de Iulian Chifu*

Sosirea la Casa Albă a președintelui Donald Trump a tulburat profund strategiile de comunicare și temele de propagandă și de război informațional ale Rusiei. Principalele probleme au fost nuanțarea relației cu președintele SUA și America, în timp ce Rusia menține atacurile și acuzațiile la adresa Occidentului, concentrându-le tot mai mult pe NATO și UE. Dar cea mai importantă temă detașată în ultimele 3 luni a fost acoperirea temelor pro-ruse și anti-ruse consacrate prin etichete pro și anti-Trump, motiv pentru Rusia de a scăpa de blam și a încerca să îndulcească reacțiile dure pentru acțiunile sale de destabilizare pe dimensiune hibridă și informațional-cognitivă. Totuși, în ciuda noilor tendințe, au rămas marile teme și mituri anti-NATO care consolidează narațiunile ruse și blochează uitarea sau nuanțarea prin aducerea în prim plan a motivațiilor și răspunsurilor reale legate de temele mitizare de către propaganda Kremlinului și instrumentele mai sofisticate ale informațiilor militare GRU.

Campaniile de expunere a falsurilor și acțiunilor maligne ale Rusiei devin atacuri la adresa administrației Trump

Cea mai nouă și insidioasă metodă de etichetare și acoperire a acțiunilor subversive și hibride ale Moscovei este aceea de ascundere a narațiunilor și acțiunilor pro-ruse ca fiind acțiuni de susținere a MAGA și a trumpismului, în calitate de curent ideologic. Iar oricine expune falsurile Rusiei riscă să fie etichetat drept critic sau chiar oponent al administrației Trump prin suprapunerea pretinsului conservatorism al lui Putin peste trumpism, valorificând în paralel și încălzirea relațiilor ruso-americane în epoca tentativelor de negociere a unei încetări a focului sau chiar păci în războiul de agresiune pe scară largă, de mare intensitate, pe termen lung al Rusiei asupra Ucrainei.

Desigur, această operațiune are multiple aspecte și îmbracă forme diverse inclusiv pe cele care țin de criticile aduse planului de pace american și a condițiilor impuse de Rusia. Deși pozițiile sunt sensibil diferite iar abordările deseori incompatibile, Rusia utilizează în procesele sale de război informațional o forțare a coincidenței de poziție ruso-americană, exportând și prezentând drept teme ale președintelui Trump pe cele pe care le lansează ea însăși, inclusiv condițiile maximale care țin de capitularea Ucrainei, reducerea forței armate, neutralitatea și schimbarea de regim la Kiev(sub haina alegerilor prezidențiale care să legitimeze președintele care ar fi azi dictator și ilegitim, creând un “regim Zelenski” sau “de la Kiev” și nu reprezentând puterea centrală legitimă aleasă la Kiev, în condițiile de război și lege marțială).

Iată cum chiar serviciul de informații externe al Rusiei, SVR, a acuzat la 24 aprilie publicația independentă online Meduza, de opoziție, că se implică într-o campanie “de subminare a eforturilor de pace ale lui Trump”. Nu ar fi pentru prima oară cand SVR se implică direct în campania de dezinformare și operațiunile de război informațional ale Rusiei, a făcut-o și în Republica Moldova. Astfel, vizate au fost trei instituții media, Meduza fiind cea mai cunoscută, apoi fundația anti-corupoție fondată de Alexei Navalnîi – rămasă fără majoritatea membrilor săi, arestați în Rusia – și publicația de investigație Proekt.

Într-o declarație publicată pe site-ul web al SVR, joi, 24 aprilie, se notează faptul că “serviciile de informații britanice și franceze au cerut în mod persistent căutătorilor în mizerii” de la Fundația Anti-Corupție, Proekt și Meduza “să  fabrice acuzații privind legăturile secrete între cercurile politice și de afaceri rusești și cercul și anturajul președintelui Trump”. Capitalele Paris și Londra și-ar fi instruit serviciile de informații “să arate cel mai mare interes în informații referitoare la proiectele de afaceri americane cu giganții ruși Gazprom și Rosneft, ca și cu corporațiile Rostec și Rosatom”, responsabile cu achiziția de armament și industria atomo-electrică. “Rezultatele acestei falsificări vor fi utilizare pentru a discredita Casa Albă și politicile sale și să submineze procesul de negociere pentru încheierea pașnică a crizei din Ucraina,” se mai arată în comunicat.

Comunicatul se referă, în fapt, la acțiunile de lobby și cumpărare de bunăvoință cu avantaje de către partea rusă față de anumite companii americane care, se așteaptă să-l influențeze pe președintele american care să îmbrățișeze pozițiile ruse în planul său de pace și să sprijine Rusia în negocieri. Tema este cunoscută public în diferite formate prin propunerile deschise către SUA și administrația Trump de a investi în proiecte vizând minerale rare în Marele Nord și zona Arctică rusă, pe care să le realizeze împreună cu partea rusă și să renunțe la acordurile cu Ucraina, subminând astfel poziția acesteia în negocieri, în special în privința garanțiilor de securitate pe care Kievul le leagă de acest acord.

NATO vinovată de războiul de agresiune al Rusiei

Reciclat, reconfigurat și etichetat în moduri diverse, mitul așa numitelor “cauze profunde” ale războiului este destinat să explice de ce a trecut Rusia la agresiune militară în Ucraina, împotriva unui stat suveran pe care l-a recunoscut în frontierele actuale, ba i-a acordat și garanții de Securitate la Budapesta, în 1994, chiar dacă le-a încălcat peste 20 de ani, la anexarea Crimeii. Mitul subzistă în ciuda istoriei, faptelor și a declarațiilor protagoniștilor, scopul fiind de a justifica cumva un război inacceptabil și complet ilegal. Iar principala temă este că Rusia a fost provocată de extinderea NATO spre Est, respectiv NATO ar fi încălcat promisiunea acordată de a nu se extinde către Estul Europei.

Falsul a fost respins de către partea americană și rusă deopotrivă, prin vocea participanților la negocierile din 1990 de la reunificarea Germaniei și integrarea Germaniei federale unite în NATO, acceptată de Uniunea Sovietică. A afirmat-o și Mihail Sergheevici Gorbaciov, încă în viață la ora aceea, dar și ministrul de Externe al URSS, Andrei Kozîrev, devenit între timp “agent străin” în Rusia. Ambii au spus că nu s-a pus vreodată nici măcar problema extinderii NATO, despre care nici nu s-a vorbit și nici nu se gândea cineva în 1990, ci doar despre amplasarea capabilităților NATO în Germania de Est în contextul existenței URSS. Asta ar fi fost o discuție verbală dar care nu a fost transpusă măcar într-un acord în actualul context, nici măcar un gentleman’s agreement nu a fost.

La prăbușirea URSS, Rusia lui Elțîn nu a moștenit nimic, nici un tratat în acest sens, nici nu a emis pretenții de această natură la crearea Parteneriatului pentru Pace în 1994, când s-a alăturat grupului de state foste comuniste/socialiste care a intrat în program, împreună cu mai toate statele post-sovietice, inclusiv unele declarate neutre, vezi Republica Moldova. Un asemenea angajament, fie el și nepublic, ar fi trebuit să existe poate măcar ulterior, solicitat de către Federația Rusă, însă Kremlinul și Ministerul de Externe rus nu au reușit niciodată să prezinte vreunul sau măcar să se refere la un context de acord tacit. Și dacă Rusia chiar și-ar fi dorit un asemenea document, mai ales în contextul Actului Fondator NATO-Rusia din 1997, ar fi solicitat și negociat un acord sau ar fi insistat pe un angajament verbal public într-un context public clar. Nu s-a întâmplat niciodată acest lucru.

