România traversează cea mai favorabilă perioadă de la aderarea la NATO și la Uniunea Europeană

de Robert Lupițu

Până și cele mai sigure ape strategice se pot dovedi dificil de navigat, însă evoluțiile din ultima săptămână și calendarul anunțat al perioadei următoare și al următorilor doi ani ne îndreaptă spre următoarea stare de fapt: România traversează cea mai favorabilă perioadă de la aderarea sa la NATO și la Uniunea Europeană.

România a început să culeagă în ultimii ani roadele angajamentelor sale strategice din interiorul NATO și UE și din cadrul Parteneriatului Strategic cu Statele Unite în pofida diferitelor încercări de a minimaliza reușitele strategice și de securitate sau de a răsturna oportunitățile apărute prin propagarea fatalismului de tipul ”cum a ratat România să …”, ”cum am pierdut ocazia să…” etc. 

O frază care poate a părut cam ambițioasă – România furnizor de securitate și pilon de stabilitate în această regiune – este astăzi o realitate certă: cu o direcție strategică clară și cu obiective de politică externă și de politică europeană formulate întocmai și suprapuse peste o încredere populară extrem de ridicată în instituțiile și alianțele din care suntem parte, cu un antidot (încă) funcțional la extremism, populism și anti-europenism și cu o atenție sporită în blocarea potențialelor derapaje, România este astăzi un partener solid pentru aliații săi cu aspirații clar definite – aderarea la OCDE, obținerea unui mandat de membru nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU și cu un calendar care o va potența pe harta geopolitică în următorii doi ani – organizarea Summitului ”Inițiativei celor Trei Mări” și asigurarea președinției rotative la Consiliul UE.

Găzduirea lucrărilor Adunării Parlamentare a NATO, vizita secretarului general al NATO în România, continuitatea formatului București inaugurat în România în anul 2015 la nivel de șefi de stat sau vizita anunțată a președintelui Consiliului European la București cu o săptămână înainte de summitul liderilor UE sunt cele mai recente exemple ale faptului că România este o prezență activă, vizibilă și cu greutate în procesul de luare a celor mai importante decizii privind viitorul UE și NATO.

Sintagma utilizată la finalul săptămânii trecute în cadrul Bucharest Forum – România, o ancoră transatlantică – a putut fi observată ”la lucru” în zilele ce au urmat.

Dincolo de efortul administrativo-organizatoric și lăsând deoparte ideea că Adunarea Parlamentară a NATO constituie un forum de dezbateri finalizat cu recomandări politice pentru guvernele țărilor membre, sesiunea găzduită la București a fost fructificată la maxim: România, prin discursul președintelui, a devenit primul stat aliat care formulează priorități pentru comunicatul final al summitului NATO de anul viitor, reuniune care trebuie să extindă și să consolideze deciziile de la Varșovia din 2016. Țeșute într-un tablou al consolidării parteneriatelor care se adresează unei triple dimensiuni geografice interconectate printr-un dublu C (complementaritate și coordonare) – estice, europene și transatlantice – obiectivele enunțate în prezența secretarului general al NATO au arătat o viziune consistentă privind viitoarea adaptare a Alianței, o anticipare a provocărilor ce vor surveni prin menținerea unei diferențieri între nordul și sudul flancului estic, o asumare a rolului de punte în esențiala relație UE-NATO/ NATO-UE, dar și ambiția de a umple un vid lăsat de alți actori regionali (Polonia, Ungaria) prin derapajele produse de deciziile lor politice.

Discursul aparent șablon al secretarului general al NATO a indicat ingredientele politice și de securitate prin care România poate da un profil favorabil deciziilor Alianței de anul viitor. Necontenitele felicitări la adresa militarilor români din teatrele de operațiuni, dar și a celor care participă la postura de descurajare și apărare de pe flancul estic sau reluarea afirmației că prin alocarea 2% din PIB pentru Apărare România conduce prin puterea exemplului nu sunt o repetare mecanică a unui punctaj bine însușit de exercițiul practicii. Ele constituie elemente ale continuității (angajamentul militar) și relevă influența pe care o bună cheltuială a bugetului Apărării, asumat la 2% din PIB pentru fiecare an din următorul deceniu, o poate aduce în contul României în raport cu partenerii săi. 

Un alt argument ce a fost reafirmat zilele acestea plasează România în postura de a fi cel mai consistent apărător al unei relații transatlantice bazată pe complementaritatea și coordonarea dintre UE și NATO. Cu Marea Britanie aflată în incertitudinile Brexit-ului, cu Franța și Germania care își dispută pașnic frâiele reconstrucției europene sau cu Polonia euro-atlantică, dar sfidătoare la adresa UE, România a urmat cartea pe care mulți nu o răvnesc: cea a predictibilității și a principiului că integrarea europeană și cea euro-atlantică nu se exclud, ci ”merg mână în mână”. Practic, România este atât în clubul țărilor UE care vor mai multă integrare alături de Franța și de Germania, dar și în clubul celor (preponderent estici) care postulează NATO drept garant al apărării colective in Europa. O poziție pe care după ce am ascultat-o ieri în cadrul conferinței comune de presă dintre președinte și secretarul general al NATO, am citit-o ulterior astăzi în Declarația Comună a miniștrilor de externe ai țărilor formatului București 9. Atât fraza ”O legătură transatlantică puternică rămâne esenţială pentru securitatea euro-atlantică”, cât și enunțul ”Viitorul politicii de securitate şi apărare consolidate a UE rezidă (…) în strânsa coordonare şi a complementarității cu NATO”, reprezintă viziunea politică oficială a statului român încă de la reenergizarea subiectului apărării europene.

Această poziție asumată presupune și un culoar marcat de beneficii, dar alimentează și fraza de debut a acestui articol – ”până și cele mai sigure ape strategice se pot dovedi dificil de navigat”. Importante teste în acest sens vor fi atât vizita la București a președintelui Consiliului European, Donald Tusk, cât și ședința CSAT de săptămâna viitoare în cadrul căreia, în ajunul summitului UE, urmează a fi evaluată posibilitatea ca România să se implice în formatul cooperării structurate permanente, bază juridică a eforturilor privind apărarea europeană și subiect care este așteptat a fi discutat la reuniunea Consiliului European. Însăși generozitatea principalei teme de discuție dintre Donald Tusk și Klaus Iohannis – viitorul UE – deschide un cuprins în care cu siguranță vom găsi Brexit-ul și legătura directă cu summitul extraordinar de la Sibiu de la 30 martie 2019, președinția română la Consiliul UE, subiectul apărării europene, dar și o altă filieră în care aspirația României de a adera la spațiul Schengen poate fi pusă în discuție.

Scena politică și decizională din România – deși pe alocuri gripată de tendințe de fragilizare – și-a început săptămâna alături de secretarul general al NATO și o va încheia împreună cu președintele Consiliului European, fapt care nu reconfirmă, în cele din urmă, doar importanța acordată țării noastre în interiorul UE și a Alianței Nord-Atlantice, ci implică și o recunoaștere că în această zonă de Europă, periferie geografică a UE și a NATO, România este o ancoră de stabilitate în care partenerii investesc, dar în care și ea însăși trebuie să investească. 

 

.

Share daca ti-a placut articolul:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *