de Iulian Chifu*

Joi, 13 martie, Armenia și Azerbaidjanul au anunțat, prin miniștrii de Externe, faptul că au reușit să încheie negocierea acordului de pace între cele două părți, la doi ani de la încheierea războiului din Nagorno-Karabakh care s-a soldat cu recucerirea regiunii aparținând legal Azerbaidjanului dar locuită majoritar de armeni, care au părăsit în masă regiunea după intrarea ei sub controlul autorităților din Baku. Stepanakert/Hankendi, capitala regiunii, a rămas singura localitate în care se mai află armeni. Deși o realizare extrem de importantă, semnarea acordului mai necesită un salt important, care presupune creativitate, compromis sau ambiguitate constructivă acceptabilă ambelor părți în interpretarea documentelor fondatoare ale republicilor sovietice devenite independente, cu precădere, de data aceasta, Armenia.

40 de ani de război intermitent, cu câteva mii de victime

Armenia și Azerbaidjanul, două state foste sovietice, au avut două războaie și nenumărate confruntări în ultimii 40 de ani. Confruntarea a început chiar în perioada sovietică și a vizat enclava armeană Nagorno-Karabakh, care era parte a teritoriului RSS Azerbaidjan, prin procesul de maximă complicație etnică lansat de desenarea frontierelor statelor unionale de către Stalin. În perioada Perestroikăi, la renașterea conștiințelor naționale, Gorbaciov și URSS-ul aflat în declin au permis, în 1988, declanșarea acestui război soldat cu cucerirea Karabakhului de Munte de către Armenia, împreună cu șapte districte azere înconjurătoare, din care au fost expulzați toți azerii, așa cum ambele republici caucaziene au rămas în mare parte fără minoritatea celeilalte de pe teritoriul său.

Timp de aproape 30 de ani, din 1994 până în 2020, Armenia și Azerbaidjanul au negociat o formulă de încheiere a păcii, în condițiile în care Erevanul avea doar două frontiere deschise, cu Georgia și Iranul, și frontierele închise cu Azerbaidjanul și Turcia. În plus, pentru ca întreaga complicație să fie deplină, o exclavă azeră, Nakhchivan, era blocată între Turcia, Iran și Armenia, fără comunicare terestră cu teritoriul azer și cu rutele terestre realizate prin Nordul Iranului, pe cale ferată cu precădere. Nereușind să cadă la o înțelegere atunci când avea deplinul control, Armenia s-a trezit în fața unei evoluții economice fastă a vecinului său, explozivă chiar în domeniul energetic, datorată cu precădere conductelor de petrol și gaze spe Europa care a dus la creșterea bugetului vecinului său până într-acolo încât bugetul Apărării azer era mai mare decât întregul buget al Armeniei, și asta pentru aproape 10 ani.

Ce a urmat a fost recucerirea aproape completă a teritoriului său de către Azerbaidjan, cu excepția unei enclave în jurul capitalei Stepanakert, în doar 44 de zile. Și în cazul enclave rămase, ocuparea s-a petrecut în 24 de ore, în septembrie 2023. În urma revenirii autorităților azere, peste 100.000 armeni din Karabakh au părăsit teritoriul pentru a se refugia în Armenia. Ca în orice război cu victime, chiar dacă ambele părți au vorbit în mod repetat despre faptul că un acord comprehensiv de pace este posibil și simplu de atins, a fost nevoie de runde repetate, mai întâi până în septembrie 2023, fără rezultat, de unde mișcarea în forță a azerilor, apoi încă un an și jumătate pentru a ajunge la prezentul acord.

