Connect with us

EDITORIALE

Ziua în care relația transatlantică a fost reconfirmată pe radarul administrației SUA

Published

on

de Robert Lupițu

Pentru analiștii și specialiștii în relații internaționale, dar și pentru consumatorii de subiectelor de actualitate cu impact major asupra scenei globale, ziua de 15 februarie 2017 nu ar trebui să treacă neobservată. Poate că titlul de mai sus pornește de la o premisă cvasi-sceptică – aceea că relația transatlantică avea nevoie de o reafirmare a statutului său atât în sânul relației bilaterale dintre America și Europa, cât și în mesajul său către restul lumii. 

Deși împrejurile ne îndreptau spre o stare de deplângere a decadenței comunității transatlantice, acest scenariu, indiferent de culoarea sau numele administrației de la Casa Albă, pare să fie demontat. În fond, cine a parcurs Strategia Globală a Uniunii Europene, prezentată la câteva zile după Brexit, ar fi trebuit să noteze că însăși Europa a conștientizat că relația transatlantică înseamnă deja faptul că Europa rămâne o prioritate pentru politica externă americană, dar că nu mai este unica în acest sens. Retorica, de multe ori tranșantă, a lui Donald Trump, care a conturat acest feeling al degradării raporturilor transatlantice începe să se întrevadă ca un semnal care mai degrabă se identifică cu transformarea spațiului transatlantic: o transformare pe care cu toții, inclusiv România, ar trebui să ne-o dorim și să o privim în cheia realismului și a pragmatismului.

De ce Ziua în care relația transatlantică a fost reconfirmată pe radarul administrației SUA? Cu un Tillerson aflat deasupra Atlanticului cu destinația Bonn, Germania, cu un Pence care se pregătește de prima călătorie, cu un Mattis ce a vorbit de la pupitrul NATO și cu un președinte Trump activ pe Facebook și pe Twitter (a nu se citi în optică sarcastică!), Statele Unite au articulat o primă serie de declarații, ce intră într-un mix mai larg cu măsuri precum desfășurări de trupe, în care și-au expus atât preferințele de politică externă în raport cu aliații europeni, cât și disponibilitatea de a respecta angajamentele unei administrații care reprezintă cea mai mare putere de pe glob și liderul lumii libere.

Crimeea a fost LUATĂ de Rusia în timpul administrației Obama. A fost Obama prea blând cu Rusia?” (Donald Trump)

Disputa declarativă pornită la nivelul purtătorilor de cuvânt privind prima poziționare cu subiect și predicat a președintelui Trump față de anexarea Crimeei de către Rusia a fost întărită de însuși Donald Trump într-o manieră specifică lui – mesaje pe Twitter și Facebook – dar și caracteristică unui personaj politic care scrie din postura de președinte al SUA. Aruncând vina spre administrația Obama, în timpul căreia Federația Rusă a anexat Crimeea, Trump a mers mai departe, emițând ipoteza că Barack Obama a acționat prea blând în raport cu Rusia.

Or, când Consiliul NATO-Rusia a fost suspendat vreme de doi ani, cooperarea practică rămâne în stand-by, sancțiunile au scadență doar pentru reînnoire, iar Obama și-a încheiat mandatul cu măsuri restrictive și diplomatice fără precedent în ultimii 25 de ani față de Moscova, mesajul pare cam limpede și nu are legătură cu delicatețea unei decizii politice. Nerevenirea la status-quo-ul post anexării Crimeei nu demonstrează că măsurile luate de Obama și liderii occidentali au fost blânde, ci că este loc, poate, de mai mult.

Deși s-a remarcat prin critici și remarci malițioase la adresa UE și chiar a NATO, poziționarea lui Trump față de anexarea Crimeei, inclusiv în contextul mai larg al demisiei consilierului pentru securitate națională și a convorbirilor pe care le-a avut cu Vladimir Putin și Petro Poroșenko, deschide oportunitatea consensului cu aliații europeni, în special cei estici, acolo unde România este în primă linie sau în ”avanpost” conform oficialilor ruși. De ce să sugerăm o astfel de oportunitate? Dintr-o logică care pare simplă: atunci când SUA critică Rusia, aliatul său natural este Europa.

Reconfirmarea relației transatlantice a căzut, până în prezent, pe umerii lui James Mattis, secretarul Apărării și fost Comandant Suprem pentru Transformare al NATO. Asta nu doar pentru că el este primul oficial al administrației Trump prezent în Europa, chiar la ministeriala NATO, ci și pentru că tot astăzi și-a îndeplinit misiunea expunerii criteriilor și valorilor pe care relația transatlantică funcționează.

