Recentul acord de la Mecca între statele majoritar Sunnite Arabia Saudită, Pakistan și Turcia a stârnit multă vâlvă și a reclamat etichete de tip NATO Musulman sau Alianța sunnită, deopotrivă anti-Israel și anti-Iran. Documentul menționează explicit descurajarea ca obiectiv și sprijin reciproc în pregătire și apărare, cu un interes crescut pentru industria de apărare. Totuși nici Pakistanul nu extinde umbrela sa nucleară – nici nu ar prea avea cu ce – nici Turcia nu iese din NATO pentru a se alătura sunniților și nici Arabia Saudită nu renunță la acordurile sale de securitate și nuclear cu SUA. Iar Turcia și Pakistanul, vecini direcți cu Iranul, nu se grăbesc să fie atrași în vreun război în apărarea Regatului saudit, așa cum perspectivele de extindere a Alianței nu sunt deloc imediate. Deci Acordul de la Mecca trebuie văzut deopotrivă drept ceea ce este și ceea ce nu este, chiar dacă menține formularea de articol 5 în corpul său declarativ, respectiv marchează faptul că un atac împotriva unui stat este un atac împotriva tuturor celor trei semnatari. Dimensiunea implicării și a aplicării practice a acordului urmează să fie determinată la primul recurs la capabilități, cerut cel mai probabil de saudiți, sub presiune cu Iranul și milițiile șiite pro-iraniene din Irak și rebelii al Houthi din Yemen.
Un pact de apărare prin descurajare, nicidecum o Alianță
Pactul comun de apărare semnat de Pakistan, Arabia Saudită și Turcia vineri, 7 august, la Mecca, după circa un an de negocieri, nu este niciun Tratat și, în niciun caz, o alianță. Nu e definit ca atare, iar termenii din acord sunt mai degrabă lași și cu ambiguitatea caracteristică acordurilor și diplomației arabe, fără nuanțe și permițând suficientă flexibilitate de interpretare pentru a conveni celor trei semnatari și a le oferi spațiul de utilizare a conținutului în propriul interes, fără a fi neapărat împărtășit, la nivel de detalii, de ceilalți co-semnatari. Acordul de Apărare Comună de la Mecca nu este, în egală măsură, niciun tratat și nicio alianță de apărare comună, chiar dacă menționează explicit formularea canonică definitorie din Tratatul Nord-Atlantic de la Washington din 1949: un atac împotriva unuia dintre semnatari va fi considerat un atac la adresa tuturor semnatarilor. Dar valoarea sa de întrebuințare vizează, fără dubii, consolidarea puterii și influenței regionale a celor trei puteri mijlocii regionale.
De altfel, declarația trilaterală dată publicității de părți după semnare menționează explicit faptul că “acordul intenționează/este destinat să întărească descurajarea colectivă împotriva oricărui act de agresiune și stipulează că orice atac armat împotriva unuia dintre cele trei state va fi privit ca un atac împotriva tuturor.” Deci chiar semnatarii asumă din start că scopul actului este calibrat pe descurajare, nicidecum pe apărare comună, în ciuda numelui său. Acordul a fost semnat de către premierul pakistanez Shehbaz Sharif, Prințul moștenitor Mohamed bin Salman al Arabiei Saudite și de președintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan. Egiptul a participat la discuții la început, dar exact așa cum nu a vrut să se alăture coaliției pentru libera circulație maritimă saudită, nu a semnat, în final, nici acest acord. Alături de cele trei state, posibile subiecte ale extinderii acordului se află și celelalte state din Golf, dar Iordania, Emiratele Arabe Unite, Siria și Qatarul ar fi cele mai probabile noi candidate, dacă acordul își va proba viabilitatea.
De asemenea, acordul nu e ceva nou între cele trei state sunnite, chiar dacă anunță din start că nu dorește să fie o alianță sectară, nici că este îndreptată împotriva cuiva. Între Pakistan și Arabia Saudită există acorduri vechi de zeci de ani, cu cetățenii pakistanezi asigurând mâna de lucru aici și în întregul Golf, ca și forțele armate, în timp ce între Turcia și Pakistan e o relație solidă, inclusiv la nivelul pregătirii forțelor armate, cu atât mai mult cu cât Pakistanul și Azerbaijanul, fratele mai mic al turcilor, au un acord de parteneriat strategic. De altfel, saudiții și pakistanezii au semnat recent, în septembrie anul trecut, un acord de apărare bilaterală, care nu a determinat vreo acțiune odată ce Regatul a fost atacat cu drone venite din Iran. Turcia a reușit să se reconcilieze cu Regatul saudit în 2022, la 4 ani după uciderea, la consulatul saudit din Istanbul, a ziaristului refugiat în Statele Unite, Jamal Khashoggi. Mai dificilă a fost reconcilierea religioasă între Regat, care imită califatul sunnit de la întoarcerea imamului dispărut, monarhie care consideră, ca toate celelalte din Golf, Frăția Musulmană organizație teroristă, și Turcia, adepta revoluției și apropiată Frăției Musulmane, o republică ce respinge, la nivel ideologico-religios, legitimitatea regatului de pe pământ.