Mihail Gorbaciov a susținut că nu a existat nici o discuție și nici un angajament de a nu extinde NATO spre est niciodată, fapt confirmat azi și de Andrei Kozîrev. În absența oricărui document sau dovezi de orice fel, simpla repetare a acestui mit ca o mantră poate ajuta doar propagandei interne în Rusia, dar nu are nici o valoare probatorie internațională. Mai mult, Rusia însăși știe asta și realizează că mesajul este considerat pe bună dreptate în Vest drept revizionism. Obstinația de a repeta mantra ajută, însă, pentru a perpetua falsul și a ascunde cât mai mult reacțiile clare ale celor ce probează contrariul. Mai ales că orice înțelegere de orice fel ar fi determinat existența unor prevederi care să ducă la executarea acelei înțelegeri sau acord sau să prevadă adresarea către o curte internațională care să constate realitatea. Nimic din așa ceva.

Cât despre extinderea Alianței, a fost transparent faptul că ea s-a datorat aspirațiilor la securitate ale statelor Europei Centrale și de Est, tocmai rupte din fostul imperiu comunist condus și dominat de sovietici, și că planul unei pretinse încercuiri a Rusiei este o gogoriță. Mai ales că înconjurarea Rusiei nu e posibil să fie realizată doar din Est. Din contra, apartenența la NATO și nevoia de aplicare a garanțiilor articolului 5 al Alianței pentru toate statele membre este descurajator pentru orice tentativă de agresiune de orice fel pe care vreun stat membru ar avea-o la adresa Rusiei: astfel ar fi expus să stea singur, fără aliați, în fața vecinului de la Răsărit.

Percepția unilaterală a amenințării NATO de către Rusia

Intrarea în NATO presupune și un angajament, așa cum orice operațiune a Alianței trebuie asumată de către tote statele membre, o altă garanție a imposibilității oricărei acțiuni dușmănoase asupra Rusiei. Cât despre umbrela nucleară, ea rămâne tot apanajul statelor nucleare, cu precădere a Statelor Unite, de care Rusia e legată prin tratate de control al armamentelor, în prezent profund tulburate de evoluțiile de după începerea războiului împotriva Ucrainei. Iată câte garanții reale are Rusia că nu este sub nici o amenințare din partea statelor vecine membre ale Alianței. Mai mult, chiar propriul său război de agresiune în Ucraina a dus la schimbarea opiniei publice și asumarea politică a extinderii Alianței cu state tradițional neutre, Suedia și Finlanda.

Pe această direcție se plasează și dezbaterea despre frica de NATO a Rusiei la frontiera sa, ca și perspectiva percepției amenințării de securitate venită din partea NATO, respectiv tentația de a introduce securitatea egală și respectarea percepției amenințărilor la adresa Rusiei de către orice stat al lumii, care sunt parte a aceleeași familii de teme. În cazul apropierei NATO de frontierele Rusiei, am văzut că ea crea garanții și asigurări în sine pentru Rusia că, pentru a menține aplicabilitatea articolului 5, orice stat ar fi evitat dispute și divergențe, în orice caz nu ar fi generat nici o amenințare la adresa Rusiei. Apoi ideea securității egale în Europa – a se citi egală pentru Rusia – și respectarea amenințării percepute de către Rusia, ele au fost preluate dintr-o distorsiune a preambulului Acordului CSCE, Helsinki 1975, extrapolată spre unilateralismul rus.

Astfel, potrivit ambițiilor Rusiei, transpuse inclusiv în pretinsa propunere de acord – în fapt un ultimatum – adresat OSCE în decembrie 2021, întreaga lume, în primul rând statele NATO și din vecinătatea Rusiei, ar trebui să răspundă pozitiv și să dea garanții Moscovei pentru orice amenințare percepută unilateral de Rusia. Deci nu ar mai fi vorba despre negociere și explicații, argumente și date, acorduri explicite și elemente concrete care să susțină pretenții de amenințare percepută ci, dacă la Kremlin era percepută orice acțiune a vecinilor drept amenințare, ea trebuia eliminată. Așa a încercat Rusia lui Putin, prin intermediul lui Serghei Lavrov, să-și creeze drepturi excepționale și unilaterale de a depune veto pe orice temă nu-i convenea prin simpla declarare a acesteia drept amenințare percepută de Rusia. Nu conta faptul că, obiectiv, nu era nici un pericol.

În condițiile capabilităților NATO, pe care Rusia însăși le recunoaște drept importante, Kremlinul ar fi încercat o abordare mai puțin virulentă și agresivă dacă ar fi perceput cu adevărat o amenințare din partea alianței. Ar fi încercat medierea și angajarea NATO cu teme asociate, în nici un caz nu ar fi abordat revizionist lumea, distrugând dreptul internațional prin anexarea Crimeii și modificarea prin forță a frontierelor consacrate internațional, și nu ar fi atacat Ucraina, cu gândul de a o subjuga. Din contra, operațiune de agresiune tip blitz krieg, ulterior transformată într-un război de uzură, ar fi trebuit să nu aibă loc tocmai pentru că Rusia s-ar fi temut ca NATO să nu intervină. Or chiar de la planificare, Rusia a știut că în februarie 2022 NATO nu va interveni. Mai ales că NATO a declarat în mod repetat că nu trimite nici un fel de trupe în Ucraina pentru a nu a ajunge în situația de a exista pericolul unei confruntări directe între categorii de forțe ale sale și ale Rusiei și a unei posibile viitoare escaladări. Dorința de ocupație a fost mai mare decât pretinsa frică, inexistentă în fapt, față de NATO și față de reacția Alianței în Ucraina.

Ucraina urma să intre în NATO și lovitura de stat a Occidentului la Kiev

Rusia nu a avut de ales. Ucraina tocmai trebuia să intre în NATO, așa că a trebuit să intervenim, mai spune un mit și o narațiune a propagandei ruse. Din nou, complet false: la data anexării Crimeii, susținerea pentru NATO în Ucraina era de 17%, devenind 72% în toamna lui 2014, după începerea agresiunii ruse în regiunile estice ale Ucrainei, în Donetsk și Lughansk. Iar în 2022, deja Ungaria marcase singularitatea veto-ului pe diferitele proiecte europene și NATO legate de Ucraina pe motivul legilor care ar fi afectat minoritatea maghiară din Zakarpatia, în timp ce NATO însăși nu procedase la un asemenea pas cât timp Ucraina nu avea integritatea teritorială asigurată și controlul deplin asupra teritoriului, iar o intrare în NATO crea probleme de implicare directă în confruntările de recuperare a teritoriului din Crimeea și Estul Ucrainei.

Nu s-a pus deci problema vreodată ca Ucraina să fi intrat în NATO în februarie 2022, nici mai mult, nici mai puțin ca în 2014, 2017, 2021. Iar ultimatumul formulat în 2021, în contextual propunerii de acord cu NATO, respectiv garanția că Ucraina nu se va integra sau nu va fi primită vreodată în NATO, a fost doar un pretext, niciodată un motiv real. Mai ales că nivelul de ambiție de acolo nu viza Ucraina, ci cerea o revenire a Europei de Est la statutul dinainte de 1997, prima extindere, deci a fost recunoscută doar reunificare Germaniei în NATO și s-a cerut revenirea la statu quo ante, adică la nivelul Războiului Rece, pentru că după aceea “Rusia a fost slabă și Occidentul a profitat de ea”.

Desigur, acesta nu este și nu are cum să fie un argument viabil în nici un spațiu juridic internațional. Deciziile suverane luate în tot acest interval de 33-35 de ani nu au cum să fie inversate de către o dorință unilaterală a Rusiei intervenită la 30 de ani după desființarea URSS. Dar Rusia lui Putin știa prea bine că pe o asemenea bucată de hârtie, cu pretenții de acord cu NATO, nici Alianța și nici un stat occidental nu putea reacționa, ba chiar a fost mirată și surprinsă că nu a existat o reacție negativă publică imediată: pentru că nimeni nu abandonează principiile fundamentale, mai ales că demersul său ultimativ nu a fost un efort diplomatic ci doar un motiv de a acoperi, cumva, agresiunea ce urma, expusă imediat de către partea americană cu planuri și date, cu tot.

