei mai puternici termeni” atacurile Iranului asupra statelor Bahrain, Kuwait, Oman, Qatar, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Iordania și reiterează sprijinul său puternic față de suveranitatea, integritatea teritorială și independența politică a acestor state. Iranul este condamnat, în mod special, pentru atacurile împotriva zonelor rezidențiale și obiectivelor civile, rezoluția cerând încetarea imediată a acestor atacuri și stoparea amenințărilor, provocărilor și acțiunilor Teheranului menite să sprijine grupurile sale proxy – miliții șiite pro-iraniene, cu precădere, plus Hamas – din întreaga regiune.
Comunitatea internațională se dovedește, iată, decisă să respingă actele injuste și ostile ale Iranului care amenință stabilitatea popoarelor din regiune și din lume. Rezoluția a avut 140 de sponsori susținători, un număr covârșitor care a determinat votul și trecerea rezoluției, în ciuda sprijinului Rusiei și Chinei pentru Iran în războiul israeliano-american asupra regimului. Rezoluția menționează că regiunea Golfului este un pilon al securității globale, a comerțului și stabilității economice și este în interesul întregii lumi protejarea Orientului Mijlociu. Doar respectarea dreptului internațional și al diplomației poate permite o securitate și stabilitate durabilă în regiune. Iranul poartă o responsabilitate grea pentru escaladarea actuală în regiune, se menționează în cursul dezbaterilor, Iranul lovind în toate direcțiile. Deși există divergențe de înțelegere a acțiunii americano-israeliene în Iran, totuși votul pentru reacțiile fără motivație ale Iranului a fost covârșitor și demonstrează izolarea Teheranului și presiunea internațională creată împotriva acțiunilor sale. Victimizarea nu mai e posibil astăzi, nu mai e credibilă.
Abținerea Chinei a fost justificată prin faptul lansării de către SUA și Israel a loviturilor militare împotriva Iranului fără autorizație a Consiliului de Securitate, rezoluția cauționând abuzul. Dar China a igniorat pe deplin acțiunea Iranului împotriva statelor vecine, despre care făcea vorbire Rezoluția. China susține căRezoluția nu reflectă cauzele profunde și cadrul general al conflictului într-o manieră echilibrată. Și Rusia s-a abținut pe motiv că rezoluția este unilaterală, pe când Iranul ar fi foat cel atacat în fapt. Rezoluția Bahreinului și a Rusiei au fost suplimentare și concurente. Rezoluția introdusă de Rusia a avut 4 voturi pentru, 9 abțineri și un veto SUA, dar nu a atins numărul minim de 9 voturi pentru a fi adoptată, chiar și în absența unui veto. Rusia acuzat dublul standard, într-o mișcare consacrată, chiar dacă la baza respingerii a proiectului s-a aflat și lipsa sa de legitimitate a autorului care s-a descalificat ,prin declanșarea războiului de agresiune din Ucraina. În plus rezoluția sa nu spunea nimic despre responsabilitatea Iranului, cauționând exact atacurile care au fost condamnate de către prima rezoluție, cea adoptată.
Și dacă Israelul a salutat condamnarea atacurilor directe ale Iranului, țintirea civililor și a infrastructurii civile critice, Iranul a condamnat rezoluția adoptată susținând că este o injustiție față de propria sa țară. Iranul a arătat cu degetul agresorul, Statele Unite, în opinia sa, un stat deținător al unui drept de veto în Consiliul de Securitate, care abuzează de poziția sa de membru permanent. El a susținut că Iranul este victima unui act de agresiune, dar nu a putut explica de ce trebuie să distrugă și să tragă în vecinii săi, în civili, în clădiri și aeroporturi, exact tema rezoluției Consiliului de Securitate.