Alianța rămâne o fundație solidă pentru Statele Unite și pentru întreaga comunitate transatlantică. (…) Este o solicitare corectă aceea că toți cei care vor să beneficieze de cea mai bună apărare din lume trebuie să împartă proporțional costurile necesare pentru protejarea libertății. Nu trebuie să uităm că ceea ce apărăm în NATO este libertatea” (James Mattis) 

Prin interconectarea ideii că NATO este o fundație solidă atât pentru SUA, cât și pentru ceilalți aliați, cu capacitatea de transformare a Alianței, dovedită prin adaptarea post-2014, Mattis a transmis că Statele Unite înțeleg importanța securității europene, dar că și aliații europeni trebuie să conștientizeze ponderea eforturilor americane pentru ca măsurile de reasigurare și descurajare din 2014 să devină posibile. Apoi, prin legătura dintre valori și responsabilități, Mattis a redat parametrii în care alianța transatlantică funcționează: scopul fundamental – protejarea libertății – depinde de împărțirea costurilor. 

Aici apare, de fapt, cheia în care relația dintre aliații europeni și Statele Unite necesită impulsionată: angajamentul financiar și militar comun, iar agenda ministerialei NATO din aceste zile înclină să confirme ipoteza. Ambele problematici ale nivelului cheltuielilor privind apărarea în țările europene membre NATO și ale rolului Alianței în combaterea terorismului – solicitări exprese ale lui Donald Trump – sunt temele-nucleu ale reuniunii miniștrilor Apărării în contextul în care NATO se află în plin proces de implementare a măsurilor asumate la summitul de la Varșovia, acțiuni ce vizează descurajarea amenințărilor pe flancul său estic.

Având ca referințe și primele vizite ale secretarului de Stat, Rex Tillerson (reuniunea miniștrilor de Externe G20 din Germania), și vicepreședintelui Mike Pence în Europa (Conferința de Securitate de la Munchen, NATO, instituțiile UE) ne putem aștepta ca pozițiile expuse și detaliate astăzi să beneficieze de un element de continuitate.

Întâlnirile lui Tillerson cu omologi precum Johnson, Gabriel, Ayrault sau Lavrov, prezența lui Pence în bula specialiștilor, influence-rilor și experților în relații internaționale de la Munchen și întâlnirea sa cu liderii instituțiilor UE și cu secretarul general NATO vor fi capătul liniei majore trasată de Trump și Mattis, care își poate distinge fie eventualele retușuri, fie direcția de neclintit.

.

Robert Lupițu este redactor-șef, specialist în relații internaționale, jurnalist în afaceri europene și doctorand în domeniul reasigurării strategice a NATO. Robert este laureat al concursului ”Reporter și Blogger European” la categoria Editorial și co-autor al volumelor ”România transatlantică” și ”100 de pași pentru o cetățenie europeană activă”. Face parte din Global Shapers Community în cadrul World Economic Forum și este Young Strategic Leader în cadrul inițiativelor The Aspen Institute.

ALEGERI PREZIDENȚIALE 2019

Președintele depanator

Published

on

de Dan Cărbunaru

După aproape cinci ani de mandat, din care majoritatea cu un Guvern ostil și un an cu un prim-ministru pe care l-a desemnat și care astăzi îi trimite un challanger cu șanse de confruntare în turul doi, Președintele Klaus Iohannis și-a lansat, joi, 8 august a.c., campania pentru al doilea mandat la Consiliul Național al PNL. În fața a peste trei mii de susținători din toată țara, strânși sub cupola Romexpo, Iohannis a prezentat mai degrabă un program cu principii de guvernare și a tras din toate pozițiile într-un PSD tot mai anemic și scufundat în propriile erori și strategii de conducere.

Președintele a ales tragedia de la Caracal ca exemplu de proastă guvernare și a trasat, apoi liniile pe care le vede alături de PNL , pentru viitorul unei Românii normale, funcționale, bazate pe recunoașterea valorii și blocarea ascensiunii mediocrității în vârful statului.

Președintele s-a axat mai puțin pe bilanțul propriului mandat din perspectivă constituțională și a evitat să răspundă atacurilor din ultimele zile lansate de către Dan Barna, candidatul USR+. A vorbit despre proiectul unei întregi generații, pentru care, alături de actuala Opoziție și de cetățeni, a declarat că a reușit să pătreze nealterat parcursul proeuropean, transatlantic și democratic al României.

După ani lungi de opoziție, activul PNL a fost hrănit la lansarea campaniei pentru al doilea mandat la Cotroceni cu promisiunea revenirii la putere, în condițiile în care urmează, la anul, alegeri locale și parlamentare.

