de Dan Cărbunaru

Nici cu gândul nu gândeau militarii români care și-au lăsat sângele sau chiar viața în Irak și Afganistan că pe brațele sau picioarele lor smulse de explozii se vor ridica isaili, bogosi, îmbogățiți nesătui care vor mai mult, mai mult.

Zecile de miliarde de euro revărsate în anii ce au trecut de la intrarea în NATO și UE, bani europeni, americani, fonduri de la Bruxelles sau pur și simplu investiții străine au transformat țara noastră din capra slabă de odinioară într-o vacă numai bună de muls. Dacă ai intrare.

Privind la granițe cum se aprind cerurile de focul nimicitor revărsat din cumplita încleștare ruso-ucraineană, ai zice că teama și grija ar putea înfrâna pornirile lacome ale celor care cred că afacere înseamnă a face o combinație.

Cum descoperim, totuși, cu ajutorul procurorilor și echipelor pe care le coordonează că nu ne aflăm în această situație, putem trage concluzia că apărarea noastră nu mai ține doar de câte drone putem doborî și nici de câte zile am rezista la un eventual asalt rusesc.

Putem fi siguri că sumele amețitoare ce sar din dosarele de corupție o adaugă la vulnerabilitățile generate de polarizarea societății, de dezvoltarea economică inegală între regiuni, între sate și orașe sau de lipsa reformelor care ar putea transforma statul într-un bolnav mai suplu, care poate fi cărat mai ușor între saloane de contribuabil.

De aceea, devine absolut necesară blocarea combinațiilor și combinatorilor și tragerea la răspundere a acestora.

Cu un PIB de aproape zece ori mai mare decât la căderea regimului comunist, România arată că poate oferi cetățenilor săi o soartă mai bună.

Fără furturi, sancționând combinațiile și traficarea puterii publice, societatea noastră va putea respira un aer mai curat, în care generațiile de acum și mai ales cele care vin să simtă că economia de piață care de secole generează prosperitate în Occident are șanse să prindă rădăcini acasă la noi.

Nici Semestrul European, nici PNRR, nici OCDE nu vor avea puterea unei JUSTIȚII FUNCȚIONALE.

de Iulian Chifu*

Statele Unite s-au lansat în forță în competiția tot mai acerbă pentru a bloca rivalii în inima propriilor lor rute și parteneriate intangibile până de curând. Asia Centrală revine azi în prim-plan, după retragerea americană cvasi-totală după finalul părții de intervenție în Afganistan care necesita diversificarea rutelor de acces. În miezul fiefului de dominație securitară și dependențe economice ale Rusiei și a celui economic și energetic dominat de China, SUA au intrat puternic în afacerile Asiei Centrale, cele cinci state denumite generic Stan-uri, vecine cu Rusia, China și Iran. Relevanța geopolitică a mișcării depășește relațiile economice și comerciale, accesul la resurse sau chiar deblocarea cvasi-monopolului chinez asupra metalelor rare: e vorba despre o pătrundere relevantă și scurt-circuitarea tuturor categoriilor de acorduri ale regiunii în chiar spațiul vecinilor direcți ai celor trei state considerate problematice pentru securitatea și reașezarea lumii secolului 21.

Marele Joc din Asia Centrală

Există un Mare Joc în Asia Centrală? Altădată aici era centrul de greutate al centurii energetice globale și al relației dintre statele producătoare de petrol și gaze și cele consumatoare majore atât în nord-vestul european cât și în sud-estul asiatic. O centură în formă de semilună care pornea din Rusia Oceanului Înghețat, coborând spre cea siberiană și mergând spre Golf, și de acolo spre Sahelul dintre strâmtoarea Bab el Mandeb și Sahara Occidentală, la Atlantic. Astăzi postura se menține, doar că Asia Centrală a dobândit valențe și atribute noi, în creștere ca valoare geopolitică față de ceea ce era odată raportul pe linia hidrocarburilor: astăzi noul petrol sunt metalele rare, după pornirea Chinei de a bloca exporturile celor 90% de resurse de acest fel pe care le controlează, tot așa cum conectivitatea și rutele alternative valorează echivalentul în aur, odată ce evită dușmanii și competitorii direcți, ba chiar subminează puternic proiectele lor – vezi Coridorul de Mijloc Asia-Caucaz-Europa în fața proiectelor chineze Belt and Road.