În plus, chiar Putin nu s-a referit la NATO în vreun punct în discursul său de explicare a agresiunii, ci a pus sub semnul întrebării dreptul de a exista al Ucrainei, insistând că a fost creată artificial de Lenin și că trebuia să fie o parte a Rusiei. Aici intervine și celălalt mit al loviturii de stat din Ucraina, în februarie 2014. În Ucraina nu a fost nici o lovitură de stat care să fi determinat anexarea Crimeii: Revoluția pro-europeană, Maidanul, a fost expresia sancționării unui președinte care nu a fost de acord să semneze acordul de asociere cu UE la Vilnius, deși propria săi cetățeni o doreau iar el câtșigase alegerile pe acest proiect. Apoi a existat represiunea condusă de ruși și uciderea a 101 protestatari, urmată de fuga lui Yanukovici în fața mulțimii. În locul său a venit președintele ales al Radei Supreme, potrivit constituției ucrainene, în condițiile în care parlamentul ucrainean era ales(și recunoscut) anterior, și neschimbat în componența sa.

De altfel, Rusia a recunoscut pas cu pas președinții și premierii ucraineni aleși ulterior și a derulat timp de 7 ani relații cu Ucraina, fapt imposibil dacă ar fi considerat că a avut loc lovitura de stat pretinsă. Frica teribilă de pretinse revoluții colorate a făcut Moscova să respingă acțiunile din februarie drept expresia directă și neinfluențată a voinței publicului și poporului ucrainean. Mai ales că punea în prim plan un stat democratic, care are o puternică societate civilă și nu a avut nici un președinte care să fi terminat două mandate, atunci cand Putin depășește recordul lui Stalin de stat la putere și chiar în postură de președinte al Rusiei. Autoritarismul – devenit dictatură în războiul de agresiune din ultimii ani – și neo-imperialismul din substrat definesc în formă definitivă tipologia de stat pe care Rusia îl reprezintă și acțiunea profund ofensivă și nejustificată a războiului de agresiune împotriva Ucrainei.

Ținta Europa și statul paralel/profund al funcționarilor europeni

După cum se vede, lui Putin nu-i e frică, în fapt, de NATO, ci de democrație ca sistem. Îi este frică de o Ucraină democratică, care reușește să asigure prosperitate propriilor cetățeni, e suficient de mare și de apropiată de Rusia pentru a da idei rușilor înșiși că se poate trăi și liber, și democratic. Mai ales că Putin și-a încălcat propriul contract social și a târât Rusia în întregime în război, schimbând dramatic modul de viață al cetățenilor săi și punându-i la costuri de război pe care promisese că nu le va aduce niciodată. Deci NATO e scuza, nicidecum cauza războiului, iar toată bâlbâiala în a găsi o narațiune publică acceptabilă, la începutul războiului și în primul an, o narațiune care să supraviețuiască chestionării și dubiilor oricui, s-a dovedit imposibil de depășit. Nici măcar prin construcții mai sofisticate din familia blamării Occidentului – SUA, NATO, UE.

Credibilitatea blamării NATO pentru război este marginală chiar și în societatea rusă. În plus, nu poate fi absolvit agresorul în nici un punct printr-o asemenea șaradă necredibilă. Costurile internaționale ale agresiunii se acumulează, chiar dacă se încearcă ieșirea din izolare prin falsa preocupare și participare la negocierile inițiate de către președintele american Donald Trump. Iar referirea la provocarea Rusiei de către Ucraina, eventual prin epurarea etnică a rușilor din Est, este de asemenea, necredibilă: rușii au ales ei înșiși dacă rămân în Ucraina sau pleacă în Rusia. Iar majoritatea rușilor din zonele ocupate care s-au refugiat în Ucraina în Vest sunt cei mai supărați pe Rusia lui Putin care le-a distrus viețile, existența, uneori le-a ucis rudele și i-a lăsat fără agoniseală. Pentru că războiul inițiat în 2014 cu joasă intensitate, transformat în cel mai mare și sângeros război după al Doilea Război Mondial, s-a derulat și a distrus exact regiunile locuite de către ruși și vorbitori de limbă rusă din Ucraina.

Între temele identificate de EUvsDisinfo, radarul Uniunii Europene de monitorizare a dezinformărilor ruse, mai identificăm câteva teme cuprinse în războiul informațional rus. Cea mai prezentă și bine reprezentată este despre implicarea Europei, UE, Statelor europene în prelungirea răboiului din Ucraina, asocierea în partida războiului, generată cu precădere de un stat profund/stat paralel european alcătuit din birocrații nealeși care conduc, în fapt, uniunea în locul politicienilor aleși în statele lor. Aici sunt reactivate frustrări publice, dar în primul rând teorii ale conspirației, fiind susținute de către Moscova categoriile de forțe politice auto-intitulate suveraniste. Nu există nici o dovadă a existenței unor elite din umbră care manevrează temele păcii și a războiului în Ucraina sau măcar pledează pentru război în locul păcii. Iar sprijinirea Ucrainei, stat suveran și independent, membru al ONU, nu înseamnă nici pe departe îmbrățișarea partidei războiului.

Tentativa de delegitimare a democrației la nivel european e și ea veche și de durată. Sosirea lui Trump la Casa Albă și influența MAGA pe această temă reactivează cu argumente prima temă relevată în articolul nostru, a faptului că europenii sunt împotriva lui Trump și acțiunii sale de pace, nicidecum a războiului de agresiune produs și lansat de Rusia. O alegere de conveniență, care pare să aibă adepți. Mai mult, această temă încurajează și susține extrema dreaptă pe continentul european. După atacul de la biserică la slujba de Florii în orașul Sumîi, unde au fost uciși 35 de civili și 100 au fost răniți, vina a fost pusă pe ucraineni, cu tema nou apărută că Zelenski nu mai e ascultat de anumite părți ale armatei, nu le controlează, iar ucrainenii l-ar acuza pentru acțiunea Rusiei din Sumî. Falsuri pe linie, fără suport, dar parte a dezinformării masive ruse.

* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. A fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim-Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.

de Iulian Chifu*

Ultimele zile au făcut să cadă cortina de peste ambiguitatea constructivă a perspectivei unui acord de pace peste noapte, negociat de America lui Trump. Președintele american aplică modelul pe care l-a patentat, al negocierilor în forță, printr-o înțelegere secretă(chiar Donald Trump a anunțat miercuri că are o înțelegere cu Rusia deja) și impunerea soluției părții considerată mai slabe, pe baza argumentului forței – nu are nici o carte, Rusia câștigă pe teren – nici acesta susținut pe deplin de fapt și împrumutând din retorica și propaganda rusă. Totuși dacă planul era inacceptabil din start, demersul are meritul de a fi deblocat negocierile, ar fi împins către căutarea unei soluții inclusiv pe baze inedite, fie că ele vor fi administrate mai departe de către europeni(să vedem cât asumă UE din această responsabilitate), fie că ele se transformă în negocieri directe ruso-ucrainene- acolo unde există rezerva Kievului pentru încetarea de facto a focului și a forcingului de a cuceri tot mai mult teritoriu, pentru a marca elemente de reconstrucție a încrederii.

Urma negocierilor de afaceri în propunerea Trump, cu câștig terț și dividende pentru mediator

 Președintele american Donald Trump este un personaj, fără nici un dubiu. Cu caracteristicile de personalitate marcantă, cu histrionismul asociat, dar și cu simțul afacerilor care l-au adus la statutul de multimiliardar pe dimensiune imobiliară. Și cu simțul omului de afaceri care e sătul de blocaje și răspunsuri de nu se poate, sugrumat de birocrație, avize și blocaje, și mai ales cu un prim mandat în care voința sa, asumată a fi cea a votanților săi majoritari în SUA, nu a putut fi aplicată pe deplin.

