de Annalena Baerbock, ministrul de federal al afacerilor externe al Germaniei

Se auzea imnul european, pe cer străluceau focuri de artificii aurii. Oameni care nu se cunoșteau de loc se îmbraţişau. Mă număram  şi eu printre ei atunci, pe 1 mai 2004, sărbătorind acest moment european special pe podul de peste Oder, între oraşul Frankfurt din Germania de Est şi oraşul Słubice din Polonia de Vest: Estul şi Vestul se uniseră, în sfârşit, în Uniunea Europeană. Aproximativ 75 de milioane de oameni din Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovenia, Slovacia, Cehia, Ungaria şi Cipru aveau să devină în acea noapte parte a familiei UE. Ulterior li s-au alăturat şi vecinii noştri din Bulgaria, România şi Croaţia.

Simțul responsabilităţii, curajul şi viziunea oamenilor din ţările candidate la aderare, de la Marea Baltică până la Marea Mediterană, au făcut atunci posibilă această mare sărbătoare, ei fiind cei care au demarat hotărâţi îndelungatul şi anevoiosul proces reformator şi de armonizare.

Pentru mine, în calitate de ministru Federal al Afacerilor Externe, data de 1 mai demonstrează că fiecărei generaţii îi revine o misiune proprie. După cel de-al Doilea Război Mondial, generaţiile părinţilor şi bunicilor noştri au înţeles că reconcilierea reprezintă fundamentul unei Comunități Europene a păcii. Noi, germanii, nu avem niciodată voie să uităm că tocmai nouă, celor care am adus războiul şi distrugerea asupra la atât de multi oameni, ni s-a permis, astfel, să păşim pe calea păcii şi a prieteniei. Generaţiile anterioare au creat o Uniune Europeană a libertăţii ca să trăim, muncim şi să activăm într-o lume liberă, de la Atlantic până la graniţa cu Rusia.

Generaţia acestui mare val de extindere a trebuit să-şi asume atunci curajul de a nu se lăsa intimidată de rezistenţe şi mesaje populiste. Ca de pildă în Germania, unde cu ani în urmă,  pe fondul unei rate crescute a şomajului,  erau alimentate temeri legate de “instalatorul polonez”. Aşa cum spunea fostul preşedinte Federal Walter Scheel este, însă, datoria politicului “să facă ceea ce trebuie şi să o facă într-un mod popular”,  în loc să cedeze în fața curentelor de opinie. Dacă social media ar fi existat deja atunci, mă întreb dacă dezbaterile ar fi luat, poate, un alt curs. Însă, din ură, populism şi veşnice reticenţe nu poate să se dezvolte nimic bun și promiţător.

Generația noastră se confruntă astăzi cu misiunea de a apăra și consolida proiectul european de pace și libertate, chiar dacă pentru aceasta este nevoie de extrem de multă energie.  Războiul de agresiune declanșat de Rusia împotriva Ucrainei evidențiază clar și cât se poate de brutal că pacea, libertatea și bunăstarea noastră în Europa nu sunt nicidecum de la sine înțelese. Pentru a ne proteja Europa, avem nevoie de aceleași valori după care s-au ghidat generațiile de dinaintea noastră atunci când au construit Europa noastră comună: responsabilitate, curaj și viziune.

Noi, Uniunea Europeană, alături de prietenii și aliații noștri, ne apărăm valorile și securitatea. Suntem ferm alături de Ucraina, atâta timp cât va fi nevoie. Alături de țara care de peste doi ani aduce sacrificii enorme pentru un viitor în libertate și democrație, în timp ce se îndreaptă ea însăși cu pași repezi pe calea spre aderarea la Uniunea Europeană.

Cel târziu de la debutul războiului de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei am înțeles un lucru: extinderea Uniunii noastre Europene reprezintă astăzi și o necesitate geopolitică. Zonele gri din punct de vedere politic și geografic din Balcani sau din Estul Uniunii Europene sunt extrem de periculoase. Nu ne putem permite astfel de zone gri, întrucât pentru Putin acestea sunt o invitație la ingerințe, la destabilizare.