Astfel că devine cu atât mai importantă întâlnirea din 6 noiembrie a președintelui american Donald Trump, în Biroul Oval, cu președinții celor 5 state din Asia Centrală – Kazahstan, Uzbekistan, Tajikistan, Kârgâzstan și Turkmenistan – pentru prima dată în istorie, o perspectivă de negândit într-o administrație democratică sau una republican bazată pe valori, de tip neo – conservator. Pragmatismul, tranzacționismul și abordarea angajantă indiferent de sistemul de guvernare au determinat această premieră, cu reverberații și posibile efecte majore asupra reașezării lumii de mâine inclusiv pentru Europa, care are propriile abordări ale celor cinci state.

Dacă Xi Jinping i-a primit pe cei 5 în iunie pentru a-și potența proiectul Belt and Road de interconexiuni și infrastructură iar Putin i-a strâns pe toți în Tajikistan în octombrie, pentru exerciții militare, Trump a pus pe masă și a avansat propriile proiecte și noua Mare Strategie americană pentru regiuni, o variantă adaptată de instituțiile americane care pare a fi și prima mișcare strategică a lui Donald Trump din actualul mandat, cu valoare de întrebuințare multiplă în perspectiva anilor viitori: 12,4 miliarde de dolari acorduri comerciale, crearea coridorului Drumul Trump între Asia Centrală-Caucazul de Sud și Europa, pe linia statelor turcice moderat musulmane și competiția deschisă cu drumurile și căile ferate susținute de China.

Desigur, nimeni nu poate nega principalul motor al acțiunii lui Trump, care se referă la metalele rare și la recenta descoperire de către Kazahstan a unor rezerve proaspete care depășeșsc 20 milioane de tone de metale rare, regiunea întreagă reprezentând un izvor pentru ceva între 180 și 250 miliarde de dolari echivalent metale rare de extras în următorii 10 ani, materie primă pentru semiconductori, vehicule electrice, arme sofisticate sau sisteme de inteligență artificială. Iar acordul e menit să spargă condiționările Chinei, recent edulcorate prin înțelegerea din Coreea de Sud reprezentând amânarea cu un an a războiului economic tarife americane versus blocaje ale livrărilor de metale rare controlate de China, după restricțiile pentru 7 metale rare din aprilie și alte 5 din octombrie, între care rămân problematice și astăzi, după acord, Galliu și Germaniu.

Astfel, azi, la 10 ani de la lansarea formatului C5+1, între statele Asiei Centrale și Statele Unite, aceasta s-a transformat dintr-o formulă diplomatică într-o platformaă de competiție majoră între marile puteri cu influență în regiune, motiv pentru statele din regiune de a căuta noi rebalansări de influențe și dependențe între acestea și evitarea dominației ruse originare, a constrângerilor chineze ancombrante pentru o ieșire față de un actor global depărtat, care poate ajuta, alături de relațiile cu UE, la menținerea independenței și dezvoltării celor cinci. Desigur, nu e vorba despre o alegere, e greu de ieșit din controlul rus dat prin umbrella de Securitate sau din piața enormă chineză pentru resurse energetice, dar echilibrarea raportului a venit prin eliminarea constrângerilor post-sovietice și deschiderea Asiei Centrale dintr-o periferie spre centralitatea pe care o merită la nivelul intereselor americane prin rolul pivotal în bătălia pentru producerea de tehnologie de ultimă generație. Aici Statele Unite sunt ferite și recomandate de postura non-colonială și lipsa de interese date de proximitate pe care le exercită concomitant Rusia și China asupra regiunii.

Ambiguitatea morală și tranzacționismul lui Trump pentru profituri

Și pentru că vorbim despre bătălia pentru metale rare, trebuie să remarcăm aici o altă prioritate strategică a Americii lui Trump, obligată de funcționarea relațiilor comerciale actuale să găsească alternative dependențelor de competitorul său numărul unu, China. Și a făcut-o începând cu acordul pe metale rare cu Ucraina, în aprilie, pentru metale rare și litiu, în iunie cu Congo și Rwanda, după asigurarea încheierii păcii, prin acces la cel mai mare depozit de cobalt și tantal, valorificând din nou politica nouă de câștiguri pentru mediatorul conflictelor. Și în Groenlanda ținta erau cele 31 din 34 minerale critice considerate esențiale de către UE, care fusese motivul anunțurilor privind separarea de Danemarca și unificarea cu SUA. Asta în timp ce acordul semnat cu Australia din octombrie, pentru 3 miliarde de dolari lega direct cooperarea de Securitate de accesul la metalele rare. Au urmat Japonia și Coreea de Sud, Malaezia și Tailanda, cu aranjamente similare.