Desigur, lăsând nuanțele democrației de o parte și echilibrul puterilor în stat, comparația cu alți lideri ai statelor mari și puternice – Rusia, China – i s-a părut defavorabilă. Asta nu face neapărat din președintele american un autoritarist sau admirator al dictatorilor, nu în mod automat. Dar o urmă de gust amar tot a rămas omului neobișnuit cu afacerile internaționale complexe și consumatoare de timp. Totuși punctul relevant care i-a atras atenția este unul logic și realist, cel al blocajelor prelungite și inexplicabile în conflicte eterne, dar și cu componenta mai degrabă mercantilă, la nivelul marilor treburi și conflicte internaționale și simțul omului de afaceri care vede oportunități și posibile avantaje în orice situație.

Așa a abordat președintele Statelor Unite conflictul din Ucraina, pe care nu l-a declarat niciodată război de agresiune al Rusiei în Ucraina, chiar dacă există documente clare în primul său mandat privind îmbrățișarea acordurilor generale și pozițiile lumii bazată pe reguli, inclusiv în privința Crimeii. Iar succesiunea la tratate și acorduri nu se discută juridic nici în contextul revizuirii relațiilor internaționale. Totuși inventivitatea omului de afaceri și de acțiune, la adăpostul reconfigurării relațiilor internaționale, a permis larghețea și din punctul acesta de vedere. Nu spunem că este bine, dar președintelui SUA i s-a acordat un spațiu larg de manevră pentru a realiza obiectivele abordate poate aduc o plus valoare unor teme încremenite în poziții canonice inflexibile, care au împins stabilitatea în stagnare.

Așa ar trebui lecturat anunțul electoral și promisiunea că va rezolva conflictul din Ucraina în 24 de ore. Orice evaluare rațională plasa promisiunea în spațiul afirmațiilor categorice și comunicării de campanie, nicidecum în spațiul idealurilor realizabile. Mai ales că erau cunoscute pozițiile antagonice ale celor două părți, în cadrul războiului de agresiune, pe scară largă, de mare intensitate, pe termen lung al Rusiei în Ucraina: Rusia își dorea o Ucraină mică, controlată printr-un guvern păpușă, dependentă, fără ieșire la mare, un Belarus 2, iar Ucraina restabilirea suveranității și integrității teritoriale în granițele recunoscute internațional și garantate la Budapesta, la momentul intrării în Tratatul de Neproliferare nucleară și renunțarea la armele nucleare ale Uniunii Sovietice moștenite pe propriul teritoriu.

După săptămâni de discuții separate, am avut pe masă un crochiu cu linii generale ale unui acord, cel mai probabil convenit cu Moscova, pe care să se discute cu ucrainenii și europenii. Chiar dacă a fost acceptat 90% de către Kiev iar componenta cheie privind recunoașterea cedării Crimeii a fost respinsă, proiectul de o pagină în 7 puncte a oferit un cadru și bază de negociere utilizabilă ulterior. Iar umbra omului de afaceri a putut fi găsită nu numai în acordul vizând metalele rare, ci și în cel relativ la propunerea ca centrala nuclearo-electrică Zaporoje, cea mai mare din lume, să revină Ucrainei, dar să fie administrată de către Statele Unite, care să dea energie electrică și în Ucraina, și în Rusia, respectiv Crimeea, de partea celaltă a Niprului. Mediatorul trebuia să aibă și el un câștig din întreaga afacere, chiar și sub formă de success fee.

Pasarea responsabilității către europeni: asumarea contribuției americane la tranziție

Statele Unite au jucat din nou cartea negocierii în forță, câteodată și cu forța: a lansat un adevărat ultimatum solicitând părților – dar cu impact în special la Kiev și în capitalele europene – să semneze acordul pentru că este propunerea cea mai bună, dar și mai important, ultima. Dacă nu există un acord rapid, Donald Trump și administrația sa se retragă, cu riscul de a transmite imaginea supăratului pe sat care-și ia jucăriile și pleacă. Firește, realitatea finală nu este tocmai aceasta. Dar ideea păcii ca obiectiv absolut poate fi una salutară și un ideal aspirațional pentru componente specializate din societatea civilă, niciodată pentru administrații și guverne obligate să exercite puterea în stat în orice condiții, că sunt sau nu convenabile, pentru că țara și lumea trebuie să meargă înainte și nimeni nu așteaptă.

Aici Donald Trump a văzut că socoteala de acasă nu prea se potrivește cu cea din târg, cum zice o vorbă românească, iar teoria negocierilor și târgurilor în afaceri nu prea ține în relațiile internaționale și nu se potrivește cu realitatea societăților în război. Este dificultatea cunoscută a încheierii războiului cu multe victime care crează dureri de cap de la nivel teoretic la formulele acceptabile politic și tehnic pentru marii jucători internaționali ca și pentru organizațiile multinaționale specializate. Iar pasarea temei către europeni pentru că e războiul lor, sau oricum se află la porțile Europei, este, de asemenea un fapt discutabil dar posibil, dacă oferă o ieșire onorabilă din clinciul promisiunilor nerealiste care să poată fi decontat în percepția publică a votantului american. Am dorit, am cheltuit timp și resurse, am încercat, nu se poate, nu vor. Pasarea vinei către jucătorii de pe scenă e cea mai simplă formulă de ieșire și evitarea asumării eșecului probabil.

Totuși europenii moștenesc ceva din eforturile administrației Trump, cu bune și rele: propunerea de pe masă permite un număr de avansuri și cedări din partea rusă care ar putea fi un pas înainte. Cum Rusia lui Putin nu poate nici să oprească războiul, nici să-l continue, dar are nevoie de o pauză, ar putea fi un pas înainte măcar spre negocierea unui acord de încetare a focului. Propunerea actuală arată un nivel de moderare a nivelului de ambiție: mai întâi acordul se semnează cu “regimul de la Kiev”, deci nu mai e pus în dubiu; apoi nu mai pretinde alegeri anticipate și schimbarea de regim pro-rus, așa-numita “denazificare”, și nici elemente privind dimensiunea apărării ucrainene nu mai apar în liniile mari discutate de partea americană.

Recunoașterea de facto a ocupației este discutabilă, fără menționarea agresiunii, dar ea reflectă un fapt. Ridicarea sancțiunilor, parțială, firește, e parte a unor pertractări convenite sau de convenit la semnarea acordului. Garanțiile privind faptul că Ucraina nu va fi primită în NATO și acceptarea de către Rusia a intrării Ucrainei în UE sunt teme acceptabile, în cea mai mare măsură, și la Kiev, în funcție de formulările propuse. Problema cea mai spinoasă este recunoașterea anexării Crimeii, cu implicații majore, iar acestea nu schimbă fundamental acceptabilitatea europeană sau ucraineană nici prin tolerarea formulelor de reasigurare și trupe – cele două discuții vizând trupele de monitorizare în format tipic războaielor înghețate, cu Rusia, Ucraina și o terță parte non-NATO acceptabilă părților și trupele de reasigurare majoritar europene, sau formate din “europeni și non-europeni”, forțe care ar urma să intervină la orice tentative sau amenințări directe de rupere a încetării focului și continuare a agresiunii împotriva Ucrainei.

Desigur, preluarea unei asemenea sarcini nu va fi ușoară, dar administrația Trump a fost deschizătoare de drumuri. Atât timp cât Statele Unite consimt să continue să furnizeze principalele elemente care lipsesc azi europenilor – transport aerian, alimentare în zbor, apărare anti-aeriană anti-balistică, intelligence în teatru, sateliți – cel puțin în perioada de tranziție până ce UE va avea aceste capabilități, asumarea de responsabilitate este fezabilă. Cam în aceeași măsură trebuie să gândească și Bruxellesul, forțat acum să crească substanțial cheltuielile bugetare într-o structură militară coerentă și integrată care să reprezinte pilonul european al NATO mai degrabă decât o armată europeană în sine, care ar fi un pas azi și pe termen scurt și mediu complet inacceptabil unui număr mare de state.