Toate cele trei state susțin cauza palestiniană și, chiar dacă au clamat neutralitatea, privesc cu suspiciune și către Israel, cu noua putere dobândită și probată la atacurile din aprilie din Iran, cât și către Iran, deși două dintre statele semnatare sunt vecine cu statul șiit. Turcia are rezerve după ce trei rachete au traversat spațiul său aerian, fiind doborâte de sistemele NATO din Estul Mediteranei, în timp ce Arabia Saudită a ieșit din neutralitate în rivalitatea cu milițiile șiite pro-iraniene din Irak și cu rebelii al Houthi din Yemenul de Nord, care-i vânează navele în Golful Aden, Stâmtoarea Bab el Mandeb și Marea Roșie, și lovește cu drone și rachete porturile sale la Marea Roșie, alternativa vânzării de petrol după blocarea Strâmtorii Hormuz. Și dacă Arabia Saudită și-a îmbunătățit relațiile cu Israelul și a cochetat cu semnarea Acordurilor Abraham, între Turcia și Israel relațiile sunt tensionate în continuare prin susținerea constantă a Hamasului de către Ankara. Turcia și Pakistanul au susținut coaliția de apărare maritimă propusă de Arabia Saudită pentru a proteja rutele de navigație din regiune și a preveni blocarea lanțurilor globale de furnituri care să nu fie blocate de războiul împotriva Iranului.
Pakistanul, singurul stat musulman care deține arma nucleară, a declarat explicit că acordul său cu saudiții nu duce la nicio extindere a umbrelei nucleare, fapt ce a exclus aceeași tip de speculație acum. De altfel, capabilitățile pakistaneze sunt restrânse și amplasate doar pentru propria apărare și echilibrul cu dușmanul său regional, India. Altfel, toate cele trei state sunt aliate Statelor Unite, iar Arabia Saudită e semnatară recent a unui acord nuclear cu Washingtonul, acord care presupune program nuclear civil și, neapărat, evaluării nevoii de îmbogățire a uraniului pe teritoriul său (chiar dacă perspectiva unui rezultat de acest fel după cei 2 ani stipulați de contract a fost negată de către Statele Unite). Ce ar presupune în mod real pe dimensiunea apărării comune este neclar și neangajant prin actualul acord, în special că nu există precedent real de intervenție a unuia dintre cele trei state în apărarea altuia în trecutul apropiat, iar acordul nu conține niciun angajament explicit în acest sens. Însă cadrul ar putea lăsa loc și de angajamente nepublice sau acorduri subsidiare, care vor fi stabilite în viitor.
Profituri trilaterale din acord: fiecare semnatar cu gândul la propriile probleme
Cei trei semnatari au fiecare o valoare adăugată importantă: saudiții au resurse financiare extrem de importante și petrol, necesare pentru echilibrarea economică a celorlalți doi actori, finanțarea industriei de apărare turce sau a militarilor pakistanezi care ajută la apărarea Regatului; Turcia este cea de-a doua cea mai mare și mai puternică armată din cadrul NATO, inclusiv cu o industrie de apărare în creștere și relevantă, iar Pakistanul este stat nuclear. Acordul e utilizabil pentru descurajare și creșterea nivelului de securitate al celor trei, în contextul situației militare și al războiului din Orientul Mijlociu, în primul rând. Dar aspirația de a crea acorduri militare complementare, fie ele și destinate descurajării credibile, arată o fugă după construirea unor arhitecturi de securitate alternative acordurilor preexistente, cu precădere cu Statele Unite. Semnatarii au subliniat că nu e vorba despre crearea unei axe militare, nici a unui bloc sectar – interpretat imediat drept un NATO sunnit – și nici nu trebuie să lanseze o cursă a înarmărilor, cu atât mai puțin nu au ambiții nucleare – statele fiind semnatare ale Tratatului de Neproliferare.