Dacă America a fost forțată de situația existentă și fereastra îngustă de oportunitate, de doar un an, să treacă la obținerea de metale rare pentru orice putea oferi, de la ajutoare, acces la piața americană și până la Securitate, e adevărat și nevoia de a depăși limitele morale ale cooperării cu autocrați, lideri care-și oprimă populația și folosesc pe larg represiunea, într-o formă de ambiguitate morală, o strategie de compromis care să permită ieșirea din constrângerile Chinei asupra lanțurilor de furnizori. Această strategie coerentă este apanajul lui Trump, pe care doar el ar fi putut să o pună în operă și să o accepte. Și asta pentru o producție cu un nivel ridicat de poluare. Dar și Uniunea Europeană a încercat propria strategie în relație cu Asia Centrală printr-un parteneriat strategic în cadrul summitului din Uzbekistan din aprilie, inclusiv un program de investiții de 13,8 miliarde de dolari.

Acordurile individuale sunt de asemenea relevante: Kazahstanul este cel mai mare funizor global de uraniu, cu exporturi de 40% din piață în 2024 și Uzbekistanul în top 5, ambele putând să înlocuiască cele 205 importuri americane din Rusia. Apoi compania americană Cove Kaz Capital Group va administra extracția și importul de tungsten pe bani guvernului kazah, preluând 70% din mina Kairakty de Sus a resurselor valorând 1,1 miliarde de dolari. SUA a suspendat tarifele de 25% pentru Kazahstan impuse la jumătatea lui 2025. În plus, în septembrie 2025, Kazahstanul a semnat un acord de 4,2 miliarde de dolari cu intreprinderea americană Wabtec pentru modernizarea flotei de locomotive și dezvoltarea coridoarelor regionale care leagă Asia Centrală de Europa prin Caucazul de Sud.

Uzbekistanul va investi mai mult de 100 miliarde de dolari în următorii 10 ani în sectoare cheie pentru Statele Unite, inclusiv minerale critice, piese de schimb pentru automobile și aviație. Din 2016 Uzbekistanul a făcut reforme, a liberalizat comerțul, a deschis piețele și a atras investiții străine după 25 de ani de izolare, vizând investiții americane de miliarde de dolari în parteneriatul de infrastructură cu firma Clack Rock și în schimburi extinse educaționale și profesionale cu SUA. Kârgâzstanul e interesat în investițiile în modernizarea hidrocentralelor Toktogul și Kambarata, fiind producător a 90% din energie din hidrocentrale și exportator regional, dar cu o tehnologie sovietică învechită și multiple întreruperi de curent electric.

Takjikistanul e interest de proiectele de Securitate, controlul frontierei și lupta antiteroristă, proiecte abandonate în ultimii ani, fiind vecin cu Afganistanul, cu o graniță de peste 1300 km, confruntat cu contrabanda și ISIS Khorasan. În plus, deține resurse importante de antimoniu, utilizat în baterii și semiconductori, dar și litiu și uraniu. Și aici barajul de la Rogun, pe râul Vakhsh, devine relevant pentru producția de energie electrică. Turkmenistanul era cel mai izolat dintre cele 5 state, cu politica sa de neutralitate strictă, livrând 80% din producția sa enormă de gaz în China. Își dorește reluarea susținerii conductei subacvatice transcaspice către Azerbaidjan și livrarea de gaz în Europa, dar și investiții în infrastructură și digitalizare în timp ce SUA își dorește rerutarea traficului internet printr-o rețea departe de controlul rus de acum.

Alegerile statelor Asiei Centrale: pragmatism și balansarea intereselor marilor puteri

Regiunea este una vastă și slab populată, potrivit criteriilor europene. Cu 84 milioane de oameni, deține depozite de uraniu, cupru, aur, metale rare și alte resurse strategice precum antimoniu și tungsten. Cât timp Rusia e absorbită în războiul de agresiune împotriva Ucrainei, statele au realizat din amenințările pe care le-au perceput că au nevoie de alternative. China a pus deja mâna deasupra lor și a comunicat Rusiei că nu sunt de atins, creând o formă de condominium. Rusia e supusă sancțiunilor, o altă modalitate de a produce bani ajutând-o să le ocolească, dar fără a implica marile firme de stat. Dar varianta propusă acum de americani e mai lucrativă și mai atrăgătoare, pe trei dimensiuni: minerale, conectivitate și securitate. Dar SUA are și alte profituri, vezi în primul rând acordul cu Boeing pentru 37 avioane noi, 15 numai în Kazahstan, restul în Tajikistan și Uzbekistan.