Acordul nu poate fi decât consensual, cu avantaje corecte și acceptabile pentru ambele părți

Două sunt cu adevărat problemele acordului propus de SUA. Că e acord de pace nu e o problemă, chiar dacă lipsește încrederea părților și era bună prefața și timpul de acțiune pentru un acord de încetare a focului, care să probeze seriozitatea și respectul pentru actul semnat. Dar tema recunoașterii anexării Crimeii, a oricărei felii de teriroriu, este complet inacceptabilă. Oricărui stat, nu numai Ucrainei. Și asta trebuia cunoscut. E o monedă de schimb pe care nimeni nu o poate deconta intern. Nu mai spunem că, de fapt, nici nu există posibilitatea renunțării la teritoriu în dreptul internațional, nefiind vorba despre o trasare de frontiere sau schimb de teritoriu marginal lângă linia de demarcație – vezi cazul recent parafat cu Valea Fergana în Asia Centrală.

În egală măsură, tema garanțiilor de securitate stârnește probleme în ambele tabere: Rusia nu dorește o integrare a Ucrainei, fie și numai de facto, în structuri politico-militare occidentale, deci prezența militară pe teren ar fi marcat un pas spre apropierea NATO de granițele Rusiei, un pseudo-argument folosit excesiv de către Rusia în propaganda internă și internațională(altfel propunerea a fost o idee europeană foarte bună, subtilă și relevantă). Pe de altă parte, absența garanțiilor a făcut problematică validitatea acordului din punctul de vedere al ucrainenilor, dar și din punctul de vedere al tuturor europenilor și a celor care apără încă lumea bazată pe reguli. Trebuie să existe descurajarea credibilă, solidă, deci o forță de reasigurare care să intervină imediat dacă încetarea focului este încălcată, așa cum ar fi fost utilă o prevedere care să asigure primirea automată în NATO a Ucrainei dacă Rusia repornește războiul, legată de acceptarea prevederii vizând garanția că NATO nu va primi Ucraina.

Astfel, un acord este valabil dacă părțile, în deplina cunoștiință a opțiunilor manifestate deschis și liber, consimt să accepte și să semneze un acord. Orice acord sub presiune poate fi atacat prin invocarea vicierii de consimțământ care atrage nulitatea sa absolută. Deci presiunile asupra Ucrainei, nu mai spun idei chisnovatice ale unora care gândeau acordul semnat pe linie ruso-americană, fără ucraineni, sunt neavenite pentru că afectează seriozitatea demersului și legalitatea acordului. Și, pe aceeași direcție, trebuie reluată ideea “păcii juste și durabile” în Ucraina, nicidecum a surogatelor “pace comprehensivă și durabilă”, sau “pace prelungită și durabilă”. Pacea justă și durabilă este conceptul originar fundamental care contează și care reflectă angajamentul de a nu schimba situația de pace în război sau de a relativiza prin alterarea rapoartelor de monitorizare, sau și mai mult, tolerarea încălcărilor mici pentru a evita încălcările majore, așa cum arată experiența din Gaza, 7 octombrie 2023.

Tema e cu atât mai relevantă cu cât acordul, sub orice formă s-ar semna el, reprezintă moșternirea lui Volodimir Zelenski, că va mai sta un mandat sau nu. Și oricine ar fi președintele Ucrainei, ar avea aceeași problemă, de a nu rămâne în istorie drept un trădător sau vânzător al națiunii sale. Prentru cel care a preferat arme, nu un zbor în afara Ucrainei atunci când Kievul era sub asalt, la 24-25 februarie 2022, o asemenea variantă este cu atât mai puțin acceptabilă. Deci propunerea trebuie să respecte și suspiciunile, și rezervele, și sensibilitățile ambelor părți, așa cum trebuie să fie și acceptabilă juridic și politic. Pacea justă și durabilă nu este un moft, este prima garanție pentru ambele părți.

Europenii sunt, virtual, mult mai sofisticați, mai atenți și nuanțați în privința Rusiei. Au și experiențe trecute, au și contraexemple și lecții învățate în modul cel mai dureros cu putință. Și au și avantajul de a se fi așezat de partea Ucrainei de la început, apărând dreptul internațional, nicidecum Ucraina de dragul Ucrainei, victima agresiunii internaționale, statul care pătimește, în care mor civili nevinovați, fără legătură cu războiul, adânc în teritoriul ucrainean și departe de linia frontului, linia de contact. Iar europenii oricum trebuiau să fie la masă dacă de la ei se așteaptă să dea forțele de reasigurare, așa cum sunt și mai îndreptățiți pentru că securitatea Ucrainei este parte a securității continentului european.

Securitatea Ucrainei și apărarea Europei: interdependențe și interese comune

Este în interesul Europei, în sens larg, să fie parte a negocierilor și parte a soluției pentru pacea în Ucraina. Iar acest lucru să nu afecteze principiile și valorile fundamentale europene, lumea bazată pe reguli. Doar participarea directă poate fi o garanție că temele responsabilității și a plății pentru agresiune nu trec ignorate. Chiar în perioada negocierilor Paris-Londra au avut loc descrierile crochiului Tribunalului Internațional pentru condamnarea agresiunii, o infracțiune internațională a statelor sancționată de Carta ONU și de numeroase tratate dar nepedepsită de nimeni, fără costuri și sancțiuni reale conforme dreptului internațional,

Interesul european este și mai vast și ține de însăși securitatea europeană. E interesul Europei de a asigura apărarea integrată a UE plus Ucraina, a Europei complete plus Ucraina. Motivația este clară, ține de faptul că azi Ucraina apără Europa în Estul său, în războiul împotriva Rusiei, așa cum lecțiile învățate din acest război de secol 21 ajută enorm întreaga Europă. Ca și armele, adaptabilitatea și voința de luptă a Ucrainei, dar chiar și forțele care au fost pregătite prin acest război sunt valoare adăugată și argument serios de descurajare împotriva Rusiei. Așa cum e relevantă pentru Europa atragerea aliaților non-europeni, realizată prin menținerea coaliției de voință cât mai largă.

Apoi prin poziția sa și postura pe care o îmbrățișează, Europa poate să fie totodată și apărătorul consecvent al lumii bazate pe reguli – pentru că lumea nu a murit odată cu contestarea modului său de organizare și funcționare pe bază de putere, regulile există și dăinuie prin acțiunea, legitimitatea și aplicarea lor consecventă, nu numai prin schimbare. Iar conservarea combinată cu transformarea și adaptarea dau formule de reașezare și reconfigurare a sistemului internațional altul decât revoluția, ruptura și anularea regulilor convenite pe baza aplicării principiului forței, a politicilor de putere – utilizarea instrumentului militar în politica externă – și a politicilor de Mare Putere – tentația sferelor de influență și interese privilegiate sau a Marilor Târguri pe seama statelor mai mici.

Așa se mai realizează două deziderate fundamentale ale Europei, care se împreunează cu dorința de a asuma rol geopolitic și componenta militară și strategică relevantă: apărarea valorilor europene și proiectul Europei cu 500 mln locuitori. Apărarea valorilor europene se realizează și prin apărarea lumii bazate pe reguli, și prin asumarea drepturilor omului, și a libertății în comunitate – limitată de libertățile celorlalți, de unde consecința neabsolutizării dreptului de expresie și responsabilitatea cuvântului rostit și difuzat prin social media, dar și evitarea fetișizării ideii de alegeri, care a adus comunismul în această parte de lume. Apoi al doilea pas este o formulă de integrare creativă a europenilor extra sau necomunitari, dar și a Ucrainei și Turciei într-o formulă de piață comună și cu reguli flexibile și care îi întărește pe toți participanții.

Soluții, capcane și non-soluții în Ucraina

De unde vine, totuși, dificultatea privind o soluție definitivă în Ucraina, un acord de pace? În primul rând de la război: un stat a agresat militar un alt stat. Fără motive, fără provocări, încălcând fundamental dreptul internațional. De aceea o discuție privind teritoriile ocupate, în orice formulă, ridică problema precedentului, a unei reluări ulterioare a ofensivei – varianta stop and go – și mai ales a statutului acestor teritorii ocupate: o eventuală recunoaștere a controlului nu antrenează nici un drept al statului ocupant, nici nu validează modul în care a acaparat teritorii. Raptul teritorial trebuie, prin orice mijloc, descurajat, așa cum este el, de dreptul internațional. Și de acțiunea convenită post-agresiune.