Acordul de pace negociat la doi ani de la încheierea conflictului

Armenia și Azerbaidjanul încearcă să încheie acordul de pace de 19 luni, din septembrie 2023, pentru a putea reglementa cei circa 1000 km de frontieră comună, a deschide frontierele reciproce și pe cea dintre Armenia și Turcia și pentru a include și Erevanul în coridoarele de transport, comerț și liberă circulație din regiune. Baza acordului convenit trebuia să fie recunoașterea reciprocă a integrității teritoriale și stabilirea relațiilor diplomatice. În februarie anul acesta, premierul armean Nikol Pashinyan a declarat că părțile au convenit asupra a 15 din cele 17 puncte ale acordului de pace, cele rămase în suspensie vizând abținerea reciprocă de la a lansa procese în tribunale internaționale și nedesfășurarea de trupe ale terțelor părți la frontiera comună. Chiar de atunci, orice formă de re-escaladare a conflictului era respinsă.

Ministrul azer de Externe, Jeyhun Bayramov, a declarat joi că Armenia a acceptat propunerile azere pentru ultimele două prevederi nesoluționate din acord. În declarația sa, ministrul azer de Externe a susținut: “Notăm cu satisfacție că negocierile privind textul viitorului Acord de Pace și Stabilirea Relațiilor Inter-Statale între Azerbaijan și Armenia s-au încheiat.” De partea sa, Ministrul de Externe armean, Ararat Mirzoyan, a declarat că acordul de pace cu Azerbaidjanul este încheiat și din punctul său de vedere. În plus, el a mai susținut că partea armeană este gata să înceapă imediat consultările pentru a stabili momentul și locația în care să aibă loc semnarea acordului între cele două state. “Acordul de pace este gata de semnare. Republica Armenia e gata să înceapă consultările cu Republica Azerbaidjan asupra datei și locului pentru semnarea acordului,” a mai adăugat acesta.

Acordul prevede că ambele state nu se vor adresa unei curți internaționale unul împotriva celuilalt pentru teme legate de actualul război și perioada de ocupație armeană în Nagorno-Karabakh. În plus Acordul prevede că personalul unei terțe părți nu va fi dsfășurat la frontiera Armenia-Azerbaijan în mod unilateral de către o parte, cu referire la misiunea civilă de monitorizare a Uniunii Europene, aflată pe teren, sau a misiunii ruse de protecție a frontierei, care încă mai funcționează pe unele porțiuni ale frontierei Armeniei cu Iranul și Turcia, în ciuda unei solicitări ferme a Erevanului către Moscova pe această temă și a retragerii masive a acestor forțe de pe teritoriul armean. Rusia mai deține trupe în Armenia, o bază militară la Gyumri și un comandament cu câteva sute de militari la Erevan.

Puncte restante, detalii și negocieri pentru viitor

Pentru semnarea acordului, Azerbaidjanul a cerut câteva precondiții și elemente care să însoțească documentul. “Primul pas, Azerbaijanul așteaptă amendarea Constituției Armeniei și eliminarea oricăror pretenții la adresa integrității teritoriale și a suveranității Republicii Azerbaidjan,” a afirmat ministrul de Externe azer, Jeyhun Bayramov. În plus, Azerbaidjanul așteaptă dizolvarea formală a Grupului de la Minsk, un format al OSCE – co-prezidat de către Statele Unite, Rusia și Franța – care a fost destinat soluționării conflictului din Nagorno-Karabakh și a situației frontierei dintre cele două state, dar nu a reușit decât să tărăgăneze această soluționare și nici nu a putut preveni reizbucnirea ostilităților în niciunul dintre momentele de după înființarea sa și până la acordul de pace. În plus, nu a avut nici un rol în prezentul acord, negociat direct de către cei doi beligeranți.

Optimismul și precauțiile ce însoțesc vestea încheierii acordului de pace se referă și la alte elemente în dezacord, care nu au fost incluse în prezentul Acord de Pace și restabilire a relaților diplomatice, dar nu sunt mai puțin importante în viitor. În plus, faza de reconciliere dintre cele două state și cetățenii lor va dura, cel mai probabil, încă o generație. Ministrul armean de Externe, Ararat Mirzoyan, a avertizat că “orice acord de pace nu face imediat cele două țări și popoare automat prieteni.” Asta pentru că semnarea tratatului nu duce automat la dispariția tuturor divergențelor, ci doar va declanșa procesul complex de soluționare a disputelor rămase pendinte, unele de zeci de ani. Tratatul însuși va trebui formalizat într-o serie de mecanisme de normalizare a relațiilor care sunt subiectul unor negocieri bilaterale ulterioare vizând întărirea cooperării economice, îmbunătățirea infrastructurii de transport pentru a facilita tranzitul de persoane și mai ales bunuri.