Desigur, competiția nu e ușoară. China e înrădăcinată în Asia Centrală la nivel economic și domină de la distanță prezența economică rusă. În plus, are o bază militară în Tajikistan, supraveghind frontiera sudică cu Afganistanul pentru a nu permite intrarea celulelor teroriste către regiune și, mai departe, în Xin Jiang, în zona uigură. Apoi prezența financiară e dominantă, cu proiecte de mai mult de 120 miliarde de dolari în întreaga regiune, dintre care 75 miliarde investite în rețele energetice, drumuri, infrastructură, logistică și producție manufacturieră. Numai în Kazahstan susține investiții de peste 66 miliarde de dolari, pentru perioade cu durată de viață a capacităților sale între 25 și 40 de ani, deci o durabilitate enormă.

Nici influența rusă, așa slabă, preocupată pe alte meridiane și absorbită de război, nu e de ignorat, odată ce milioane de cetățeni din zonă lucrează în Rusia și transmit remitențe ce susțin finanțele propriilor state, iar pregătirea structurilor de Securitate din regiune se face în continuare în Rusia, protocoalele de frontieră sunt învățate în Rusia, ca și formulele de distribuție a gazului sau vocabularul etnic și instituțional care vin tot din Rusia. Altfel e adevărat că cea mai vorbită limbă comună nu mai este rusa, ci engleza de computer, iar tânăra generație din toate aceste state nu mai învață rusa, ci limbile locale.

Prin sosirea lui Trump în regiune și noile acorduri, Statele Unite intră în această rivalitate și oferă statelor din regiune o alternativă, diversificare și un actor de echilibrare a intereselor în toate ariile, de la Securitate la resurse, investiții, dezvoltare și chiar acces la tehnolgie înaltă. Această ingerință este cu adevărat strategică și reală, chiar dacă pragmatismul local mergând până la cinism respectă regulile celui care oferă mai mult și constrânge mai puțin. Schimbarea politicilor externe americane de la valori, democrație, drepturile omului la avantaje economice, cu toată critica îndreptățită a organizațiilor globale care avertizează asupra efectelor secundare în regiune a unei asemenea abordări, care desfac limitările auto-impuse de mulți dintre autocrați, are meritul de a fi readus America în cărți și a-i fi deschis calea compensării unor deficite de acces la resurse critice asupra căreia nu s-a aplecat până astăzi.

Efectele secundare ale politicilor SUA în Asia Centrală: Kazahstanul intră în Acordurile Abraham

Un efect secundar al ultimelor evoluții și semnături date la Casa Albă de cei șase președinți din statele Asiei Centrale depășește însă accesul la resurse, mergând pe două direcții de geopolitică pură. Cea mai importantă și directă, insinuarea Americii în miezul Imperiului post-sovietic dorit de Rusia pentru a-și reface grandoarea și puterea de altădată. Refacerea fostului Imperiu Sovietic sub control rus este unul din planurile de readucere a Rusiei în prim plan și la masa celor două Mari Puteri, singurele rămase astăzi în prim plan. În plus, iată că o altă evoluție atrage atenția și subliniază planul major al Marii Strategii Americane: semnarea de către Kazahstan a Acordurilor Abraham, intrând în marea familie a statelor majoritar islamice care susțin pacea în Orientul Mijlociu dar, chiar dincolo de aceasta, intră în familia și structura globală nouă concepută de Statele Unite pentru a extinde formele de influență la nivel global. Biden avea comunitatea democrațiilor, admițând și democrații fragile sau incipiente, Trump a inventat Acordurile Abraham, sau mai degrabă le-a dat relevanță globală, de aliniere cu SUA, Israelul și interesele globale americane.