De aceea în războaiele înghețate, cu iz inter-etnic și religios, pe alocuri, dar cu notă imperială în substrat, Rusia însăși a exersat, încă din anii 90, inventivitatea discutării temelor statutului special internațional pentru regiunile ocupate ilegal de un stat fost unional pe teritoriul celuilalt. Experiențele nu sunt tocmai bune: fie perpetuarea conflictelor și osificarea separatismului – vezi Transnistria, în fază de reversibilitate astăzi, fie pseudo-statalismului sau anexarea de facto – Abhazia și Osetia de Sud – și avem un singur caz în care, prin forță, prin relocarea minorității etnice, s-a reintegrat statul în limitele frontierelor recunoscute internațional – conflictul din Nagorno-Karabakh. Dar în toate cazurile există experiențe nefaste.

De asemenea, lecțiile învățate din perioada post-sovietică a Rusiei ne arată faptul că tema statutului special vine și cu o ingerință în suveranitatea statului, tentația veto-ului rus pentru alegerile de securitate și prosperitate și pentru viitorul statului și a dorinței sale de a se alătura organizațiilor multinaționale. Veto-ul rus în privința perspectivelor Ucrainei este inacceptabil, așa cum formule de condiționare prin secesiune a nerespectării comandamentelor de la Moscova sunt, din nou, de nepermis. Iar falsul este evident în motivațiile ruse pentru a explica războiul de agresiune pe baza pretinsului neo-nazism al regimului de la Kiev și oprimarea minorității ruse prin abordarea temelor ucrainizării și respingerea menținerii soft-power-ului rus și al neo-imperialismului promovat de la Kremlin.

Aceasta ar fi o soluție proastă, inacceptabilă: acordarea către Rusia a unei formule de veto asupra Ucrainei, a devenirii sale, eventual prin acord, care să însemne veto pentru viitorul și suveranitatea Ucrainei la pachet. Așa cum poate însemna și blocarea intrării în UE pe baza lipsei integrității teritoriale sau a capacității de a aplica angajamentele europene pe teritoriile ocupate, o altă formă de condiționare. Așa cum mai poate fi dreptul de secesiune în cazul intrării Ucrainei în UE pentru regiunile ocupate, cu statut special. Aceste experiențe au fast trăite deja și nu pot fi repetate.

Președintele Vladimir Putin a propus recent chiar negocieri bilaterale ruso-ucrainene pentru acordul de pace. Președintele ucrainean Volodimir Zelenski a contra-propus începerea cu pasul unu, cel al unui acord de încetare a focului care să fie respectat. Retragerea eventuală din negocieri a președintelui Trump și pasarea către europeni a subiectului ar fi de bun augur fie pentru a contura negocierea cu un intermediar acceptabil, accesibil și binevoitor, de asemenea interesat de rezultat, europenii, fie pentru a modera și sprijini negocierea bilaterală eventuală și construcția încrederii. Câtă se va mai putea recupera.

* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. A fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim-Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.

de Iulian Chifu*

Joi, 17 aprilie, la Paris, a avut loc o întâlnire între negociatorii americani și ucraineni, dar și cu reprezentanții Coaliției de Voință în susținerea Ucrainei de la nivel european, reprezentanții Franței, Germaniei și Marii Britanii, în încercarea de a salva procesul de pace sau măcar acordul de încetare a focului negociat de către partea americană. Secretarul de stat Marco Rubio, trimișii speciali pentru Ucraina, Rusia și Orientul Mijlociu, Steve Witkoff și Keith Kellog au prezentat un cadru al unui acord de încetare a focului pe care l-au comunicat și ministrului de Externe Serghei Lavrov, așteptând săptămâna aceasta un răspuns al părții ruse. Drumul spre pace justă și durabilă, care să includă un contingent multinațional de reasigurare și garanții de securitate a fost tema reuniunii anunțată de ministrul ucrainean de externe, Andrii Sybiha, pentru încheierea agresiunii Rusiei în Ucraina. Rusia a condamnat întâlnirea de la Paris, deși a fost ținută la curent despre conținut, considerând că e o încercare de a scurt-circuita negocierile ruso-americane. Participanții au salutat, însă, schimbul excelent de poziții și susținerea planului primit de la partea americană. Planul nu ia în considerare respingerea de către Rusia a oricărui acord sau compromis și forțarea unor amânări succesive și tărăgănări pentru a determina plictisirea lui Trump și abandonarea subiectului care reclamă timp, efort și costuri diplomatice pentru a fi atins, după cum s-a văzut în cazul Bosnia-Herzegovina sau Orientul Mijlociu, reuniunile de la Dayton și Camp David.

Rusia victorioasă, jucându-se pe sârmă cu Trump 

Într-adevăr, Rusia lui Putin consideră că este victorioasă pe teren, transmite această imagine propriului public și celui global, și nu dorește să facă nici o concesie de la propriile cerințe maximale, extreme. În rest, e doar un joc, un balet cu Donald Trump pentru a obține abandonarea unei acțiuni minuțioase și care durează față de așteptarea unui acord rapid, dar fără să declanșeze furia lui Trump și eventuale accese voluntariste și reacții sau condiții mai dure împotriva Rusiei. Din contra, orice poate fi câștigat la masa verde fără a antrena costuri de război este binevenit pentru Putin. Cam cum s-a jucat cu perioada de armistițiu – niciodată public și fără condiții cunoscute – în care, în 22 zile de după acord, armata rusă a ucis de 2,5 ori mai mulți civili ucraineni decât în perioada anterioară, fără moratoriu anunțat.

Respingerea oricărui acord a fost subliniată în mod repetat de către oficiali ruși. Reprezentantul Permanent al Rusiei la ONU, Vasily Nebenzya, a susținut formal respingerea de către Președintele Vladimir Putin a unei încetări generale a focului în Ucraina, la 18 aprilie, o asemenea discuție fiind “nerealistă” în condițiile acuzării Ucrainei de nerespectare a moratoriului temporar vizând infrastructura energetică. Apoi Putin însuși a respins propunerea americano-ucraineană de încetare completă a focului, într-o discuție telefonică cu Donald Trump la 18 martie, obiectivul ulterior al autorităților ruse fiind blamarea Ucrainei pentru neaplicarea acordului și câștigarea de noi concesii la nivel bilateral cu SUA pe alte teme colaterale, inclusiv refacerea relațiilor diplomatice și a reprezentării în ambasade și ridicarea sancțiunilor, respectiv accesul la rezervele financiare blocate în SUA și UE.

De altfel, chiar purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a anunțat că încetarea temporară a focului privind loviturile cu rază lungă țintite asupra infrastructurii energetice ucrainene, singurul asumat de către Rusia până acum, fără condiții clare și fără respectarea reală a sa, a expirat la 18 aprilie. Potrivit purtătorului de cuvânt al lui Putin, președintele rus nu a emis un ordin de continuare a moratoriului, deci atacuri cu rachete pot continua – că despre reluarea lor nu poate fi vorba, atât timp cât nu s-au întrerupt vreodată. De altfel, în toată această pretinsă perioadă a moratoriului, Rusia a tras cu rachete balistice de diferite tipuri și a lovit în profunzime localități din Ucraina ucigând civili, inclusiv în timpul slujbei de Florii și din jurul Paștelui. De altfel, siguri de victorie și triumfaliști în comunicarea publică, oficialii ruși nu au arătat niciodată un interes pentru a extinde încetarea focului asumată deja sau a adopta o alta sub orice formă, chiar dacă Putin însuși a anunțat în ajunul de Paști un moratoriu unilateral, niciodată respectat. Chiar atunci când îl anunța, roiuri de drone plecau spre capitala Kiev pentru a lovi locuințe și clădiri civile, fără relevanță militară. 