Dacă tema cea mai spinoasă este Karabakhul, și alte teme pot stârni probleme sensibile, ce trebuie rezolvate. Astfel, vorbim despre controlul insfrastructurii, în primul rând a căilor ferate, în condițiile în care Armenia a propus deja ridicarea blocadei circulației trenurilor între cele două țări, dar cu condiția ca infrastructura respectivă să rămână sub controlul suveran al fiecărui stat. Dacă ambele state au convenit să coopereze prin acest acord la soluționarea acestor teme, iar implementarea concretă a acestor angajamente va fi crucială. Ea este legată și de așa-numitul “Coridor Zangezur” care vizează legătura între Azerbaidjan și enclava sa Nakhchivan, și mai departe orașul turc Kars, un coridor care trece aproape de frontiera iraniană și asupra căruia face referire chiar Declarația trilaterală Rusia-Azerbaidjan-Armenia care a dus la încheierea războiului de 44 de zile din 2020.

Atât premierul Pashinyan cât și ministrul armean de Externe Mirzoyan au declarat că acordul nu face referire la nici un coridor, o denumire care ducea la fostul coridor Lachin, cel care făcea legătura între Armenia și enclava locuită de armeni din Nagorno Karabakh, până în 2020, la război, și care astăzi nu mai există. Vom vedea ce a devenit această solicitare a Azerbaidjanului și cum va fi rezolvată tema, fie prin negocieri ulterioare, fie prin condiționări pe drumul spre semnarea acordului de pace.

În plus, o altă temă spinoasă rămasă neatinsă este securitatea regională, retragerea categoriilor de trupe străine și reglementarea durabilă a păcii pentru ca să nu apară noi conflicte. Asta înseamnă și retragerea Rusiei din regiune, dar și acorduri comprehensive teritoriale și privind modul de administrare al Karabakhului, a accesului la minoritatea armeană și monitorizarea continuă a angajamentelor reciproce ale celor două părți. De altfel, Mirzoyan a susținut deja “sunt multe alte probleme, inclusiv unele sensibile, care necesită să fie discutate și rezolvate mai târziu”, acordul fiind doar începutul unui proces care reclamă răbdare și determinare.

Revendicările teritoriale, Constituția și Declarația de Independență a Armeniei

Dintre temele privind condiționalitățile azere pentru semnarea acordului, cea mai stringentă este cea referitoare la modificarea Constituției. Azerbaidjanul consideră că referirile din Constituția Armeniei fac trimitere la revendicări la adresa teritoriului său, în timp ce Armenia respinge aceste pretenții. Totuși premierul Pashinyan a anunțat în februarie că e nevoie de un referendum pentru modificarea Constituției și care să reglementeze absența revendicărilor teritoriale la adresa Azerbaidjanului respectiv recunoașterea integrității teritoriale a acestuia. Dacă anunțul a avut loc în luna februarie, nici un pas concret nu a fost încă făcut.

Poziția legală a Armeniei față de Nagorno-Karabakh a fost reclamată nu o dată de către Azerbaidjan, după ce Erevanul a făcut caz de aceste prevederi anterior pentru a bloca aplicarea acordurilor de la Madrid sau anumite forme de interpretare a lor înainte de războiul din 2020. Interpretările au fost blocante, pe de o parte, pe de alta au permis recursul la confruntarea directă și la preluarea prin forță a teritoriului recunoscut internațional ca aparținând Azerbaidjanului. Prevederile constituționale sunt, însă, implicite, mai ales prin referirea la Declarația de Independență a Armeniei, iar amendarea ridică multiple complicații, odată ce presupune validarea prin referendum.