Uniunea Europeană este garantul libertății, democrației și al statului de drept. Ca și cu 20 de ani în urmă, milioane de europeni percep din nou oportunitatea și resimt chemarea de a deveni cetățeni ai Uniunii Europene.  Nu ne permitem ca, din nou, o generație întreagă să aștepte în anticamera UE, așa cum se întâmplă în statele din Balcanii de Vest. Nu putem să irosim șansa de a face Uniunea noastră mai mare și mai puternică și, prin urmare, și mai sigură. Uniunea noastră a păcii și libertății este deschisă să accepte noi membri.

Însă, pentru ca acceptarea unor alte state în Uniune să devină o poveste de succes, trebuie să ne asigurăm ca UE să-și păstreze capacitatea de acțiune atât în interior cât și spre exterior. În acest sens, vom dezvolta în continuare consecvent Uniunea noastră Europeană. Chiar dacă deseori ne străduim din răsputeri să identificăm modul în care o vom face, ca în orice familie mare. În acest context, o deosebită importanță îi revine experienței prețioase a statelor membre UE care au aderat începând din 2004 și care au trecut cu succes printr-un îndelungat proces de tranziție.

Pentru a îndeplini cu succes această misiune a unei întregi generații, uniunea noastră a libertății trebuie reformată. După părerea mea, în acest scop, este nevoie, printre altele, de un număr mai redus de posibilități de veto în Consiliu. Trebuie să rămânem capabili să acționăm și într-o uniune cu un număr de până la 35 de membri. Ceea ce înseamnă și să luăm mai des decizii cu o largă majoritate, în locul deciziilor unanime. Chiar și dacă acest lucru înseamnă ca Germania, ca oricare alt stat, să se supună votului majorității. Trebuie să adresăm împreună și cu fermitate extinderea și reformele.

A da dovadă de responsabilitate și curaj înseamnă astăzi că vom pregăti Uniunea noastră Europeană pentru ca să accepte noi țări în decursul acestei decade. Pentru ca oamenii să se poată îmbrățișa din nou, ascultând imnul european, uniți în sânul familiei noastre europene, al unei familii din ce în ce mai numeroase.

Corespondență de la NATO

La 4 aprilie 1949, 12 state de pe malurile nord-americane și vest-europene ale Atlanticului de Nord, acompaniate de valori democratice, de amintirea fragedă a sângeroasei conflagrații mondiale de la începutul deceniului și de tendința de balansare a amenințării totalitariste sovietice, semnau Tratatul de la Washington, punând bazele a ceea astăzi numim ”cea mai puternică și de succes alianță politico-militară din istorie”, a cărei promisiune solemnă cu rol de temelie este jumătatea unei fraze suple de la deja celebrul articol V: “un atac împotriva unuia dintre noi este un atac împotriva tuturor”.

Factual, sintagma de mai sus poate fi probată printr-o cronologie abundentă în detalii și evoluții, de la prima membrană a unității transatlantice la dezacorduri între aliați sau de la sfârșitul Războiului Rece și justificarea existenței și extinderii NATO ca o promisiune a democrației liberale și pentru întărirea cooperării între America de Nord și o Europă mai mare și unită. O promisiune care, din 2004, a cuprins și România, parte a celui mai mare val de aderare din istoria septuagenară a Alianței.

Între timp, de la consolidarea relației transatlantice și făurirea unei Europe mari și unitate, trecând printr-o serie de discordii nefaste chiar înainte de septuagenara aniversare din 2019, NATO a revenit la origini.

La exact șapte decenii și jumătate de la apariția NATO – o alianță politico-militară creată ”to keep the Americans in, the Germans down and the Soviets out” –  întrunește 32 de state membre și a trecut printr-o serie de provocări și clipe de răscruce care i-au atestat ceea ce putem numi ”flexibilitate în adaptare” pentru a putea răspunde amenințărilor pe care aliații le-au avut de înfruntat, de la balansarea ideologică împotriva Uniunii Sovietice la dilema existenței NATO post-Război Rece, un capitol care nu a însemnat ”sfârșitul istoriei”, ci 35 de ani mai târziu regăsește Alianța Nord-Atlantice într-o dublă postură de apărare și descurajare în raport cu Federația Rusă. O Rusie care de peste 24 luni a readus războiul în Europa prin invazia sa militară împotriva unei națiuni suverane, Ucraina, și care este clasificată în documentele strategice de căpătâi ale Alianței drept principala amenințare la adresa NATO.