Blocând în primul mandat derapajele extreme, Klaus Iohannis pare orientat mai degrabă în debutul acestei campanii către mize de politică internă, dispus să își asume rol de președinte depanator alături de un guvern PNL.

Continue Reading

EDITORIALE

”Macroleon”: Bine ați venit în Europa franco-germană a președintelui Franței

Published

on

© Twitter

Proiectul Uniunii Europene își datorează existența, în mod neîndoielnic, deciziei franco-germane de a îngropa securea sângeroasă a celor două războaie mondiale și de a-și da mâna reconcilierii politice și istorice.

După decenii umilitoare în istoria bilaterală – fie că vorbim de încoronarea împăratului german Wilhelm I în Sala Oglinzilor de la Versailles, de capitularea Germaniei prin Armistițiul de la Compiègne din 1918, urmată de un nou gest umilitor înfăptuit de Germania nazistă prin semnarea Armistițiului de Compiègne din 1950 care consfințea ocupația germană în Franța și determina instituirea regimului de la Vichy – liderii Franței și Germaniei, fie ei Charles de Gaulle și Konrad Adenauer, Valéry Giscard d’Estaing și Helmut Schmidt, Francois Mitterand și Helmut Kohl, au adus relația franco-germană în epicentrul integrării europene.

Puterea franceză gaullistă, demonstrată prin blocarea inițiativei-pionier a comunității europene de apărare, Criza scaunului gol din 1966 și chiar prin retragerea din structurile militare ale NATO, a pierdut însă, treptat, teren politic prin prisma ponderii economice tot mai însemnate a Germaniei, reunificată în cele din urmă în 1990, pentru ca la finalul secolului trecut fostul cancelar german Helmut Kohl să fie apreciat drept ”cancelarul integrării europene”. Însăși o anecdotă mărturisită de Jean-Claude Juncker la funeraliile lui Kohl, primele și singurele funeralii europene, dezvăluia cum Helmut Kohl a salutat cu lacrimi în ochi decizia extinderii Uniunii Europene spre Est.

Compromisul franco-german, atestat în 1963 prin ”spiritul de la Elysee” și reînnoit chiar în ianuarie 2019 prin ”spiritul de Aachen, îi are ca protagoniști, în prezent, pe Angela Merkel și Emmanuel Macron. Însă pentru prima dată în ultimele două decenii, timp în care numărul cancelariei de la Berlin s-a aflat pe ”apelare rapidă”, asistăm la o resetare a preferințelor.

Apărut ca un outsider în spectrul fragmentat al politicii franceze, Emmanuel Macron a reușit în 2017 ceea ce puțini credeau: a avansat în turul al II-lea al alegerilor prezidențiale, când pentru prima dată din 1958 niciun candidat al stângii sau dreptei tradiționale nu s-a aflat în turul secund al scrutinului prezidențial, și a învins-o pe candidata extremei-drepte Marine Le Pen la o distanță consistentă.

Însăși celebrarea victoriei de răsunet pentru întreaga Franță și Europă a fost aparte. Acompaniat acustic de imnul Uniunii Europene, președintele ales Macron și-a făcut apariția pe scena de pe esplanada Muzeului Luvru, injectându-și alura politică în construcție cu optimism european și spirit reformist pentru Uniunea Europeană.

Doi ani mai târziu, Emmanuel Macron și-a văzut o mare parte din ambițiile în derulare politică. Țările UE aparținând eurozonei au găsit o formulă acceptabilă și mai puțin provocatoare de tensiuni a unui instrument de competitivitate, denumire generică pentru un așa-zis buget al statelor ce dețin moneda euro. Cooperarea în materie de apărare europeană, ironic sau nu blocată de Franța în anii 1950, a devenit temă de avangardă pentru Renașterea Europeană propusă de președintele francez, sub emblema a ceea ce Macron a numit ”Inițiativa Europeană de Intervenție”, o forță militară formată din zece state UE dispuse să acționeze împreună în situații de criză și care a defilat demonstrativ de Ziua Națională a Franței, ceremonie dedicată apărării europene.

Momentul cu cea mai ridicată inflexiune a venit însă după alegerile europene din 23-26 mai. Clasată pe locul al doilea la alegerile europarlamentare din Franța după formațiunea lui Marine Le Pen, lista Renaissance sponsorizată politic de Emmanuel Macron și formată din patru partide a reușit cu cei 21 de eurodeputați aleși să coalizeze o nouă mișcare în Parlamentul European – grupul Renew Europe – construită pe scheletul grupului ALDE european și devenită a treia forță politică din hemiciclu.

