Miercuri, 22 iulie, Statele Unite au anunțat, prin postările obișnuite ale președintelui Donald Trump pe rețelele de socializare, lansarea Acordului nuclear cu Arabia Saudită, cu durata de 30 de ani, în valoare de câteva zeci de miliarde de dolari, având drept scop producerea de energie nucleară de către firmele americane pe teritoriul saudit. Este al doilea acord nuclear din Golf, după cel cu Emiratele Arabe Unite din 2009, care a stabilit „standardele de aur” pentru garanții împotriva proliferării, standarde care par astăzi depășite în noul acord. Dincolo de ambiguitatea sa, absența detaliilor și contradicțiile din comunicarea publică făcută de președinte, acordul poate bloca proliferarea post-Iran sau, din contră, poate crea condițiile relansării ei într-o adevărată cursă a înarmărilor nucleare, într-o regiune instabilă și deschisă schimbărilor dramatice de regimuri. Desigur, acordul poate însemna câștiguri economice și de imagine și poate bloca, totodată, efectele acordului strategic Arabia Saudită-Pakistan, dar poate deschide și calea amenințării credibile a nuclearizării regiunii, pentru a determina condiții de negociere nucleară cu Iranul. Elementele concrete ale acordului și garanțiile controlului și monitorizării AIEA sau cele bilaterale credibile vor determina dacă avem de-a face cu un acord bun sau unul cu costuri majore pentru viitor.
Pe scurt
Un acord ieșit din standarde, cu puternic impact geopolitic, economic, de imagine
- Câștiguri economice, de imagine și blocarea competitorilor ruși și chinezi
- Umbrela nucleară pakistaneză și blocarea transferului tehnologiei militare nucleare
- Fără standard de aur, dar sub control deplin american în Arabia Saudită
Precedente, preocupări, amenințări de credibilitate și proliferare nucleară
- Amenințarea credibilă a Iranului în perspectiva negocierilor nucleare viitoare
- Evitarea preluării programului saudit de către puteri nucleare non-occidentale
- Reacția Iranului contra discriminării și dublului standard, dar și al dorinței accederii egale la arma nucleară
Divergențele și ambiguitățile constructive din acord: Acordurile Abraham și îmbogățirea uraniului
- Israelul și o parte dintre congresmanii americani vor să lege acordul de normalizarea relațiilor Arabiei Saudite cu statul Israel
- Arabia Saudită respinge orice normalizare până la statalitatea recunoscută a Palestinei și normalizarea relațiilor în Gaza
- Îmbogățirea uraniului în Arabia Saudită este partea cea mai complicată, respinsă de multipli actori interni și externi
Marea strategie a politicilor de neproliferare ale SUA. Un salt la a treia generație – Planul C?
- Politica de neproliferare nucleară a Americii: 9 state nucleare, 8 recunosc statutul, Israelul păstrează ambiguitatea
- Planul A – Atomi pentru Pace – energie civilă, fără arme nucleare
- Planul B, a doua generație – combinația diplomație, operații acoperite, atacuri militare pentru blocarea proliferării ilegale
- Planul C – Acordul cu Arabia Saudită.
Planul de a treia generație, lansat de către SUA prin acordul cu Arabia Saudită. Avantaje și limite.
Un acord ieșit din standarde, cu puternic impact geopolitic, economic, de imagine
Președintele american Donald Trump a anunțat acordul de referință cu Statele Unite care vizează dezvoltarea programului nuclear civil al Regatului sudit de către firme americane, pentru următorii 30 de ani. Acordul a fost semnat formal de către secretarul american pentru Energie, Chris Wright, pentru ca ulterior să fie trimis în Congres pentru validare și vot, fiind vorba despre un acord internațional al Statelor Unite, de o asemenea magnitudine. Acordul este menit să aducă un suflu nou și o victorie pentru Donald Trump, inclusiv la nivel economic, odată ce firmele americane în materie vor deveni beneficiarele majore ale acordului.
Statele Unite au un precedent în materie, un acord cu Emiratele Arabe Unite semnat în 2009, subiect al unor restricții majore privind activitatea nucleară în țara gazdă. Practic controlul asupra întregii activități și monitorizarea se face de către Agenția Internațională pentru Energie Atomică la cele mai înalte standarde, menționate într-un Protocol Adițional semnat deja la nivel global de 140 de state, iar dezvoltarea programului civil nu presupune nici un fel de transfer de tehnologie nucleară către statul gazdă, tot așa cum pe teritoriul național nu se dezvoltă nici un fel de activitate de îmbogățire a uraniului sau prelucrare a reziduurilor nucleare, elemente care ar putea sta la baza dezvoltării unui program nuclear civil.