Practic, aniversarea jubileului de diamant al NATO coincide cu cea mai amplă transformare de doctrină strategică și de resetare a posturii militare a Alianței Nord-Atlantice de la finalul Războiului Rece. Decizia și acțiunea din zorii zilei de 24 februarie 2022 a Federației Ruse de a ataca militar Ucraina – fiind pentru prima dată după cel de-al Doilea Război Mondial când un stat suveran invadează alt stat suveran în Europa – a modificat iremediabil mediul de securitate din Europa, declanșând extinderea Alianței Nord-Atlantice, prin cooptarea Finlandei și Suediei, țări nealiniate strategic sau neutre anterior și a căror aderare la NATO a dublat granița euro-atlantică cu Rusia, a extins numărul membrilor Alianței la 32, a transformat Marea Baltică într-un lac NATO, asigurând o continuitate a flancului estic, de la nord din Oceanul Arctic până în sudul acestui flanc în Marea Neagră.

Momentul celor 75 de ani de la înființarea NATO nu mai coincide în spiritul internațional cu o senzație cronică că edificiul transatlantic este fragil, așa cum se întâmpla în 2019 când reperele erau disputele privind cheltuielile bugetare dintre fostul președinte american Donald Trump și fostul cancelar german Angela Merkel sau afirmația președintelui francez Emmanuel Macron că “NATO este în moarte cerebrală”.

Alianța Nord-Atlantică a rămas marele ring de dans în care europenii și americanii își sincronizează pașii, aproape natural atunci când crizele de natură existențială au modelat istoria NATO și conștienți că principiul apărării colective trebuie să posede o indivizibilitate fără cusur.

Pare, de asemenea, că argumentăm contra istoriei atunci când analizăm suișurile și coborâșurile transatlantice la 75 de ani de NATO. Așa cum aliații au depășit divergențele privind Criza Suezului în 1956, momentul dificil al retragerii Franței din structurile militare aliate în 1966 sau ”coalițiile de voință” în războiul din Irak în 2003 așa au fost coborâite și tensiunile euro-atlantice ce au prins avânt între Statele Unite și Germania pe fondul partajării echitabile a responsabilităților, divergențe ce au împins summitul de la Bruxelles din 2018 într-o reuniune cu scântei între Donald Trump și câțiva aliați europeni strânși în jurul Angelei Merkel. Aceste tensiuni nu sunt nici pe departe comparabile cu semnalul dat de Franța în anii ’60, în plin Război Rece și în anii sensibili post-criza rachetelor din Cuba, prin retragerea din structurile militare aliate. Dar, aruncarea în aer a arhitecturii de securitate europene prin războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei, la frontiera estică a civilizației euro-atlantice, ne aduce mai aproape de logica Războiului Rece.

Diminuarea apetitului SUA de a garanta singură securitatea europeană a devenit realitate care nu mai este sinonimă cu dezangajarea americană. Dublată de dorința europenilor de a pune bazele unei apărări comune și de sprijinul concret pe care Europa și Uniunea Europeană îl acordă Ucrainei, asistăm la o reașezare firească într-o nouă paradigmă a competiției globale în care revenirea la competiția dintre marile puteri ocupă arena politică a lumii și în care concurența dintre democrații și autocrații guvernează “momentul de cotitură” proclamat de Joe Biden sau Zeitenwende-ul istoric al unei Germanii care dorește să devină actor de securitate de prim rang în apărarea spațiului euro-atlantic.

Dar această reașezare nu trebuie privită cu o greutate echivalentă cu trecerea în anexă a rolului providențial pe care SUA l-au avut în refacerea Europei sau a solidarității din 11 septembrie 2001 care a oferit puterea exemplului că principiul că “un atac împotriva unui aliat este un atac împotriva tuturor” din Articolul V al Tratatului NATO privind apărarea colectivă nu este doar o frază într-un text de drept internațional fără o forță juridică și practică probată.