Pretenții maximaliste, ambiție de hegemon european

Chiar dacă au avut o problemă în calibrarea propagandei, care a trebuit să-l ocolească pe Trump, în contextul continuării blamării Occidentului cu care se luptă Rusia, și s-a ferit să critice ofertele și propunerile americane, purtătorii de cuvânt ai Rusiei la nivel public au respins toate propunerile Statelor Unite de a încheia războiul din Ucraina în orice condiții, insistând pe cedarea deplină la ambițiile și cerințele maximaliste ale Rusiei care includ schimbarea de regim, demilitarizarea și concesii teritoriale semnificative, inclusiv din cele care nu au fost cucerite și deținute niciodată de către Rusia. Astfel, redactorul șef al Russia Today – RT, Margarita Simonyan, o preferată a lui Putin, a subliniat că planul american e o afacere proastă pentru Rusia.

Bloomberg a întrebat-o pe propagandista șefă a Kremlinului dacă Rusia nu e interesată de propunerea americană privind înghețarea situației la linia de contact, lăsând teritoriile ocupate din Ucraina sub controlul Rusiei și respingând definitiv aderarea Ucrainei la NATO, iar Simonyan a susținut că Rusia ar trebui să respingă acest plan pentru că nu include termenii “denazificării” Ucrainei – adică ai schimbării de regim de la Kiev cu unul pro-rus, păpușat de la Moscova – și nu include recunoașterea formală a regiunilor ocupate ca parte a Rusiei. În plus, Symonian, în numele Rusiei, mai solicită asigurări suplimentare că Europa nu va desfășura un contingent de trupe de menținere a păcii sau de reasigurare în Ucraina rămasă liberă.

Desigur, Simonyan a continuat șarada rusă privind ilegitimitatea lui Volodimir Zelenski, președinte neales și dictator, după narațiunile propagandei ruse, dar și delegitimarea Statelor Unite ca partener de negociere amplasat în capătul celălalt de lume și care se bagă în afacerile europene și în spațiul de interese rus. De altfel, adjunctul Consiliului de Securitate al Rusiei, Dmitri Medvedev, a cerut la 18 aprilie ca Statele Unite să se spele pe mâini și să lase Rusia să rezolve războiul din Ucraina mult mai repede, în felul său. De altfel, și Vladimir Putin a subliniat în repetate rânduri că nu este de acord să accepte nici un acord care să nu satisfacă toate cerințele teritoriale ale Rusiei și cerințele politice vizând Ucraina, adică nici mai mult, nici mai puțin decât capitularea Ucrainei. Între altele, pe lângă denazificare-schimbare de regim – apare și demilitarizarea, introdusă la Istanbul, care cere ca Ucraina să scadă nivelul trupelor sub 50.000, deci să nu poată niciodată să se apere la orice intervenție a Rusiei. 

În plus, oficialii ruși continuă să facă referire la eliminarea “cauzelor profunde” ale Războiului din Ucraina, respectiv revenirea la cele două ultimatumuri din 2021 către OSCE și NATO drept precondiții pentru pace. Desigur, ele sunt plasate în directă contradicție cu planurile de pace rapidă ale lui Donald Trump dar și cu cele vizând securitatea Europei. Ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, într-o convorbire cu omologul său Marco Rubio la 17 aprilie, a reiterat această abordare comprehensivă a cauzelor fundamentale ale războiului, definite anterior drept pretinsa violare a angajamentelor NATO de a nu se extinde către Est și discriminarea pretinsă a rușilor și a limbii ruse,  mass media ruse, a culturii ruse în Ucraina, adică a instrumentelor de rusificare a Ucrainei și dominare a spațiului post-sovietic, dar și extinderea/împărțirea dominației în Estul post-comunist european, membru al NATO și UE, față de care Rusia are pretenții de superputere și ambiții de a obține drept de veto în securitatea europeană.

Reuniunea de la Paris – un pas enorm pentru apropierea pozițiilor transatlantice

Reuniunea de la Paris a avut multiple formate și abordări, dar a avut la bază dorința europenilor de a înțelege ce viziune au americanii și cât au vorbit și concedat rușilor în discuțiile bilaterale, dar și de a încerca să apropie pozițiile transatlantice și să elimine din pozițiile ruse reluate necritic de către partea americană și președintele Trump în public. De partea cealaltă, reprezentanții Statelor Unite au încercat să creeze o presiune suplimentară asupra ucrainenilor și europenilor pentru a obține acordul de încetare a ostilităților în orice condiții, inclusiv ridicarea sancțiunilor, accesul Rusiei la activele înghețate în Europa și blocarea aprovizionării cu arme a Ucrainei. Conștienți că abordarea era improbabilă, reprezentanții părții americane au amenințat chiar cu retragerea din negocieri și din orice susținere pentru Ucraina și normalizarea relațiilor cu Rusia, inclusiv recunoașterea anexării Crimeii.

“Președintele Trump și Statele Unite doresc încheierea războiului și am prezentat părților liniile mari ale unei păci durabile” a declarat Marco Rubio, cu aceeași formulă care elimină din discursul American condiția de pace justă pentru partea ucraineană. Totuși Ucraina și aliații europeni au arătat sprijin pentru proiectul lui Trump de a încheia rapid războiul. În “ziua mobilizării diplomatice”, cum a numit președintele francez Emmanuel Macron Joia Mare a negocierilor de la Paris, au avut loc discuții pozitive și constructive pentru un acord de încetare a focului și o pace comprehensivă și durabilă(din nou, fără a fi justă). De altfel, la acest crochiu de plan propus, partea rusă urmează să reacționeze săptămâna aceasta. Chiar președintele Donald Trump a afirmat în Biroul Oval “vom primi vești de la ruși săptămâna asta, în curând, și vom vedea. Dar vrem ca războiul să se oprească. Vrem ca moartea și uciderile să se oprească”. Totuși proiectul încetării focului de Paște nu s-a realizat, în ciuda deschiderilor (excesive) făcute de Trump către Rusia lui Putin.

În timpul negocierilor de la Paris, oficialii ucraineni au avut discuții bilaterale și cu reprezentanții americani, pe lângă cele multilaterale împreună cu reprezentații Coaliției de Voință, între 16 și 18 aprilie la Paris. Partea americană a fost reprezentată de către Secretarul de Stat Marco Rubio, trimisul special în Orientul Mijlociu (și la Moscova) Steve Witkoff și trimisul special al Președintelui SUA în Ucraina, Generalul Keith Kellogg. De partea ucraineană au participat șeful administrației prezidențiale, Andriy Yeremak, ministrul ucrainean al Apărării, Rustem Umerov și ministrul ucrainean de Externe, Andriy Sybiha. Tema principală a fost implementarea unei încetări a focului necondiționată și stabilirea unui proces larg pentru a atinge o pace justă și durabilă în Ucraina. O încercare temerară de a schimba accentul părții americane, preluat de la partea rusă, privind pace durabilă și comprehensivă versus conceptul consacrat și asumat internațional ca obiectiv de realizare a unei păci juste și durabile.

Propunerea echipei lui Trump, susținută 90% de ucraineni și europeni

Liniile majore ale proiectului american vizează înghețarea confruntării la actuala linie de contact, rămânerea componentei ocupate sub controlul Rusiei – cu eventuale schimburi teritoriale implicând regiunea Kursk și Volvograd din Rusia cu zone din Donetsk și Lughansk sau cedarea acestor teritorii în care a intrat Ucraina contra teritoriilor unde au intrat rușii în regiunile Sumî și Harkiv. Apoi nerecunoașterea cedărilor teritoriale de către Ucraina sau/și Europa și SUA, cu o excepție, recunoașterea de către SUA a anexării Crimeii de către Rusia, ca element de atracție pentru partea rusă, dar nu recunoașterea deplină a cuceririlor teritoriale. Se mai adaugă neadmiterea Ucrainei în NATO dar și formula convenită de prezență a forțelor de reasigurare europeană și garanții de securitate nepronunțate, dar cu care consilierul economic al lui Putin, trimis la negocieri la Washington, a semnalat că ar fi de acord și Rusia.