Desigur, statul în care se dezvoltă un asemenea program trebuie să fie semnatar al Tratatului de Neproliferare Nucleară și să asume faptul că nu va dezvolta un program nuclear militar. Suma acestor prevederi reprezintă ceea ce se numește “Strandardul De Aur”, cea mai strictă, înaltă, completă și relevantă garanție anti-proliferare existentă la acest moment. Ei bine, din datele existente, acordul cu Arabia Saudită nu conține toate elementele și garanțiile introduse de către acordul cu Emiratele Arabe Unite pentru regiune, ci negocierile de aproape zece ani care s-au relansat după aprilie 2026, cu vizita la Riyadh a Secretarului Energiei, au dat acordul care a fost anunțat și semnat săptămâna trecută, mult mai important și mai bun decât cel semnat de Washington cu Abu Dhabi.
Pentru că întregul program actual cu saudiții va fi gestionat de către companii americane, cu rol central atât în dezvoltarea programului nuclear civil saudit, cât și în menținerea securității nucleare, se presupune că Statele Unite vor exercita o influență crescută asupra oricăror ambiții nucleare ale saudiților, vor reuși să monitorizeze eficient programul pe care-l dezvoltă și, concomitent, să prevină utilizarea militară, mai ales îndepărtând din joc, prin competiție economică, dar și strategică, jucători importanți în regiune precum Rusia și China, ca să nu vorbim despre perspectiva împrumutării sau transferului tehnologic militar nuclear din partea Pakistanului, ca urmare a acordului semnat anul trecut.
Componenta care excede evident din “Standardul de Aur” este realizarea în comun de către oficialii americani și saudiți a unui studiu care va determina economic dacă statul saudit reclamă producție de uraniu îmbogățit pe teritoriul său sau e mai viabil să fie importat. Prevederea contractului – nedat publicității în forma sa reală și finală – arată faptul că acordul cu Regatul saudit e mai permisiv și mai complet decât cel cu Emiratele Arabe Unite din urmă cu 17 ani, care a dus la prima centrală nucleară americană dată în folosință în 2020. Dacă acordul nu presupune neapărat recursul la încălcarea standardelor de aur, dacă ar fi necesară partea de îmbogățire, producție, dar și eventuală procesare, aceasta va reveni către companiile americane pe baza unei formule de aranjament de tip “cutie neagră clasificată”, adică fără implicarea saudită și fără transfer tehnologic către statul gazdă în privința tehnologiilor implicate, prevenind, totodată, accesul la această tehnologie provenind din terțe surse. Iar complementar, dacă nu e necesară îmbogățirea, Arabia Saudită nu va dezvolta un asemenea proces cu nimeni altcineva timp de 10 ani cel puțin.
Precedente, preocupări, amenințări de credibilitate și proliferare nucleară: o nouă posibila cursă a înarmărilor?
Acordul a fost prezentat ca o mare victorie de către ambele capitale, Washington și Riyadh, prin efectele economice și relevanța geopolitică a sa. Întărirea relației bilaterale este o valoare adăugată, mai ales în condițiile în care exista un deficit de credibilitate cu statele din Golf pe baza lipsei capacității de apărare a acestora de către SUA, în cadrul războiului său declanșat contra Iranului, care a reacționat sub pretextul atacurilor de retaliere la adresa bazelor americane din regiune atacând aceste state. Acordul relansează, firește, și industria nucelară civilă americană, în rivalitate cu cea rusă și chineză, mai ales după ce SUA a pierdut această piață și recursul doritorilor s-a făcut către celelalte două state, după introducerea standardelor de aur pentru emiratezi.
Regatul saudit a salutat acordul prin prisma relevanței pentru propriile ambiții și nevoi energetice de dezvoltare, pentru reducerea emisiilor de carbon și eliberarea unor candități noi de petrol pentru export. Arabia Saudită a insistat că nu dorește decât energie electrică, în timp ce Regatul e membru al AIEA, deci acceptă monitorizarea independentă și inspactarea tuturor facilităților, așa cum este membru și al Tratatului de Neproliferare, care presupune că nu dorește producerea vreunei arme nucleare. Totuși, în septembrie 2025, Prințul moștenitor
Mohammed bin Salman a declarat că, dacă Iranul dezvoltă arma nucleară, și Arabia Saudită o va avea pe a sa, și a semnat un Pact de apărare reciprocă cu Pakistanul nuclear, care a declarat că programul său nuclear va fi pus în aceste condiții la dispoziția Arabiei Sauite, dacă are nevoie.