Astfel, Karzagstanul a anunțat că se va alătura Acordurilor Abraham, cele care marchează recunoașterea Israelului și sprijinul pentru pacea americană și acordul între Israel și națiunile sunnite. Jazahstanul are relații cu Israelul de mai bine de 33 de ani, dar e deja un salt calitativ dincolo de simbolism. A făcut-o și Marocul, deși are legături diplomatice cu Israelul din anii 90. Desigur, este o favoare și un element de captatio benevolentiae pentru Trump, dar e mai mult de atât, este extinderea acordurilor și alianțelor Americii cu statele arabe și islamice dincolo de Orientul Mijlociu, iată, în Asia Centrală, și relansează formatul ce conține Egiptul, Emiratele Arabe Unite, Bahrain și Maroc prin proiecte de cooperare în domenii precum comerțul, apărarea, sănătatea, energia, educația, tehnologia și turismul care implică statul Israel.

Practic America a găsit un nume pentru blocul său global, dincolo de relația arabo-israeliană, pe această bază. Desigur, un asemenea bloc e realist dacă chiar va exista pacea din Gaza și mai larg, dintre israelieni și palestinieni, extinzând influența geostratefică și economică în statele majoritar musulmane din Asia, Africa și Eurasia. Aceasta este miza, anunțată deja de cuprinderea în cadrul acordurilor de Pace de la Sharm El-Sheikh din Egipt, de la 13 octombrie, state precum Indonezia și Pakistan. Rolul inițial în stabilizarea regiunii și dividendele din implicarea în pacea regională prin acorduri regionale și globale sub amprenta Statelor Unite crează adevăratul bloc Abrahamic al SUA (și Israel).

Mai mult, odată cu intrarea Kazahstanului, și celelalte state turcice din Asia Centrală sunt îndemnate să se alăture, cu precădere Azerbaidajnul și Uzbekistanul care au deja relații solide și avantaje din relația cu Israelul, mai mult, care-și doresc îndepărtarea ușoară de Rusia și Iran și situarea mai aproape de SUA și Israel. Pentru Statele Unite, asta deschide ușa pentru zona caspică și crează pana care separă Rusia de Iran și presează asupra Moscovei și Beijingului deopotrivă. Cel puțin, pentru moment, Washingtonul contestă puternic poziția dominantă într-o regiune considerată tradițional sfera de interese ruso-chineză, aducând argumente pentru pace regională, independență și reechilibrare de interese precum și integrare economică globală în eventuala perspectivă a rivalităților sino-americane dintr-un eventual război comercial viitor.

Pentru că e dificil de ignorat aici valoarea de întrebuințare globală și regională a recentelor acorduri, care vizează Rusia, Iranul, dar cu precădere China. Îndiguirea Chinei nu se poate face doar în Indo-Pacific, odată ce construiește tot mai multe rute terestre de tranzit, comerț și coridoare terestre către Europa și lume. Astfel că Asia Centrală devine critică în perspectiva unei asemenea inițiative eventual în viitor, a unui nou instrument în rivalitatea de secol 21 care se anunță cu China lui Xi și a succesorilor săi, care amenință reașezarea lumii de mâine și perspectivele libertății, democrației, drepturilor omului și posibilităților de a alege ale statelor, dacă e să ne uităm la proiectele globale chineze de astăzi.

* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. A fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim-Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.

de Iulian Chifu*

Se spunea până recent că cel mai mare coșmar al Rusiei este să nu fie la masă atunci când se fac Marile Înțelegeri globale. Ei bine, nu numai că nu mai e la masă, dar mai nou, Rusia se trezește că a devenit obiect în marile tranzacții pe seama terților între Marile Puteri, am numit aici SUA și China. Recenta întâlnire din Coreea de Sud între Donald Trump și Xi Jinping, subliniază exact această realitate: Rusia nu mai e parte a marilor dezbateri și discuții globale, ba chiar se discută Ucraina (și Rusia) fără ca ea să aibă măcar un loc la masă. Pe baza dependenței excesive de China, Putin se poate aștepta la solicitări imperative de a închide conflictul, dacă SUA și China ajung la o concluzie, cu avantaje reciproce inclusiv pe seama Rusiei. De aceea, pentru a reintra în joc, Rusia recurge la retorica nucleară, exerciții nucleare și acuzații la adresa SUA, doar-doar e un domeniu în care cuvântul său să mai conteze și, pe această bază, să revină fie rechemată în locul unde se decid marile teme ale lumii.