În fapt, Constituția Armeniei nu are revendicări teritoriale la adresa vecinului său, lucru imposibil juridic deoarece Armenia însăși a devenit independentă și recunoscută internațional ca atare în baza aceluiași act de dizolvare a fostei URSS în republici unionale, în limita teritoriilor în care au funcționat în fostul stat sovietic. Totuși Declarația de Independență, intervenită la prăbușirea URSS dar și atunci când Armenia controla Karabakhul și teritoriile azere înconjurătoare, face referiri explicite la teritoriul locuit de armeni. Problema are două soluționări: fie Armenia renunță să facă referire în Constituția sa readoptată la Declarația de Independență, fie o modifică.

Desigur, ultima opțiune, cea de revizuire a Declarației de Independență, nu este posibilă, fiind vorba despre un act istoric care a dus la nașterea statului recunoscut internațional ulterior, în timp ce în primul caz, eliminarea referirii constituționale la Declarația de Independență, soluția ar fi greu acceptabilă de către armeni la referendum. Există, desigur, și alte elemente de creativitate, de inventivitate care ar putea fi adăugate, odată ce partea azeră reclamă acest punct spre a fi soluționat: o declarație separată a Parlamentului Armeniei, eventual sancționată prin referendum, privind recunoașterea integrității teritoriale a statului vecin – și aceasta nu fără probleme – o formă de adăugire la Declarația de Independență vizând, eventual, situația regiunilor locuite de armeni în terțe state, subiect al altor negocieri posterioare, la schimb.

Tema se afla demult pe masă, a fost ascunsă prin eforturi de ambiguitate constructivă pentru a nu afecta Acordul de Pace, dar astăzi a revenit în prim plan, în actualitate, și nu mai poate fi ocolită. Chiar dacă partea azeră ar accepta semnarea Acordului acum, fără precondiții, dar cu angajamentul negocierilor ulterioare și cu ratificarea, eventual, după rezolvarea celor două condiții pendinte în viitor, ține de buna credință și deschiderea părților, respectiv de nevoia reluării relațiilor bilaterale, ca acest pas să fie făcut pentru a încheia procedurile aprobării și intrării în vigoare a Acordului de Pace.

de Iulian Chifu*

Modalitatea abruptă de negociere în forță a lui Donald Trump, împrumutată din zona de guerilla business, se apropie de momentul cheie al validării sau invalidării sale, odată ce reflectoarele au fost puse definitiv pe Rusia după întâlnirea și declarația comună americano-ucraineană de la Jeddah. Mingea e în curtea Rusiei, spune și secretarul de stat Marco Rubio, și vom vedea cine e responsabil de blocarea păcii. Vladimir Putin și-a luat în premieră haină militară și s-a dus pe terenul de luptă, în Kursk, acolo unde încearcă eliminarea instrumentului de negociere ucrainean de pe propriul teritoriu, în timp ce menține semnale constante că nu abdică de la poziția sa, echivalentă capitulării complete a Ucrainei. Totuși Donald Trump a amenințat cu represalii financiare care pot distruge Rusia, dar pe care nu dorește să le aplice. Putin are de ales între ambiții maximaliste, continuarea războiului pentru a-și asigura președinția neclintită și înfurierea lui Trump. Zilele cruciale ale viabilității acordului și, mai larg, a planului Trump pentru Ucraina vin în perioada imediat următoare. Dar noul președinte american nu poate să piardă, cu riscul de a da puține șanse păcii prin/cu forța pe care o aplică și restructurării noului sistem internațional către politica de forță și constrângere globală a Americii.

