de Robert Lupițu
Cel mai sângeros conflict global din istorie, perioadă de legitimare a totalitarismelor în Europa și consecință a fiasco-ului întregului sistem de securitate colectivă europeană din interbelic, al Doilea Război Mondial a fost pregătit pentru declanșare cu aceleași abordări cu care noi, beneficiarii unei lumi infinit mai bune și mai predictibile, suntem asediați în cetate: propagandă, manipulare, dezinformare deliberată, toate îmbrăcate în ceea ce literatura zilelor noastre o numește un război informațional ca parte a conflictului de tip hibrid.
Cu un pact încheiat de Joachim von Ribbentrop și Viaceslav Molotov, interfețele diplomatice ale dictatorilor Adolf Hitler și Iosif Vissarionovici Stalin, și rămas în istoriografie drept malefic și fără scrupulozitate, liderul Germaniei naziste a declanșat în dimineața zilei de 1 septembrie ofensiva împotriva Poloniei, argumentând cu prigoane desfășurate de autoritățile poloneze împotriva germanofonilor din Polonia și culminând cu simularea unui atac militar al soldaților germani îmbrăcați în veșminte oficiale poloneze.
Continuitatea conflictului o cunoaștem: Marea Britanie și Franța au declarat război Germaniei naziste, iar războiul s-a întețit și s-a extins de-a lungul și de-a latul continentului, culminând cu o Germanie în plină expansiune care avea să ocupe teritorial Luxemburg, Belgia, Olanda, Norvegia și Danemarca; Uniunea Sovietică a invadat Polonia dinspre est, fiind ulterior exclusă din Liga Națiunilor, Pactul Tripartit format din Germania, Italia și Japonia avea să se opună Coaliției Națiunilor Unite condusă de Statele Unite, intrate în război ca urmare a atacului japonez de la Pearl Harbour, războiul încheindu-se, în 1945, în două faze: o dată prin capitularea Germaniei la 9 mai 1945 și, apoi, prin cea a Japoniei, la 2 septembrie 1945. Între ele, s-a desfășurat conferința Aliaților de la Potsdam (17 iulie – 2 august), prin care SUA, Marea Britanie și URSS decideau soarta Germaniei postbelice. Simbolic sau nu, la 1 septembrie 2016, reuniunea informală a miniștrilor de externe din țările membre OSCE – arhitectura de securitate pan-europeană post-Război Rece – se desfășoară, sub președinție germană, tot la Potsdam.
Să revenim, efemer, la implicațiile și scenariul zilei pe care azi o comemorăm și a cărei orice tentativă de repetabilitate mulți o respingem, dar puțini par să mai cugete la riscurile unui act belicos.
La 77 de ani distanță, Uniunea Europeană a devenit o certitudine a păcii și a cooperării între state, iar Alianța Nord-Atlantică, născută din cenușa conflictului și din teama izbucnirii unui altul pe seama noii rivalități americano-sovietice, garanții ordinii postbelice, este stâlpul securității euro-atlantice. Un corolar care ar descrie un peisaj politic al păcii, prosperității, colaborării și bunăstării între state, cetățeni și societăți.
Care ar descrie… pentru că modificările arhitecturii de securitate din ultimii doi ani din estul Europei, fluxul migraționist și valurile refugiaților care fug din calea conflictelor din Orientul Mijlociu, teren al neînțelegerilor între marii actori internaționali, dar și diluarea amprentei istorice din memoria colectivă a liderilor, ne plasează într-o incertitudine atent cultivată prin aceleași instrumente care l-au postulat pe Hitler în cel mai odios dictator al celui de-al Doilea Război Mondial: propagandă, manipulare, dezinformare.
Succesul unor astfel de acțiuni propagandistice este infinit mai penetrant ca scop și efect în secolul vitezei, în lumea hiper-digitalizată și capabilă să acceseze informația (fie ea trunchiată, fie ea veridică) din orice loc. Modul în care reacționăm la subiecte plantate în cunoscute publicații europene și internaționale, stilul de comunicare al reprezentanților oficiali ai variilor instituții sau state, transformările în abordarea comunicațională a șefilor de stat, de guvern și ai miniștrilor dintr-un cabinet guvernamental (în funcție de diferite criterii: momente electorale, afiliere ideologică, interese particulare etc.), ne demonstrează că propaganda care a produs realitatea celui de-al Doilea Război Mondial este azi parte din viața noastră: pe Facebook, la reuniuni oficiale, la o conferință de presă sau la o discuție cu un amic.
Europa nu are antidot pentru propagandă și dezinformare încă, resursele pe care ea le alocă pentru gestionarea efectivă a crizei migratorii și a valurilor de refugiați sunt resurse pe care alți actori le alocă pentru acțiuni destabilizatoare, capabile să producă breșe de credibilitate, alterând percepțiile asupra transparenței politice. Din acest motiv, nu am privit întâmplător cele grăite de președintele României la Reuniunea Anuală a Diplomației Române.
”Unii cred că, în a fi onest și transparent în politica externă, există riscuri de imagine sau percepția slăbiciunii. Eu nu cred asta. Dimpotrivă, e un semn de seriozitate și o sursă de credibilitate și de putere pe termen lung”, declara președintele.
Diplomația are inevitabile jocuri de culise (a se vedea pactul Ribbentrop-Molotov). Cu toate acestea, propoziția rămâne. Depinde de cei ce vor acționa în slujba sau împotriva ei, în timp ce orice succes al unei acțiuni propagandistice probează că Europa nu a învățat să contracareze ceea ce a dus-o la conflict și distrugere.
.