De la două Superputeri, la două mari puteri, și niciuna nu e Rusia

Lumea s-a schimbat mult, iar principala schimbare este dispariția lumii bipolare odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice, în 1991, după Războiul Rece. Și nici succesoarea la tratate, Rusia, nu a reușit să țină ritmul: PIB-ul său a scăzut sub Spania, iar cu războiul de agresiune împotriva Ucrainei, Putin și-a distrus propria țară, coborând și mai jos în criteriile capacității geopolitice. În schimb s-a ridicat China, la un nivel de 70% din economia SUA, de două ori mai mult, procentual, decât a avut vreodată Uniunea Sovietică. Și cum puterea în valoare absolută a scăzut, avem azi două Mari Puteri, și niciuna nu mai e Rusia.

Rusia nu mai intră în peisaj. A devenit tot mai mică, marginală, cu hidrocarburile tot mai puțin utilizabile în contextul încălzirii globale și a decarbonizării, în timp ce economia sa a rămas dependentă în priporție de 50% de producția de petrol și gaze. Urmează în eonomia sa produsele agricole și armamentele, deci vechea generație netehnologizată, și ambele domenii cu contribuții alterate de lipsa forței de muncă – trimisă pe front – și de nevoile proprii ale războiului, în cazul armamentelor. Iar pozițiile intransigente ale septuagenarilor din gruparea lui Putin, care nu pricep unde se află și nu separă propria propaganda de realitate, fac ca perspectivele încheierii războiului păstrând măcar ceea ce au ocupat să scadă dramatic. Desigur, nu întâmplător Serghei Lavrov, ministrul de Externe de peste 20 de ani al lui Putin, pare să-l urmeze pe Dmitri Kozak, adjunct al Administrației Peezidențiale ruse, contestatarul războiului, la o pensie în izolare.

Pentru că Marco Rubio nu a acceptat, nici nu a apreciat intransigența și pozițiile maximaliste ale Rusiei, prezentate într-un memorandul și o discuție telefonică tensionată de către Lavrov, motiv pentru care întâlnirea Putin-Trump de la Budapesta a fost anulată. Iar pierderea prim planului scenei publice prin summitul Putin-Trump a venit și cu sancțiunile la adresa Lukoil și Rosneft, care reprezintă 50% din exporturile Rusiei. Rezultatul a fost de netăgăduit: un eșec total, un calcul prost, o marginalizare cu costuri majore pentru Rusia lui Putin. Și asta atunci când “partenerul fără limite”, China, a ales și ea o formulă de negociere directă cu SUA în Coreea de Sud, marcată de suspendarea confruntării economice și amânarea cu un an a războiului dintre cele mai mari economii ale lumii, cu mici elemente de compromis. Deci cei doi mari negociază, Rusia nu e prezentă și află, la distanță de câteva zile, că s-a aflat și ea în meniu, obiect și nu subiect al pertractărilor celor dou[ mari puteri ale lumii.

Absența Rusiei lui Putin de la Marele Târg

Astfel, o eventuală îmbunătățire a relațiilor sino-americane riscă să însemne pentru Rusia un dezastru, odată ce prețul ar putea fi chiar presiunea Chinei de a încheia războiul. De a înceta focul. De a ieși din confruntări și a-și diminua drastic nivelul de ambiție în confruntarea cu Ucraina. Dependența Kremlinului de China poate să-și dovedească primele efecte secundare majore, critice, care să schimbe aspirațiile Rusiei. Izolarea Rusiei, oboseala războiului, costurile, economia stresată, inflația, rubla în tangaj, toate pot crea efecte majore acasă, în paralel cu opoziția internă tot mai importantă și mai vizibilă la adresa războiului. Iar sancțiunile americane nu au făcut decât să adauge probleme Kremlinului.

Întâlnirea Trump-Xi de la 30 octombrie și-a revelat secretele la scurt timp. În cele nici două ore de întâlnire, cei doi lideri au avut timp să discute Ucraina, cumpărarea de petrol de la Rusia și nevoia încheierii războiului, totul fără ca Rusia să fie prezentă și fără a fi luate în considerare interesele sale. Din contra, cei doi mari au considerat, în cadrul pertractărilor Marelui Târg, că sacrificarea Rusiei e un preț redus ce poate fi utilizat dacă aduce avantaje ambelor părți. Scăderea nivelului de influență al Rusiei la nivel internațional și dependența de China au făcut din Moscova victima propriilor erori și ambiții, luând act și nu participând la Târgurile Mari, nici măcar în cele care vizează elementele de prim și direct interes ale sale.