Jeddah după Riyadh

După întâlnirea ruso-americană de la Riyadh, tot Arabia Saudită a găzduit, la Jeddah, reuniunea americano-ucraineană care urma să refacă relația și să convină încetarea focului pentru 30 de zile. După politica în forță și constrângerea Ucrainei – actorul mai slab în agresiunea ruso-ucraineană, dar cel mai legitim și credibil, totodată, susținut la nivel internațional de democrațiile lumii – prin episodul din Biroul Oval, actuala reuniune s-a dorit o punere la punct a cadrului și contextului negocierilor viitoare pe baza unei probe deschise a dorinței de a încheia războiul pe care America lui Donald Trump o testează acum. La bază, evident, tratatul de negociere în forță, de pe poziții dominante, în zona de business, pe care președintele american dorește să-l aplice astăzi pentru a rupe blocajele și stagnările în procesele de pace, abordate până astăzi în cheia diplomației clasice.

Declarația finală a reuniunii a vizat, potrivit tuturor părților și a documentului final, încetarea imediată a focului timp de 30 de zile, în condițiile reciprocității, deci a acordului părții ruse, care să intervină concomitent. Statele Unite au încheiat imediat pauza în livrarea de asistență militară și intelligence pentru Ucraina, blocată la 1 martie, după ciocnirea din Biroul Oval, și care a durat 11 zile. În acord sunt convenite și componentele umanitare – schimb de prizonieri, revenirea copiilor luați forțat – dar și participarea europenilor la acordul de pace și acordul pe metale rare, care urmează să fie încheiat cât mai repede. SUA își asumă discutarea propunerilor specifice cu Rusia, iar Secretarul de Stat, Marco Rubio, a semnalat clar că mingea e în curtea Rusiei, iar dacă Moscova respinge propunerea, “vom ști, din păcate, cine este impedimentul pentru pace.”

Secretarul de stat, Marco Rubio, consilierul prezidențial pentru securitate națională Mike Waltz, ministrul ucrainean al Apărării, Rustem Umerov și șeful consilierilor prezidențiali ucraineni Andriy Yermak au petrecut nouă ore în negocieri în urma cărora “partea americană a înțeles argumentele și a acceptat propunerile”, potrivit președintelui Zelenski, și îi revine responsabilitatea să convingă Rusia să fie e acord cu încetarea focului. SUA au încetat imediat pauza livrărilor de armament și intelligence și au anunțat că președinții ambelor state au fost de acord să încheie “un acord comprehensiv pentru dezvoltarea resurselor de minerale critice ucrainene pentru a întări economia Ucrainei și a asigura securitatea și prosperitatea pe termen lung a Ucrainei”.

Acordul de încetare a focului este mai mult decât a propus Ucraina, respectiv stoparea luptelor pe toată lungimea liniei de contact și pe toate componentele mediului militar, nu numai pe apă și în aer, cum suna propunerea inițială. Iar asumarea este pentru o pace justă și durabilă. Acordul conține o componentă de compromis între deschiderea spre un acord de pace și garanțiile de securitate solicitate de Ucraina, dar care au determinat blocajul la Washington. Administrația Trump nu a comunicat nici un angajament în materie, în timp ce președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen a vorbit despre nevoia rapidă de a acoperi livrările militare către Ucraina și oferirea de garanții de securitate solide, în timp ce șefii statelor majore ale Apărării din 30 state NATO(minus SUA și Ungaria) s-au reunit la Paris pentru a găsi și planifica aceste elemente – coaliție de voință, garanții de securitate autonome – și pe cele necesare apărării europene autonome, cu identificarea elementelor necesare din partea Statelor Unite.