La exact șapte decenii și jumătate de la apariția NATO – o alianță politico-militară creată ”to keep the Americans in, the Germans down and the Soviets out” –  întrunește 32 de state membre și a trecut printr-o serie de provocări și clipe de răscruce care i-au atestat ceea ce putem numi ”flexibilitate în adaptare” pentru a putea răspunde amenințărilor pe care aliații le-au avut de înfruntat, de la balansarea ideologică împotriva Uniunii Sovietice la dilema existenței NATO post-Război Rece, un capitol care nu a însemnat ”sfârșitul istoriei”, ci 35 de ani mai târziu regăsește Alianța Nord-Atlantice într-o amplă transformare de doctrină, nemaivăzută din epoca Războiului Rece.

Conceptul Strategic de la Lisabona din 2010, creat într-o lume în care Rusia juca (sau mima) rolul de partener, a devenit istorie în 2022, când a fost adoptat Conceptul Strategic de la Madrid, document cardinal care așează Rusia la același nivel cu Uniunea Sovietică din anii Războiului Rece – cea mai mare amenințare la adresa securității euro-atlantice.

Și, poate cel mai important pentru un aliat precum țara noastră… România a fost în 2022 și 2023 în centrul transformărilor fără precedent în acest secol ale posturii de securitate și apărare a NATO în Europa, prin deciziile luate la summitul aliat de la Madrid, de la adoptarea Conceptului Strategic, document cardinal care tratează Rusia drept o amenințare și recunoaște importanța strategică a Mării Negre, la decizia de creștere a efectivelor forței de reacție rapidă a Alianței și de ridicare a grupurilor de luptă de pe flancul estic la nivel de brigadă dacă situația o impune.

În 2023, reuniți în capitala Lituaniei, la Vilnius, pe flancul estic, la 150 de kilometri de Rusia, liderii celor 31 de state membre ale NATO au adoptat cele mai cuprinzătoare planuri de apărare regională de la sfârșitul Războiului Rece, fapt consemnat în declarația finală a summitului.

Cele trei planuri de ultimă generație, dintre care unul pentru Marea Mediterană și Marea Neagră, concepute pentru a contracara cele două amenințări principale ale Alianței – Rusia și terorismul, prevăd 300.000 de soldați la nivel de pregătire ridicat, inclusiv o putere de luptă aeriană și navală substanțială. În premieră, aceste planuri regionale, inclusiv cel pentru Marea Neagră, vor fi puse în aplicare la nivel de scenariu în cadrul exercițiului Steadfast Defender 2024, unde 90.000 de soldați aliați se vor antrena în toată Europa, inclusiv în România. În același timp, istoria va consemna că la 75 de ani de la înființarea NATO și la 35 de ani de la căderea Cortinei de Fier, în plin proces de reînnoire a conducerii Alianței, după un deceniu cu al doilea cel mai longeviv secretar general din istoria NATO la timonă, Jens Stoltenberg, președintele Klaus Iohannis și-a anunțat candidatura pentru această funcție, având posibilitatea de a deveni primul est-european secretar general al NATO.

Acum, la Bruxelles, în prezența istoricului Tratat Nord-Atlantic, transportat în premieră de la Washington în Europa pentru a marca solemna aniversare, 32 de state membre, cu 20 mai mult decât acum 75 de ani și cu România între ele, sunt reprezentate de miniștrii lor de externe la o reuniune ministerială stringentă, prin urgența sprijinul pentru Ucraina, dar specială cu caracter aniversar, simbolic și istoric pentru a pregăti summitul de la Washington din 9-11 iulie 2024, momentul când aliații se vor întoarce la momentul originar.

Acestea sunt și vor fi momente de referință ale călătoriei spre cea de-a 100-a aniversare a Alianței Nord-Atlantice. De ce 100? Pentru că dă un caracter imuabil aserțiunii că ne referim la cea mai puternică alianță politico-militară din istorie” De ce această călătorie? Pentru că exixtența NATO, dincolo de setul de valori și de istoria comună pe care se bazează relația transatlantică, revendică o condiție: ca cei din jurul mesei euro-atlantice să nu piardă niciodată sensul acestei Alianțe și să nu-i perturbe silueta, una capabilă să se regenereze prin flexibilitate în adaptare pentru a face față amenințărilor. Amenințări care în ultimii cinci ani au fost fără precedent – pandemia de COVID-19 – sau clasice și despre care se considera că erau de mult timp apuse – o Rusie agresivă devenită agresoare și cu ambiții imperiale similare epocii postbelice.