Blocarea Strâmtorii Hormuz și îngroparea economiei lumii
În disperare de cauză, fără responsabilitate sau obiectiv real, Iranul a trecut la o nouă fază de distrugere a producției globale de petrol și a economiei lumii. Dacă e să se îngroape, să tragă si Golful sau poate lumea după el. Altfel clamează victoria, chiar dacă distrugerile complete – a programului nuclear de 3 trilioane de dolari valoare, a programului balistic aproape complet (estimarea Institutului de Studiere a Războiului ISW era că mai rămăseseră la mijlocul săptămânii sub 10% rachete și sub 25% drone, și s-a tras în continuare, s-au distrus în continuare lansatoare și proiectile), fiind vorba de ceva între câteva zile, o săptămână până în zece zile capacitate de tragere pentru Iran. Această situație nu este deloc o victorie.
Pentru că, de fiecare dată când se pregătește o lansare sau s-a făcut, superioritatea aeriană a coaliției americano-israeliene face să fie identificată racheta din timp sau după tir măcar lansatorul, care este distrus imediat. De partea cealaltă, Iranul și-a pierdut aproape complet flota – 58 nave identificate distruse la cheu sau scufundate – dar și aproape cvasitotal flota aeriană militară. Conducerea de prim plan a fost eradicată, rămânând funcționari înalți ai regimului precum liderul Consiliului de Securitate Ali Larijani, Ministrul de Externe Abbas Araghchi sau președintele moderat Pezeshkian, dar cu Liderul Suprem nou ales prezumat grav rănit dar încă în viață și cu o conducere descentralizată și fără a asculta de vreun lider central, fără verticala puterii. Aceasta nu este, nicidecum, o victorie, după orice criteriu.
E adevărat că Iranul a continuat cu distrugerea porturilor civile, a terminalelor petroliere, a depozitelor, rafinăriilor sau navelor care tranzitau cu petrol în regiune. Apoi a amenințat cu distrugerea rețelei energetice, după ce în Bahrein a lovit uzina de desalinizare-rezervorul de obținere de apă dulce al statului. Iar la aceasta se adaugă închiderea strâmtorii Hormuz și minare parțială a trecerii prin strâmtoare, anunțată de președintele Trump – o formula care să permită controlul traficului dar, totuși, să existe un corridor liber pe unde să poată ieși tancurile iraniene către China. Ca și lovirea a cel puțin 5 petroliere în Golf, ultimele două joi, 12 martie dimineața, în largul coastelor portului Iranian Basra. Acestea acțiuni nu fac decât să distrugă economiile vecinilor săi, odată cu propria distrugere, stârnind și mai multă revoltă și amenințări de retaliere.
Iranul are o mare problemă de perspectivă, cu atacurile sale: nu mai are nici un partener în Golf, și cu toată înțelegerea și sprijinul, și destinatarii și clienții petrolului său, ca să nu vorbim despre cel al altora, au devenit inamici cel puțin supărați pe comportamentul unilateral și egoist al Iranului, care a antrenat toată regiunea în confruntare. Norocul este cel al unei reflecții mature și evitări de către toți ceilalți actori a unei escaladări majore, și inundarea pieții cu resurse enorme din depozite ale membrilor G7 menite să mențină prețul sub 100 de dolari barilul, față de cele 150-200 așteptate de decidenții de la Teheran, cei care semnează comunicate în numele Ldierului Suprem, care nu a apărut public niciodată. În concluzie, urmează vremuri dificile, în care Iranul, cu spatele la zid, va distruge totul în jurul său până își va epuiza rezerva de rachete și drone complet. Apoi spațiul său de mișcare va fi redus, iar perspectiva sa este de a avea un stat distrus, eventual zguduit de proteste masive, fără aparat represiv – țintit sistematic mai ales în zona kurdă din Nord-Est și în Teheran, inclusiv la punctele de control responsabile de represiune, la sediile Basij, miliția religioasă a regimului, a Gardienilor Revoluției, a autorităților locale de aplicare a legii. Un stat distrus de un război dar fără mari posibilități de reconstrucție, și cu o situație a relațiilor cu vecinii dezastruoasă, cu multiple procese și constrângeri de rambursare a pierderilor. Iar asta în timp ce aliații săi au promis mult și nu au livrat ajutorul așteptat. Iar Rezoluția Consiliului de Securitate adaugă la pasivul major pe care-l înregistrează deja regimul și liderii săi actuali, de facto, care mișcă și orientează atacurile de retaliere în Golf și Orientul Mijlociu.