Secretarul de Stat american, Marco Rubio, a declarat că partea americană a dorit să exploreze pozițiile Ucrainei și posibilele concesii pe care ar fi dispusă sau măcar ar agrea să le facă, în timp ce consilierul lui Zelenski a refuzat să dea publicității elementele legate de compromisuri posibile sau acceptabile pentru un acord de pace. El a insistat însă asupra faptului că garanțiile de securitate americane sunt foarte importante deoarece Rusia lui Putin nu respectă acordurile și angajamentele sau, cum a spus Președinta Comisiei în fața Parlamentului European, Putin nu poate fi crezut, ci doar descurajat. Nici Rubio nu a revelat compromisurile căutate, singurele referiri fiind cele mai vechi ale Președintelui Trump care vorbeau despre posibila nevoie de a renunța la niște teritorii, fără ca subiectul să fie achiesat în vreun fel de partea ucraineană. Iar dacă președintele Trump a salutat acordul, anunțând vizita trimișilor săi la Moscova și re-invitarea președintelui Zelenski la Casa Albă, Ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov a reafirmat că Rusia nu dorește forțe de menținere a păcii pe teren, în Ucraina.

Alegerea Rusiei: maximalizarea câștigurilor sau supărarea lui Trump

Federația Rusă a profitat din plin de pauza de schimburi de informații și livrările militare, profitând pentru a încerca să lichideze enclava cucerită de ucraineni în regiunea Kursk. Ba mai mult, Vladimir Putin a și apărut în ținută militară în regiune chiar în ziua acordului de la Jeddah. Însă profiturile obținute pe acest interval ca și perspectiva negocierilor, oricât de multă simbolistică ar folosi, se vor confrunta și ele cu voința lui Donald Trump, care a dovedit că este greu de convins și liniștit odată ce este supărat de neacceptarea planurilor sale. Iar recuperarea teritoriului și forcingul actual al Rusiei pe teren până la încetarea focului sunt subiect al sancțiunilor și lecturii privind respingerea propunerii. Ca și forțarea unor cerințe maximale sau împachetarea tuturor solicitărilor pe Ucraina împreună cu temele securității europene și ale echilibrului și controlului armamentelor la nivel global.

Rusia deține aproape 20% din teritoriul ucrainean față de 7% înaintea lansării agresiunii pe scară largă, la 24 februarie 2022. Peste 6 milioane de ucraineni se află sub ocupație, subiect al epurărilor, torturii, politicilor de rusificare forțată. Putin își dorește ca Moscova să controleze în întregime regiunile anexate, dincolo de linia de contact, de la Crimeea la Donetsk, Luhansk, Kherson și Zaporoje, chiar dacă nu ocupă azi decât 99% din Lukansk, 70% din Donetsk și circa 75% din Kherson și Zaporije. În plus, nivelul de ambiție este de a lăsa o Ucraină și mai mică, fără ieșire la mare, și cu o conducere subordonată Moscovei.

Reacțiile Rusiei la actualul acord au fost diverse, dar fundamental negative, chiar dacă Kremlinul a evitat să se poziționeze formal. Astfel, vocile ultranaționaliste de pe blogurile militare și din Duma de Stat au reacționat respingând acordul de marți, 11 martie – a-l accepta ar fi trădare pură și sabotaj, pentru că SUA și Ucraina ar urma să abandoneze repede pacea cu prima ocazie și pentru că războiul din Ucraina este existențial pentru Rusia. Majoritatea resping acceptarea oricărui acord acum, când sunt în ofensivă și pot atinge obiectivele operațiunii lansată de Rusia. Altă linie de argumentație este că pauza de 30 de zile ar permite Ucrainei înarmarea și regruparea pentru o nouă ofensivă.

La nivelul oficialilor, purtătoarea de cuvânt a MAE, Maria Zaharova, a declarat faptul că Rusia nu respinge un contact cu partea americană în zilele următoare, în timp ce ministrul de Externe Serghei Lavrov a subliniat „elementele constituționale” ale Rusiei – referire la regiunile formal anexate, chiar dacă necontrolate pe teren – și faptul că Rusia nu va accepta un acord care ar putea duce ulterior la pierderi de vieți omenești. În același timp, Mihail Sheremet, membru al Comisiei pentru securitate a Dumei de Stat, a subliniat că Rusia nu se va lăsa păcălită. Totuși Vladimir Putin nu a reacționat decât simbolic, prin vizita la Kursk și ordinul de a elibera complet regiunea, chiar dacă nu-și poate permite să riște îmbunătățirea promisă a relațiilor ruso-americane refuzându-l brutal pe Trump.