Atestarea jurămintelor transatlantice este mai necesară ca oricând, la trecerea de la epoca postbelică la epoca pre-război, și în anticiparea unor transformări epocale care pot surveni și după 2024, anul în care punctul de cotitură ar putea lua o turnă după alegerile din Europa și cele din SUA. Cum necum, 2024 este anul în care alimentează mai multe frici concomitente generate de momentele electorale care transformă acest an într-un super maraton a cărui linie de finish va echivala cu transformarea destinelor. 2024 este anul care va schimba lumea așa cum a fost 1917 în Rusia, 1933 în Germania, 1989 în Europa și așa mai departe.

Va lua sfârșit concordia transatlantică? Vor primi democrațiile liberale un respiro echivalent cu câștigarea deceniului? Ambele întrebări au ca punct de plecare re-sincronizarea alianței transatlantice după alegerile prezidențiale din SUA în 2020 și recompunerea partiturii comune a democrațiilor liberale din Europa, America de Nord și Asia-Pacific în competiția pentru supremație cu regimurile autocratice de la Beijing și Moscova, în principal. Iar rolul NATO și capacitatea sa de adaptare probate în timp și prin multiple și pline de incertitudini crize sunt parte a răspunsurilor cu impactul pozitiv asupra securității euro-atlantice la întrebările de mai sus.

Ce organizație mai potrivită să evite ruptura transatlantică și să apere valorile democrațiilor liberale într-o ordine în schimbare decât o Alianță care are de partea sa puterea istorică a simbolurilor? Acel simbol de a se întoarce la origini și o serie de simboluri care stau alături aliaților, zi de zi, în incinta sediului NATO: un fragment din Zidul Berlinului, care a căzut în 1989 dând semnalul sfârșitului Războiului Rece, și un memorial dedicat victimelor atacurilor teroriste de la 11 septembrie în urma cărora a fost activat pentru prima și singura dată Articolul V al Tratatului NATO privind apărarea colectivă, bazat pe principiul ”toți pentru unul și unul pentru toți”.

La mulți ani, NATO!

Puteți citi pe larg despre

Aniversarea a 75 ani de la înființarea NATO

Aniversarea a 20 ani de la aderarea României la NATO

A trecut o săptămână de când președintele Klaus Iohannis și-a oficializat candidatura pentru funcția de secretar general al NATO, o poziție al cărei proces de desemnare este atributul negocierilor diplomatice de culise dintre statele aliate pentru a genera consensul, aceasta fiind unica opțiune pentru a-i stabili un succesor lui Jens Stoltenberg, al cărui mandat este scadent la 30 septembrie 2024. Ceasul ticăie și nu.

Deși vorbim de un proces bazat pe cutume (secretarul general este un european, în timp ce comandantul militar este un american, iar SUA au mereu un cuvânt cu greutate) și reguli nescrise, arhitectura instituțională și decizională aliată este una destul de suplă din punct de vedere politic. Toate statele membre se întrunesc la nivelul Consiliului Nord-Atlantic. Aceeași denumire este valabilă și pentru reuniunile diplomatice la nivel de ambasadori (numiți reprezentanți permanenți) ai statelor membre, pentru reuniunile politice cu caracter militar la nivel de miniștri ai apărării (ministeriala apărării), pentru reuniunile politice cu caracter politico-diplomatic (ministeriala de externe) și pentru reuniunile la nivelul șefilor de stat și de guvern (summit-urile).

În vreme ce ambasadorii statelor aliate pregătesc deciziile pe ambele componente – politice și militare (acestea împreună cu structurile militare aliate) -, mutarea tratativelor procesului de numire a unui secretar general al NATO la niveluri decizionale superioare pune acest subiect pe agenda miniștrilor de externe (negocieri și decizie) și, ulterior, pe agenda șefilor de stat sau de guvern (fie pentru negocieri și decizie oficială, fie pentru decizie oficială).

Pe 4 aprilie 2024, când Alianța împlinește 75 de ani de la înființare, miniștrii de externe din țările NATO se întrunesc la Bruxelles pentru o reuniune ministerială al cărei rol principal este pregătirea politico-diplomatică a summitului de la Washington, din 9-11 iulie. La acel summit va trebui oficializată și decizia privind următorul secretar general al NATO.