Desigur, liniile directoare, de forță, necesită rafinări și nuanțări, atât de către ucraineni și europeni cât și de către partea rusă. Partea americană a comunicat ucrainenilor prezenți că acceptarea cadrului propus va face la “încheierea conflictului la nivel de zile”. Partea ucraineană și europenii prezenți în Coaliția de Voință pentru Ucraina au subliniat că punctul de plecare este o încetare necondiționată a focului în Ucraina, ca prim pas pentru o pace durabilă în Ucraina. Iar partea ucraineană a reiterat anunțul din 17 aprlie privind semnarea memorandumului de intenție pentru încheierea viitorului acord bilateral vizând mineralele și întărirea cooperării economice cu Statele Unite, fără referire, însă, la livrări de arme și la garanții de securitate în care să se implice și partea americană.

Angajarea Rusiei la masa de negociere presupune și un număr de cedări, pe lângă simbolica recunoașterii anexării Crimeii de către America lui Trump, respectiv reducerea sancțiunilor și posibila dezghețare a 300 miliarde de dolari active înghețate de către Europa. Și în cazul Crimeii există nuanțe, Statele Unite fiind gata să recunoască “controlul Rusiei asupra Crimeii”, nicidecum anexarea ilegală a peninsulei sancționate deja. Iar Ucraina este de acord 90% cu propunerea americană, existând precizări necesare în acordul pentru încetarea invaziei ruse care privesc această “cea mai bună și finală ofertă” a părții americane și a Occidentului către Rusia. Ucraina nu este încă lămurită, și așteaptă reuniunea de la Londra de săptămâna aceasta, pentru a vedea cum e definit controlul teritorial după acord: dacă e vorba despre recunoașterea unei situații de facto, care suportă recucerirea teritoriilor, sau de jure, adică asta ar presupune recunoașterea unor pirderi teritoriale. Președintele Ucrainei a anunțat că nu e negociabilă recunoașterea controlului Rusiei asupra teritoriilor ocupate, pentru care au murit oameni și este consacrată situația teritoriilor în dreptul internațional, recunoscut și de Rusia.

Formula de ieșire optimă pentru Trump versus realitatea crudă a abandonării negocierilor

Președintele Donald Trump este într-o poziție complicată după ce a abandonat planul de pace din Gaza, negocierile cu Iranul nu sunt sub auspicii bune și amenință să deschidă un nou conflict, în care să antreneze America, iar abandonarea negocierilor din Ucraina din lipsă de răbdare și capacitate de negociere poate să atragă costuri majore politice și de imagine. Oricum este la cel mai scăzut nivel de credibilitate internă din istoria președinților americani la 100 de zile, mai puțin situația sa proprie din primul mandat. Amenințarea cu abandonarea negocierilor, refuzul de a vinde sisteme și rachete Patriot pentru apărarea antiaeriană a Ucrainei și tentația de a pasa subiectul către europeni, dar continuând deschiderea către Rusia și afacerile cu aceasta în Marele Nord și în terțe spații antrenează oprobiul total asupra acțiunilor sale. Deja presiunea crescândă și excesivă asupra Ucrainei și lipsa totală a elementelor serioase de constrângere asupra Rusiei crează probleme majore de imagine și percepție publică a Americii lui Trump, afectând în mod fundamental prestigiul de către se bucura altădată.

Mai întâi, lui Trump i se reproșează că a creat doar avantaje Rusiei și presiuni și constrângeri Ucrainei, deși raportul în privința acceptării propunerilor sale este invers. Apoi după ce a încetat furnizarea de arme și intelligence pentru o scurtă perioadă de timp către Ucraina, în luna martie, astăzi amenință cu retragerea din negocieri dacă nu merg înainte și cu pasarea răspunderii complete către europeni. Deși a transmis săptămâna trecută un semnal de iritare maximă față de Moscova, cerând Rusiei “să se miște”, nu a existat nici un termen limită sau ultimatum lansat, cu posibile elemente de constrângere împotriva Rusiei – deși prețul petrolului continuă să scadă și sancțiunile se mențin neschimbate.

Secretarul de stat, Marco Rubio, a susținut că, dacă nu e posibilă încheierea războiului din Ucraina, Statele Unite vor abandona eforturile de pace și vor merge mai departe. “Nu este războiul nostru. Nu l-am pornit noi. Încercăm să ajutăm Ucraina de trei ani și dorim ca războiul să se încheie, dar nu e războiul nostru”, a mai susținut Rubio. “Președintele Donald Trump a petrecut 87 de zile la cel mai înalt nivel și a făcut eforturi repetate pentru a încheia acest război. Ajungem la punctul în care trebuie să determinăm dacă acest lucru e posibil sau nu. De aceea am angajat ambele părți cu acest cadru al liniilor directoare pentru o pace durabilă.”

Totuși poziția Americii lui Trump nu ia în discuție încălcarea consistentă și constantă de către Rusia a acordurilor precedente de încetare a focului cu care a fost de acord, faptul că aceeași Rusie a refuzat să negocieze termeni rezonabili și a lansat continuu rachete balistice și drone asupra civililor ucraineni. Și nu a urmat nici o acțiune reală și vizibilă de constrângere a Rusiei. Acest fapt îl pune pe președintele Trump într-o situație nefavorabilă, mai ales că nu există nici o discuție la nivelul administrației sau a Congresului de ajutor militar pentru Ucraina, cel aprobat de administrația Biden se va încheia în curând, și sunt refuzate chiar și vânzările de armament defensiv anti-aerian către Ucraina. Și nu există nici o asigurare că măcar sprijinul cu intelligence necesar va continua după retragerea eventuală a Statelor Unite din aceste negocieri.

Este de înțeles atunci de ce este improbabil ca Vladimir Putin să fie de acord sau să cedeze ceva din pretențiile sale maximale odată ce va fi câștigător în ambele variante: fie că se încheie un acord în termenii săi, Washingtonul și Trump presând și plătind pentru concesiile pe care le extrage Rusia de la Ucraina și de la europeni, fie abandonează componenta diplomatică pentru că s-a supărat, s-a săturat sau s-a plictisit de o temă care nu duce nicăieri, cu atât mai puțin la premiul Nobel pentru Pace pe care și-l dorește, pe model Obama. Totuși Statele Unite nu au ieșit încă din joc, liniile cadrului de negociere a unei încetări a focului par acceptabile dacă ar fi îmbrățișate de partea rusă, care și ea are nevoie de o pauză, iar ieșirea serioasă din clinci nu se poate face decât cu angajarea unei formule dure de constrângere a Rusiei care presupune înarmarea în continuare a Ucrainei, menținerea și accentuarea sancțiunilor și impunerea garanțiilor de securitate și a unui mecanism solid de monitorizare a încetării focului și intervenție dacă ostilitățile sunt reluate după perioada de pauză.

Desigur, există și soluția de mijloc, în care SUA nu-și doresc să constrângă Rusia mai mult, acceptă să plaseze responsabilitatea negocierilor către europeni, dar își asumă partea de responsabilitate în Ucraina prin menținerea unui ajutor minim, vânzările de Patriot și livrării de intelligence și servicii de internet din spațiu pentru armata ucraineană, asigurând o tranziție convenită spre asumarea responsabilităților complete de către partea europeană, aliații europeni și non europeni din Coaliția de Voință și evită zdruncinarea bruscă a situației de pe teren din Ucraina, care să antreneze mai multe pierderi și mai multă suferință și cuceriri teritoriale pentru Rusia, cu punerea în pericol a securității europene.

Deja imaginea diplomației de extorsiune în cazul acordului pe minerale, a trădării Ucrainei prin retragerea din negocieri, abdicării morale sub faldurile retoricii târgurilor și coerciția asupra victimei din conflict au ajuns multiplicate în majoritatea analizelor, în timp ce târgul pentru minerale este considerat o nouă formă de colonialism sălbatic. Iar asemănările retoricii și ideologiei MAGA-trumpiste cu cea a lui Putin au început să-și facă loc în zonele de cercetare nepartizană, care conduc spre influențe și inspirație venind de la teologia politică a lui Carl Schmitt și conservatorismul naționalist-ortodoxist al lui Dughin.

* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. A fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim-Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.