Chiar dacă au insistat că nu e vorba despre un pact îndreptat asupra unui anumit stat, acțiunile Iranului și ale Israelului par să fie principalii catalizatori ai încheierii acordului. Dacă Israelul s-a abținut să comenteze, Iranul a ironizat public acordul, vizând în primul rând Regatul saudit, căruia acordul semnat pe hârtie nu i-ar aduce, în fapt, nimic în plus, „așa cum americanii nu le-au adus securitate”, susține președintele Comisiei de Apărare a Parlamentului iranian, Ebrahim Rezaei, care solicită „schimbarea de politici ca să nu mai fie nevoie să cerșească securitate de la alții”. Și dacă rivalitatea saudiților cu Iranul e transparentă, și Pakistanul are disputa veche cu India în Kashmir, de la decolonizarea Indiei britanice, Turcia are propria rivalitate și schimb dur de cuvinte cu Israelul: în luna iulie, ministrul de Externe Hakan Fidan a declarat că Israelul e o greutate pe care umanitatea nu o mai poate susține, iar premierul Netanyahu a numit Turcia drept noul Iran, avertizând asupra acestei axe sunnite emergente. Totuși, adevărata relevanță a acordului provine din modul de utilizare a sa de către semnatari.
Astfel, Arabia Saudită privește cu rezerve limitele descurajării pe care o obține Statele Unite împotriva Iranului și a simțit nevoia să adauge un nou instrument pentru a nu fi complet dependentă de un singur partener. Saudiții preferă să se definească prin stabilitate, spre deosebire de Israel și Iran, pe care le caracterizează prin război și forțe ce aduc instabilitate prin propriile acțiuni. Deși patronează Consiliul de Cooperare al Golfului, nici această alianță nu e una de tip articol 5, așa cum nu este nici acordul din septembrie trecut cu Pakistanul. În acest moment, prin precedente și ceea ce reprezintă, acordul e utilizabil la nivel diplomatic și pentru descurajare în mai mare măsură decât pentru cooperarea în domeniul securității sau apărarea comună. Acordul este prezentat de Riad drept conform dorințelor americane de a se dezangaja din regiune, deci e nevoie ca rolul de garant să fie preluat de cineva, respectiv de coaliția naturală a celor trei semnatari, cei mai mari și mai apropiați actori musulmani sunniți din regiune.
Pakistanul are o preocupare majoră în materie de credibilitate și legitimitate externă și probleme de imagine. Dacă și Arabia Saudită utilizează acordul intern pentru a limita presiunea publică și a demonstra că se preocupă de problemele de securitate, Pakistanul dorește să-și extindă prestigiul și influența în regiune, după ce a adâncit cooperarea în domeniul apărării cu Iordania și Egipt, pe lângă saudiți și Turcia. Pentru a degaja imaginea represiunilor, terorismului și instabilității de acasă, acordul ajută la prezentarea Islamabadului drept jucător global cu impact și îi aduce și avantajul strategic al protejării surselor importului de combustibil și apropierea, respectiv protejarea diasporei pakistaneze din regiune. După ce a fost mediator major – și încă este, alături de Turcia și Egipt – în războiul Statelor Unite cu Iranul, Pakistanul poate adăuga utilitate pentru Statele Unite pentru sprijinirea descurajării și, deci, a păcii regionale și în Orientul Mijlociu.
Și Turcia adaugă propriile sale rațiuni și interese la Acord, profilându-se ca jucător relevant în Orientul Mijlociu și Asia de Sud, după ce a jucat un rol relevant de umbrelă de securitate pentru Qatar, Siria și Libia, uneori confruntându-se în aceste terțe spații cu unele din statele care sunt semnatare sau aspiră să se alăture acordului. Turcia își reafirmă, cu această ocazie, poziția relativă la neimplicarea puterilor externe în temele regionale, poziție împărtășită cu ceilalți doi semnatari, întârindu-și poziția față de Israel și limitând posibilitatea ca Arabia Saudită să se alăture Acordurilor Abraham, izolând Turcia. Ambițiile sale de a ajunge între primele zece economii ale lumii, rolul de placă turnantă în energie și comerț sunt favorizate de acest acord, alături de avantajele diplomatice, militare sau ale industriei de apărare care se pot culege din acest cadru.
Trei aliați ai SUA și aceeași lipsă de încredere în apărarea pe care o mai oferă în Orientul Mijlociu Extins
Arabia Saudită a putut să găzduiască simbolic și să valorifice imagologic semnarea la Mecca a acordului de apărare, un loc care presupune în subsidiar o responsabilitate a fiecărui musulman în protecția locurilor sfinte ale Islamului. Dar asta înseamnă și o responsabilitate de a nu atrage cele două state într-un război de orice fel, cu riscul de a extinde regional orice dispută, cu aruncarea în aer a stabilității și așa precare a regiunii, după războiul din Gaza și cel din Iran. Cadrul menționează, pe dimensiunea de apărare, să ofere mai departe “întărirea tuturor aspectelor ale cooperării în domeniul apărării între cele trei state”, aceasta fiind și limita exactă a angajamentului practic al statelor semnatare astăzi ale acestui acord.