Chiar dacă presiunea timpului pentru o decizie există sau este întrebuințată ca instrument pentru o negociere mai rapidă, întrebarea mai importantă este: În ce moment de cotitură al istoriei euro-atlantice suntem?

Două scurte incursiuni…

4 aprilie 1949. Este semnat Tratatul de la Washington care creează Alianța Nord-Atlantică. Fondată de 12 state, zece vest-europene și două nord-americane, NATO a fost înființată pentru “a-i ține pe americani în Europa, pe germani la pământ și pe sovietici afară”. Sunt cuvintele primului secretar general al NATO, lordul britanic Ismay, într-un moment în care principala putere din Europa. Abia după șase ani, în 1955, Germania de Vest aderă la NATO, transformând politica de securitate și de apărare a țării care cauzase cel de-al Doilea Război Mondial în Europa într-o responsabilitate nord-atlantică, pe axa SUA – NATO. Urmată de apariția Pactului de la Varșovia în același an, intrarea Germaniei de Vest în NATO a transformat această țară în flanc estic al NATO. Exact cum sunt acum țările baltice, Polonia sau România.

9 noiembrie 1989. La 40 de ani de la înființarea Alianței, dispare Cortina de Fier de la Marea Baltică la Marea Adriatică prin căderea Zidului Berlinului și prin revoluțiile anti-comuniste din Europa Centrală și de Est. La acel moment de inflexiune, secretarul general al NATO era un german, Manfred Wörner, fost ministru al apărării în țara sa între anii 1982 și 1988. Germania face pașii spre reunificare, rămânând graniță estică euro-atlantică până la lărgirea Alianței, succesiv, în 1999 și 2004.

Acum suntem la 25 și, respectiv, 20 de ani de când frontiera estică a libertății, democrației și securității euro-atlantice au devenit Polonia, republicile baltice și România. De aproape zece ani, însă, Rusia renăscută din cenușa imperiului sovietic demonstrează că extinderea NATO, ca un  idealism al președintelui american Bill Clinton sub bagheta diplomatică a lui Madeleine Albright, a fost un câștig istoric pentru securitatea europeană. Momentul de cotitură din prezent, fie că-l numim inflection point, fie Zeitenwende, nu pune capăt unor epoci cumplite – WW2 sau Războiul Rece – deschizând calea spre democrație și libertate, ci zguduie sistemul de valori occidentale bazat pe libertate și reguli.

Suntem în epoca pre-război? Suntem în era pregătirii pentru război dacă vrem pace? Suntem la capitolul în care industriile de apărare naționale, europene și euro-atlantice devin priorități de prim rang ca element de descurajare și menținere a securității? Toate acestea sunt, în fond, deciziile și acțiunile practice ulterioare tuturor deciziilor politico-militare aliate din ultimul deceniu la capătul cărora Rusia a redevenit principală amenințare la adresa securității euro-atlantice. Polonia, țările baltice și România din 2024 sunt Germania de Vest din 1955. Dictonul lui Ismay din 1949 este readaptat în 2024: NATO există pentru a-i ține pe americani în Europa, pentru a face Europa puternică și pentru a ține Rusia la distanță.

În istoria sa mai mult decât septuagenară, NATO a avut 13 secretari generali. Cei mai mulți dintr-o țară au provenit din Olanda (trei), inclusiv cel mai longeviv și ante-penultimul (2004-2009). Tradiția ne arată că majoritatea secretarilor generali au fost miniștri de externe sau ai apărării în țările lor, deci personalități politico-diplomatice de rang secund.

Doar trei au fost prim-miniștri în țările lor. Primul: Belgianul Paul Henri Spaak, o figură proeminentă a integrării vest-europene, contemporan cu Churchill, Monet, Schuman sau Adenauer. Următorii: Danezul Anders Fogh Rasmussen (2009-2014), pentru care SUA a trebuit să facă lobby la Ankara, și norvegianul Jens Stoltenberg (2014 – prezent), cel din urmă cu o mare experiență în gestionarea relațiilor bilaterale cu Rusia și chiar un oponent al NATO în tinerețe. Ambii au fost asumați ca susținere de cancelarul german Angela Merkel și îmbrățișați de Statele Unite conduse de Barack Obama.