În paralel, președintele francez a fost un actor central în toate punctele cheie ale negocierilor dintre liderii europeni pentru desemnarea șefilor instituțiilor europene: de la respingerea categorică a bavarezului creștin-social Manfred Weber la înfăptuirea ”planului de la Osaka” cu Frans Timmermans în pole position pentru șefia Comisiei Europene și până la aplicarea principiului opus Spitzenkandidat – cel al ”iepurelui din joben” – și propunerea, ca atare, a unui pachet cu ministrul german al Apărării Ursula von der Leyen ca succesoare a lui Jean-Claude Juncker.

Pachetul de nume prin care Germania Angelei Merkel a dat primul german președinte al Comisiei Europene după 52 de ani este o creație fidelă a puterii de broker a lui Emmanuel Macron.

Liderul de la Elysee și-a asumat câteva obiective majore în acest proces, toate bifate: de la impunerea unui echilibru de gen la o balanță politică ca atare. Ursula von der Leyen, singurul om politic care a făcut parte din toate guvernele Angelei Merkel, a fost propusă în fruntea Comisiei Europene de către Emmanuel Macron.

Născută la Bruxelles, cu un profil european și cu controverse privind contractele ei de consultanță, von der Leyen, al cărui nume a fost prea puțin speculat în perioada negocierilor, a apărut ca soluție pentru a risipi toate opozițiile și a genera compromisul:

1) membră a CDU, cel mai mare partid național din PPE, formațiunea care a câștigat cele mai multe mandate în Parlamentul European;

2) o germancă francofilă care semna recent la Paris, în prezența lui Macron, acordul cadrul Franța – Germania – Spania pentru construcția avionului european de luptă al viitorului;

3) o înfrângere politică a sistemului Spitzenkandidat față de care Emmanuel Macron și-a manifestat adversitatea;

4) facilitarea culoarului pentru a nominaliza un reprezentant al Franței la șefia Băncii Centrale Europene, Christine Lagarde fiind propusă tot de Emmanuel Macron;

 5) echilibrarea politică în cazul celorlalte poziții: șefia Consiliului European și poziția de Înalt Reprezentant pentru afaceri externe și politică de securitate. Și acest ultim punct a fost agreat cu profunda implicare a lui Emmanuel Macron. Viitorul președinte al Consiliului European, Charles Michel, este un apropiat al lui Macron și face parte din ALDE european, formațiune care în Parlamentul European activează împreună cu eurodeputații Renaissance susținuți de președintele francez. În ce privește postul de Înaltul Reprezentant, socialistul Josep Borrell va călca pe urmele primului ÎR Javier Solana, tot spaniol, iar numele lui a fost agreat tot după o negociere între Macron și premierul spaniol.

Tranzacționarea politică negociată de Emmanuel Macron și-a aflat deznodământul în plenul Parlamentului European. Însă, oricât de blamată ar fi această tranzacționare, ea s-a desfășurat în litera tratatului. Pe scurt, Consiliul European a propus un candidat la șefia Comisiei Europene, iar Parlamentul European a supus votului această propunere.

Fragilitatea majorității din jurul Ursulei von der Leyen, doar 383 de voturi ”pentru”, dintr-un minim necesar de 374, a fost resimțită încă din discursul și dezbaterea acesteia cu membrii Parlamentului European. Asumarea fără echivoc a priorităților convenite de liderii europeni în Agenda Strategică a Uniunii Europene, angajarea politică în promisiuni față de toate cerințele marilor grupuri politice care îi puteau asigura majoritatea au pălit în fața premierei istorice: prima femeie aleasă președintă a Comisiei Europene.


Puteți citi pe larg despre evoluția negocierilor privind alegerea Ursulei von der Leyen în fruntea Comisiei Europene aici.

Cu toate acestea, votul obținut de von der Leyen favorizează zorii unei noi epoci politice pentru Uniunea Europeană.  Ursula von der Leyen este o apropiată a Angelei Merkel și provine din PPE, însă alegerea ei este, în egală măsură, o victorie a tandemului Renew Europe – Emmanuel Macron, ea fiind asumată ca atare.