Acest nou nivel de protecție obținut de către Arabia Saudită, alături de parteneriatul cu Statele Unite de lungă durată, subliniază foarte clar rezervele privind capacitatea sau dorința SUA de a proteja statele bogate în petrol din Golf. Preocuparea manifestată de europeni în cadrul NATO, o alianță defensivă de apărare, s-a extins și asupra relațiilor bilaterale ale terților cu SUA, mai ales prin prisma acțiunilor înregistrate în război și capabilității Washingtonului de a limita acțiunile agresive ale Iranului în regiune, dar și a dorinței și voinței Statelor Unite și ale administrației Trump de a o face. A jucat un rol negativ și declarația președintelui Trump că SUA nu depinde de petrolul din Golf – chiar dacă depinde de piețe și de prețul global al barilului de petrol.
E adevărat că acordul de la Mecca nu precizează în nici un punct angajamentele specifice pe care fiecare din cele trei părți le-a acceptat și asumat, ceea ce nu înseamnă cu acestea nu ar exista la nivel verbal sau prin înțelegeri nepublice or că ar putea fi încă în negociere. Asta înseamnă că nu e clar încă astăzi nivelul de credibilitate a descurajării create prin semnare odată ce nu este explicit ce ar trebui să facă membrii acordului în cazul unei acțiuni militare agresive concrete care s-ar petrece la adresa unuia dintre semnatari. Și dacă Israelul și Iranul sunt adversarii nenumiți, care ar putea sta la baza motivației încheierii acordului, trebuie spus că Iranul nu a mai lovit direct Arabia Saudită după Memorandumul de Înțelegere care a determinat încetarea focului, din 8 aprilie, deși a amenințat că va distruge resursele energetice precum rafinării și puțuri de petrol sau conducte, ca și stații de desalinizare în întreaga regiune dacă propriile capacități de acest fel sunt lovite de către Statele Unite, potrivit amenințării președintelui Donald Trump.
De altfel, Arabia Saudită și prințul bin Salman stau la baza stopării lui Donald Trump să nu mai atace Iranul, intervenție de săptămâna trecută, deși Regatul se așteaptă la un atac major coordonat între milițiile irakiene, rebelii al Houthi, prin Corpul Gardienilor Revoluției Islamice iranian, în viitorul apropiat. De altfel, Al Houthi a anunțat deja un embargo maritim împotriva Arabiei Saudite, vizând aeroporturi, facilități petroliere sau tancuri de petrol în Marea Roșie, astfel că și Riadul a trebuit să-și calibreze strategiile ca să facă față acestor amenințări. Asta nu înseamnă participarea automată a Turciei și Pakistanului în război, extinzându-i limitele și angajând noi actori, ci conceptul de apărare comună din acord este, în practică, legat de circumstanțe, de diplomație și de voința politică a actorilor, deci o abordare ce presupune calcule complexe ale celor trei semnatari – saudiții fiind în prim plan, cel mai probabili să acceseze prevederile din acord primii – și incertitudine, în încercarea explicită de a evita escaladarea. Diplomația și descurajarea rămân valoarea reală adăugată la acord.
Nemulțumirea față de modul în care privește Statele Unite sub administrația Trump acordurile de apărare și securitate existente este reflectată aici în acord, mai ales atunci când interesele de apărare a statelor din regiune pentru Washington sunt reduse sau nu sunt existențiale și prioritare. Diplomații americani opinează că SUA nu au fost implicate deloc în acord, chiar dacă nu l-a criticat sau discutat în nici un fel. Impredictibilitatea reacțiilor președintelui Trump ar putea duce la percepția de partener în care nu te poți baza iar situația subliniază deja costuri importante pentru Statele Unite. Alianța – situată geografic între Israel și Iran și preocupată de ambele – este îndreptățită să considere că Israelul reprezinte unica prioritate reală a SUA din regiune și că propriile preocupări nu intră în prim planul pregătirii și apărării pe care o furnizează Washingtonul aliaților și partenerilor săi. Mesajul de unitate și putere este parte a acordului, dar primele acțiuni practice vor defini întinderea interesului semnatarilor, a angajamentului lor real precum și capacitatea de acțiune, așa cum extinderea Acordului și cu alte state sau elaborarea altor documente subsidiare pot fi valori adăugate definitorii pentru securitatea și apărarea din regiune.