Asta pentru că Moscova e complet dependentă de Beijing ca niciodată, după declanșarea războiului și valurile repetate de sancțiuni: de la exporturile de produse energetice, care au screscut de la 28 la peste 50% din 2021 până azi până la ingradinentele și importurile rusești pentru industria de apărare, produse electronice, mașini, sisteme de comunicații, sisteme de comunicație și bunuri de consum . Mai mult, respectarea solicitărilor SUA privind tăierea achizițiilor de petrol din partea Chinei și Indiei o poate pune în dificultate și o poate lăsa și fără finanțarea mașinii de război, determinând un final al capacității de a impune soluția de a pace în Ucraina în termenii și condițiile Rusiei, Ar fi varianta cea mai rea cu care s-ar putea confrunta Putin.

Toate acestea subminează imaginea Kremlinului despre sine și nivelul de ambiție de a fi un centru independent de putere, din contra, reflectă schimbarea echilibrului și dependența de partenerul său sensibil superior, China. Chiar dacă nu există date și elemente vizând evantuale acorduri între Washington și Beijing în legătură cu Rusia și comportamentul său în războiul de agresiune din Ucraina, suntem departe de a putea spune pe deplin ce au stabilit părțile exact și care au fost tonurile utilizate în acest efort de presiune spre încetarea focului dorită de Trump. Oricum evoluțiile exclud veștile bune pentru Kremlin și libertatea sa de acțiune independentă în Ucraina.

Recursul la retorică nucleară pentru a reveni în joc

Putin s-a trezit complet izolat și fără argumente, după sancțiunile președintelui Trump, și cu acordul Pentagonului pentru livrarea de rachete Tomahawk către Ucraina, oferindu-i liderului de la Casa Albă instrumente majore de presiune asupra Rusiei. De aici recursul la ultima armă din arsenalul de negocieri de putere al Rusiei – arma nucleară. Astfel, trimisul special al lui Putin, Kirill Dmitriev a fost cel care a amintit, în vizita din 24 octombrie la Washington, despre “armele care pot duce la anihilarea totală a umanității”, pentru ca Putin însuși, trădând descumpănirea, să aibă o succesiune de reuniuni care au salutat racheta Burevestnik cu propulsie nucleară, torpilele nucleare Poseidon sau care au marcat ordonarea efectuării de teste nucleare ca reacție, zice-se, la anunțul lui Trump privind perspectiva reluării testelor nucleare de către Statele Unite.

În reuniunea televizată din 5 noiembrie a Consiliului de Securitate al Rusiei, fără Lavrov prezent, Putin a primit sfatul ministrului Apărării, Andrei Belousov, privind nevoia unui test nuclear complet, în timp ce a cerut public serviciilor sale, Externelor și Apărării să obțină informații despre perspectiva testului nuclear pe care le-ar pregăti Statele Unite – un alt gest ostentativ, de comunicare publică internă și, indirect, cu Washingtonul. Până la această oră, SUA nu a denunțat tratatul de netestare nucleară și a testat doar purtătoarea, racheta purtătoare Minuteman III. Asta pe când Rusia testează din 2019 arme nucleare cu încărcătură nucleară redusă, încălcând ea însăși Tratatul Excluderii Testelor Nucleare Comprehensive.

Recursul la retorica nucleară, apoi la gesturi cu relevanță în acțiunile legate de armele nculeare, urmate de pasarea vinei pentru încălcarea Tratatului de excludere a Testelor Nucleare, nu face decât să sublinieze starea de disperare a lui Putin, ironizată la București de către Secretarul General al NATO, Mark Rutte și la Washington de către Donald Trump. În plus, ignorarea ostentativă a lui Putin și marginalizarea sa în favoarea discuțiilor sino-americane crează nesiguranță vizibilă și-l împing pe Putin către recursul la ultimul argument pe care-l mai deține pentru a reveni în joc.

Dar, cu cât forțează această perspectivă, Putin își expune vulnerabilitatea extremă și pierderea zonei sale de confort care presupunea veto-ul Rusiei asupra tuturor acțiunilor strategice și de Securitate la nivel global, pe baza deținerii fotoliului de membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU și a arsenalului nuclear. Liderul rus descoperă, cu toată neplăcerea, faptul că azi nuclearul nu mai oferă același rol și poziție infailibilă Rusiei nu numai la nivel global, dar nici în afacerile și securitatea europeană, ba chiar azi nici măcar în temele și agenda legate de Ucraina, în fostul spațiul sovietic.

* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. A fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim-Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.