Președintele american a anunțat miercuri, 12 martie că negociatorii săi se află pe drum spre Rusia și că poate face mult rău, să distrugă financiar Rusia, dar nu dorește acest lucru. Trimisul special al președintelui american în Orientul Mijlociu, Steve Witkoff, care pare să fi preluat dosarul de la generalul Kellog, ajunge la Moscova, fără ca Departamentul de Stat să anunțe întâlnirile sale. Negocierile ar fi la milimetru pentru a fi realizate, dar depinde de Rusia să fie de acord cu planul. Witkoff ar urma să se întâlnească cu Președintele Putin, în timp ce consilierul pentru securitate națională a discutat cu “omologul său rus”, tot așa cum noul director al CIA a discutat telefonic cu omologul său, discuții despre care nu au fost divulgate nici un fel de detalii.

Contraoferta rusă – anticiparea tacticii de tărăgănare și evitare a angajamentelor

Vladimir Putin își așează astăzi tactica abordării negocierilor pe care nu le poate refuza de plano, în primul rând din rațiuni de imagine. Și el știe că Rusia e vlăguită de resurse, financiar are probleme majore și i-ar face bine o relaxare a sancțiunilor și o creștere a prețurilor la barilul de petrol. În plus, armata sa este la fel de obosită și reticentă, aducerea noilor resurse de voluntari, care aleg liber sau sunt constrânși să accepte contracte, e din ce în ce mai complicată și mai costisitoare. Altfel el profită de momentele actuale de scindare în rândul Occidentului după venirea lui Trump și lansarea războaielor sale comerciale față de aliați, așa cum deschiderea bruscă a Americii față de Rusia i-a crescut nivelul de încredere pe măsură ce semnalele privind abandonarea Europei de către SUA la nivel securitar și de apărare au stârnit temeri la Bruxelles.

Totuși Putin nu-și poate permite să-l supere pe Trump acum. Un refuz direct ar fi extrem de dăunător, ar fi grav și considerat un afront direct. Ar însemna, concomitent, refuzul de a strânge mâna întinsă și refacerea relațiilor bilaterale ruso-americane și, eventual, ar veni cu costuri majore pe teren în reluarea livrărilor masive de arme către Ucraina și constrângerea financiară suplimentară a Rusiei. De aceea amânarea și introducerea de noi condiții sau relativizarea și interpretarea termenilor acordului sunt mult mai probabile, plecându-se de la imaginea publică pe care ar câștiga-o acceptând acordul, de principiu.

Astfel că Rusia a venit cu un număr de propuneri în cadrul proiectului planului de pace, care exced pozițiile intransigente și ambițiile pe care le nutrește. SUA dorește ca să rămână un terioriu în Kursk sub control ucrainean ce ar putea fi schimbat cu teritoriul aflat azi sub ocupație, eventual bogat în metale rare, și care ar permite și Ucrainei să aibă senzația unei mici victorii. Recunoașterea formală a ocupării teritoriilor e mai puțin probabilă, așa cum nici cedarea altor teritorii neocupate încă de Rusia nu e acceptabilă într-o formulă echilibrată de pace.

În schimb, pe lista cerințelor Rusiei se află trei cereri, neprecizate, înaintate către Washington. Nimeni nu știe ce este exact pe listă, dar speculațiile vizează pozițiile cunoscute ale Kremlinului: fără aderarea Ucrainei la NATO, fără acord de dsfășurare a trupelor occidentale în Ucraina și cu recunoașterea internațională a anexării Crimeii și a celor 4 regiuni la Rusia. Se mai vorbește și despre zone tampon gri la frontiera ruso-ucraineană respectiv belaruso-ucraineană și lângă regiunile pe care Rusia le-a anexat, în interiorul teritoriului ucrainean. Cererile sunt, de asemenea, maximale, iar angajamentul real al lui Putin față de acord pare incert.