Administrația Trump a reafirmat, prin Secretarul de Stat Marco Rubio, faptul că nu va încheia nici un acord cu un stat care ar presupune proliferare nucleară. Pe de altă parte, preocuparea pentru eventuala lansare a unei curse a înarmării nucleare în Golf ca urmare a acestui acord a apărut, așa cum lipsa constrângerilor din standardele de aur a ridicat semne de întrebare. În plus, există două abordări diametral opuse ale acordului, în raport cu războiul din Iran, în desfășurare. O primă variantă susține că acordul duce la piererea de legitimitate a unui stat care declanșează un război pentru a bloca proliferarea nucleară a Iranului, dar ar permite același efect sau un risc similar vizând Arabia Saudită, doar pentru profiturile companiilor americane de energie nucleară civilă. Pe de altă parte, odată deschisă perspectiva și posibilitatea transformării, la un moment dat, în viitor, a acestor acorduri în dezvoltarea unui program nuclear militar constituie un element de descurajare credibilă pentru ca Iranul să intre în negocierile nucleare cu America pe baza acestui element de constrângere.
Desigur, există și replica contrară: prin deschiderea posibilității Arabiei Saudite de a dobândi bomba nucleară, cândva, în viitor, Iranul va solicita cu argumente să-și asigure și el însuși această posibilitate ca măsură de retorsiune. Altfel, Arabia Saudită solicită acces la un program nuclear civil de mai bine de 20 de ani, iar perspectiva de a controla acest proces, dar și de a profita economic de aceste dezvoltări, a adus Statele Unite la situația de azi, de a semna acest acord. Cele mai criticate componente din acordul prezumat sunt perspectiva îmbogățirii, producției și prelucrării deșeurilor pe teritoriul saudit – elemente negarantate azi de acord, dar cu posibilitatea de a se realiza, eventual, în viitor – ca și absența supravegherii stricte a AIEA, înlocuită cu controlul realizat pe baze bilaterale, de către Statele Unite, asupra companiilor sale care să lucreze cu elementele clasificate în materie, fără transferul de tehnologie către gazdele saudite.
Iranul, după recentul anunț, a comentat că, în cazul lansării unei curse a înarmării nucleare în Golf, va avea mai multă libertate de acțiune ca nimeni altcineva. Purtătorul de cuvânt al Ministerului iranian de Interne, Ali Zeinivand, a adăugat, miercuri, 22 iulie, când a reacționat public, și istoria politicilor de discriminare și dublu standard americane, care acceptă programe civile în anumite locuri și le interzic în altele, deși Arabia Saudită e țara a 15 din cei 20 atacatori de la 11 septembrie 2001. În schimb, a fost atacat programul nuclear civil pașnic al Iranului, semnatar al Tratatului de Neproliferare și al cărui Lider Suprem, Ayatollahul Ali Khamenei, a interzis accesul la arma nucleară, interdicție încă în vigoare, iar îmbogățirea la 60% a uraniului în Iran a intervenit doar după retragerea Statelor Unite, sub administrația Trump 1, din acordul JCPOA. Guvernul saudit a negat implicarea în planificarea atacului terorist al Al Qaeda din 11 septembrie 2001.
Divergențele și ambiguitățile constructive din acord: Acordurile Abraham și îmbogățirea uraniului
Există, desigur, și câteva teme de ambiguitate constructivă în acord, care stârnesc divergențe între părți, iar reacțiile sunt vizibile. O primă temă vizează legarea subiectului de îmbunătățirea relațiilor Arabiei Saudite cu Israelul și semnarea Acordurilor Abraham drept condiție suplimentară pentru acord, iar cel de-al doilea respingerea de către președintele Trump a unei eventuale îmbogățiri a uraniului în Arabia Saudită. Astfel, Israelul nu a avut nici o reacție negativă la anunțul despre semnarea acordului, mai mult, sursele israeliene au remarcat că premierul Netanyahu nu a fost surprins, deci cunoștea evoluția acordului sau chiar fusese consultat sau măcar informat de evoluția sa. Astfel, de aici până la dorința de a influența procesul la nivelul Casei Albe sau a Congresului, sau chiar de a include în program, drept condiție, semnarea Acordurilor Abraham, nu a fost decât un pas.