Compoziția politică a votului pentru Ursula von der Leyen – PPE, Renew Europe și parțial S&D – poziționează PPE-ul Angelei Merkel și Renew Europe-ul lui Emmanuel Macron drept principalele forțe care au legitimat-o democratic pe președinta aleasă a Comisiei Europene. Iar discursul Ursulei von der Leyen a fost o sinteză între refacerea armoniei în PPE și preluarea obiectivelor politice ale Renew Europe și ale socialiștilor europeni care, în ultimă sau în primă instanță, sunt și obiectivele lui Emmanuel Macron și ale liderilor socialiști și liberali din Consiliul European. Fie că vorbim despre Conferința pentru viitorul Europei, care își are originea în convențiile cetățenești propuse de Emmanuel Macron, despre egalitatea de gen în viitoarea Comisie Europeană, despre acțiunea climatică și ținta transformării Europei în primul continent neutru din punct de vedere al emisiilor de gaze, despre consolidarea apărării europene, toate ne duc cu gândul la viziunea președintelui francez pentru reformarea Uniunii Europene.

Tot o sinteză a fost și reacția președintelui francez la alegerea Ursulei von der Leyen în fruntea Comisiei Europene: ”Astăzi Europa are chipul dumneavoastră”.

Iar chipul Ursulei von der Leyen este conturat de următoarele coordonate: o francofilă germancă, născută la Bruxelles, cu o tradiție de familie europeană în mod veritabil, cu cea mai mare experiență executivă în guvernul celui mai longeviv lider european al utimilor 20 de ani și cu o asumare explicită a îndeplinirii cerințelor liderilor europeni și ale majorității care a votat-o în Parlamentul European.

”Es lebe Europa, vive l’Europe, long live Europe!”

Continue Reading

EDITORIALE

Tranzacționarea Europei după votul cetățenilor ei

Published

on

de Dan Cărbunaru

Preocupați de pericolul tranșării sorților Europei între SUA, China și Rusia, astăzi vedem actorul global tranzacționat la el acasă. După ce 200 de milioane de europeni au ieșit la vot, cel mai mare procent de cetățeni dispuși să arate ce vor de la viitorul Uniunii în ultimii 20 de ani, logicul câștigător al alegerilor, cap de listă al PPE, Manfred Weber, a fost făcut sandviș între Consiliul European și Parlament. Din capul său spart, precum Atena din Zeus, a ieșit zeița (ministrul) Apărării din aceeași Germanie, Ursula von der Leyen.

Algoritmul scris de Maron și Merkel a aruncat la coș ultimii cinci ani scurși de la inaugurarea complicatei proceduri de selecție a Președintelui Comisiei Europene din rândul liderilor care au deschis listele familiilor lor politice. Parlamentul European a devenit aparent notarul care parafează dealul din Consiliul European, Estul privește din afară distribuția puterii în UE – după ce polonezul Buzek și Tusk ținuseră un relativ echilibru de reprezentare geopolitică în Parlamentul și Consiliul European.

Italia rămâne cu Președinția Parlamentului, mutată de la populari la socialiști, iar Spania primește poziția de Înalt Reprezentant pentru Politică Externă și Apărare. Belgianul promovat de Macron ajunge Președinte al Consiliului European iar franțuzoaica Lagarde, PPE, e agreată să vină în fruntea Băncii Centrale Europene. Fondatorii sunt mulțumiți, au preluat explicit responsabilitățile puterii în Uniune, după ce ani de zile au încercat să modifice mecanismele de luare a deciziei și transformarea lor în majorități în locul unanimității care ar fi blocat devenirea blocului comunitar.

Acest scenariu, aproape complet scris, nu a ajuns la final. Verzii, pe care candidatul socialiștilor, Timmermans, încercase să îi coopteze în coaliția progresistă anti PPE, nu se regăsesc în aranjamentul PPE-SD-Renew Europe. Majoritatea noului trident al puterii care înlocuiește binomul PPE-SD are aritmetica de partea sa, dacă toți cei peste 400 de membri ai săi vor vota în bloc, la Strasbourg, săptămâna viitoare, pentru Von der Leyen. Această majoritate ar putea închide algoritmul scris de  Macron și Merkel, în locul celui prezentat de  capii de listă la alegerile europene. După eșecul adoptării Tratatului Constituțional, ar fi următorul major pas înapoi al Uniunii.

Vom vedea ce se va întâmpla în următoarele zile. Dacă nu vom avea o majoritate necesară propunerii franco-germane, jocurile s-ar putea relua. Spietzenkandidatul ar putea reveni ca o trimitere la transparentizarea proceselor electorale europene, la legitimitatea celor care ocupă funcții publice. Frumusețea democrației europene este departe de a se fi epuizat, chiar dacă marile puteri poartă încă în ADN chemarea istoriei scrise cu forța.

Continue Reading

Cum pot vota românii din diaspora la alegerile prezidențiale

Facebook

Advertisement
Advertisement

Trending