Însă păcălirea lui Trump sau blocarea spațiului său de mișcare cu angajamente asumate – de tip prezența trupelor europene și non-europene în Ucraina și stoparea Rusiei la linia de contact – ar putea duce la același rezultat pentru care Casa Albă e pregătită să expună Rusia și să blameze Moscova pentru un eventual eșec de parcurs și recursul la noi constrângeri care ar strivi modul de viață și nivelul de trai al rușilor în război chiar așa cum este el astăzi. Voința lui Donald Trump, presiunea pe care o poate impune Rusiei, pachetul de avantaje pe care i l-ar putea oferi și eventualele avantaje pe care le-ar putea primi de la Putin în Rusia însăși vor defini, în final, perspectiva de a obține acordul de încetare a focului și mai ales viitorul acord de pace.

Ultima oră: Rusia spune un Da cât un NU!

În seara de 13 martie a venit și respingerea propunerii, formulate de un consilier, ulterior Vladimir Putin a ieșit public pentru a sublinia că ar accepta, dar că nu se poate, introducând și un set de motivații, practic revenind la situația capitulării Ucrainei. Nuanțele invocate înseamnă revenirea la pretenția denazificării Ucrainei, aplicarea constituției Rusiei(anexarea complete a teritoriilor) și pace pe termen lung în condițiile Rusiei. Donald Trump a anunțat că declarația este promițătoare, dar nu completă și a anunțat lumea că Rusia lui Putin va face ceea ce trebuie.

* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. A fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim-Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.

Dan Cărbunaru

La câteva ore după anunțul Curții Constituționale din România prin care blochează intrarea în cursa prezidențială a candidatului protejat public de Moscova, Ucraina anunță acceptarea unor termeni de încetare a focului în războiul declanșat după invazia militară rusă. Un prim pas pentru a aduce liniștea la frontierele României, adică și la frontierele UE și NATO. Drum lung până la reconstrucția unei țări devastate de crime și distrugeri sălbatice.

La noi, acasă, reconstrucția relației dintre români are mare nevoie de atenția fiecăruia dintre noi, dar mai ales de comunicare și acțiune din partea liderilor săi instituționali. Iar cea sau cel care dorește, după validarea candidaturilor, să devină Președinte al României nu are voie să ignore tensiunile sociale, nemulțumirile, frustrările și așteptările națiunii noastre. 

Imunizarea, ca rezultat al acestei contaminări cu un virus teribil, vine la pachet, după luni de promovare a unei agende anti-europene și anti-NATO, pe fondul unui război hibrid care macină încrederea în instituțiile statului român, ne regăsește azi mai slăbiți, mai invrăjbiți, mai vulnerabili. 

Recuperarea încrederii are nevoie de înțelegere, de bună-credință, de dialog și de un proiect de țară credibil, concret dar în egală măsură generos ca viziune. 

Nu e vreme de stat la terapie intensivă, nici de somn prelungit. Românii merită să aibă un stat puternic, funcțional, corect, condus de lideri înțelepți, curajoși, capabili să se ridice la înălțimea provocărilor vremurilor noastre. 

Cele 70 de miliarde de euro, bani europeni pe care UE ni i-a pus la dispoziție pentru următorii ani trebuie aduși în economie. Investitorii străini trebuie să continue să vadă în România o piață atractivă, o țară de sigură, membră UE, NATO, Schengen, care se pregătește de aderarea la OCDE. Familia europeană are nevoie să regăsească la București spiritul de la Sibiu. Relația cu SUA este pilon de stabilitate pe care putem construi în continuare. Dacă, doar dacă, poporul român va da puterea liderilor care înțeleg, știu, pot și vor să valorifice șansa istorică de a nu ne abate din drum.

Am devenit un simbol al rezistenței în fața unui război hibrid teribil, perfid, crud. De noi depinde ce facem cu acest simbol.