Din 2009, NATO a intrat într-o nouă logică de reprezentare, iar situația din prezent impune ca următorul secretar general să poată dialoga, între patru ochi, de la egal la egal cu orice lider euro-atlantic, mai ales că pe umerii săi va atârna moștenirea indubitabilă a lui Stoltenberg, un redutabil apărător și reparator al relației transatlantice. De la Biden/ Trump la Macron, de la Scholz la Duda sau Tusk, de la Orban la Erdogan, de la baltici până în sud, următorul secretar general al NATO are nevoie de considerația și aprecierea rolului său de lider politic. Firește, în momentul reprezentării publice, secretarul general al NATO va fi titularul discursului consensual al deciziilor luate de liderii țărilor aliate. De aceea, următorul secretar general al Alianței nu ar cum să fie decât un prim-ministru sau, o premieră, un președinte al unei țări aliate.

Despre semnificația candidaturii președintelui Klaus Iohannis pentru poziția de secretar general al NATO și decalogul propus am scris pe larg săptămâna trecută. De atunci, susținerea publică a Statelor Unite, Regatului Unit, Franței și Germaniei pentru premierul olandez Mark Rutte nu a fost retractată. Mai mult, există semnale că SUA își doresc o decizie la reuniunea miniștrilor de externe din 3-4 aprilie. O poziție dinspre Est a fost exprimată de ministrul de externe al Letoniei și ex-prim-ministru, Krisjanis Karins, care a reluat poziția diplomatică a țării sale, cu accent pe reprezentarea Estului european la vârful NATO și UE și ca următorul secretar general să fie dintr-o țară care își îndeplinește angajamentele pentru apărare. A apărut, totuși, o nuanță: dorința țărilor din Est de a exista discuții politice clare și deschise despre aceste candidaturi, modificând astfel tradiția unei decizii convenite între ambasadori. O poziție similară o are și Kaja Kallas, prim-ministrul Estoniei, care s-a întâlnit zilele acestea, într-un context neoficial, la Washington, cu președintele american Joe Biden. Deși este un potențial candidat la șefia NATO, Kallas este criticată ca fiind prea dură în raport cu Rusia.

De aceea, reuniunea miniștrilor de externe NATO din 3-4 aprilie 2024 va avea un rol aparte în acest proces. Cursa pare a întruchipa o bătălie politico-diplomatică Mark Rutte – Klaus Iohannis, un lider interesat de funcție și susținut de SUA, Marea Britanie, Franța și Germania versus un candidat oficial cu un program făcut public sub forma unui decalog. Ca în orice astfel de procese se pot încălzi, de pe margine, candidați care prin sprintul lor devin soluția de compromis. 

Indiferent dacă va fi sau nu o reuniune decisivă, deznodământul ministerialei de externe a NATO va fi un moment preliminar pentru celălalt și mult mai amplu proces de negociere: desemnarea liderilor instituțiilor Uniunii Europene după alegerile europene din 6-9 iunie 2024, cu Ursula von der Leyen în pole-position din partea PPE pentru șefia Comisiei Europene, cu dorința politică a socialiștilor europeni de a echilibra cu centru-dreapta la conducerea instituțiilor UE (Parlament, Consiliul European, Înalt Reprezentant, Eurogrup) și cu o forță discutabilă a liberalilor europeni în a influența agenda decizională precum în 2019, alături de toate acestea intervenind, evident, reprezentarea geografică nord-sud și est-vest.

Întrebarea rămâne: În ce moment de cotitură al istoriei euro-atlantice suntem? Definindu-l, ar trebui să avem o impresie mai clară cine sunt liderii cărora ar trebui să le fie încredințate destinele instituțiilor care ne fac mai puternici, împreună. Următoarea garnitură de lideri ai structurilor europene și nord-atlantice va avea de înfruntat transformările politice și sociale inerente din fiecare stat membru, amplificarea extremismului, crizele încă neapărate, dar un singur eveniment și efectele sale nu vor dispărea prea curând: războiul Rusiei împotriva Ucrainei la frontiera estică a civilizației euro-atlantice.