Președintele Donald Trump a fost obligat, la rândul său, joi, 23 iulie, să recunoască faptul că cele două teme, acordul programului nuclear civil al Arabiei Saudite și alăturarea la “înțelegerea respectabilă și de succes numită Acordurile Abraham” sunt două teme cu totul diferite. Din regiune, Acordurile Abraham de recunoaștere a statului Israel și de lansare a relațiilor bilaterale au fost semnate de Emiratele Arabe Unite și de Bahrain. Discuțiile cu Arabia Saudită pe această temă au fost blocate după atacul de la 7 octombrie 2023 împotriva Israelului și acțiunea de retorsiune în Gaza, atunci când saudiții au anunțat că nu-și vor normaliza relațiile cu statul Israel dacă acesta nu va anunța un drum spre statalitatea palestiniană și calmarea situației în Gaza.
Perspectiva îmbogățirii uraniului pe teritoriul saudit, chiar dacă ar fi făcută de către firme americane, fără transfer tehnologic, este o preocupare majoră și în Israel, și e urmărită cu atenție în alte două state beneficiare de energie nucleară, Turcia și Egipt, semnatare ale Tratatului de Neproliferare, care nu au această facilitate, dezvoltând programul civil nuclear cu Rusia. Ministrul de externe al Turciei, Hakan Fidan, a declarat în februarie că, dacă Iranul dobândește arma nucleară, și Turcia va fi nevoită să o aibă. Aceste preocupări de posibilă proliferare nucleară l-au obligat și pe președintele american Donald Trump să declare, la o zi după prima postare despre acord, faptul că un asemenea proces nu va avea loc în Arabia Saudită.
Referirea directă este la prevederea din Acordul cu saudiții care menționează crearea unei comisii mixte care, timp de doi ani – deci în actualul mandat Trump – să evalueze eventualele necesități de material îmbogățit ale Arabiei Saudite și viabilitatea comercială a proiectului înființării unor capacități de îmbogățire a uraniului pe teritoriul său, folosind uraniul local, în contextul existenței argumentelor similare care arată că este mai eficientă cumpărarea decât producerea lor. Subînțelesul declarației a doua a președintelui Trump este faptul că există deja pre-gândit rezultatul evaluării, deci nu se va ajunge la un acord de îmbogățire. În plus, acordul curent interzice saudiților să încerce să acceseze tehnologia de la un stat terț timp de 10 ani, dacă nu e nevoie de ea, deci blochează aplicarea eventuală a acordului cu Pakistanul.
Partea saudită a salutat inițial anunțul despre acord, dar a trecut sub tăcere pe deplin al doilea comentariu al lui Trump, la care nu a avut nici o replică, marcând nemulțumirea privind această interpretare și diferența dintre așteptările proprii și interpretarea acordului de către Washington. Desigur, Departamentul de Stat și Marco Rubio au explicat lesne, pe canalele diplomatice, că acordul a plecat în Congres și că orice discuție despre subiect va putea fi reluată abia ulterior ratificării lui. Pe de altă parte, Iranul deține încă o cantitate estimate la 440 kg de uraniu îmbogățit 60%, ascuns în subteranurile programelor nucleare nedeclarate de către Teheran, cu posibilitatea relativ rapidă de a-l crește la 90%, nivelul necesar unei bombe nucleare. Eventuala transformare a programului civil nuclear iranian, am văzut, ar declanșa o reacție în lanț, în care nu numai Arabia Saudită, ci și Turcia ar dori să-și procure propria variantă de armă nucleară. Aceasta ar fi partea cea mai periculoasă a acordului.
Politicile neproliferării pentru SUA. Un salt la a treia generație – Planul C?
Statele Unite au fost întotdeauna preocupate de politicile de neproliferare nucleară. Acesta a fost un proiect strategic de neevitat al SUA după al Doilea Război Mondial. Ideea neproliferării nucleare în Orientul Mijlociu a fost una extrem de importantă, cu atât mai mult, într-o zonă care aproviziona cu petrol lumea și, totodată, o zonă atât de tulbure și instabilă prin presiunile asupra statului Israel, după 1948, și cele create de divergența sunniți-șiiți, care au alimentat numeroasele războaie din regiune, de la cele israeliano-arabe la Irak-Iran și războaiele din Golf, 1991 și 2003, dar și coaliția saudită-Yemen sau războiul din Siria și cele din Liban.
Astfel, prima formă de control a neproliferării a fost în anii 50, când proiectul președintelui Dwight Eisenhower, Atomi pentru pace, promova energia nucleară, care trebuia să verifice facilitățile și caracterul lor pașnic, în paralel cu construcția Agenției Internaționale pentru Energie Atomică a ONU, care trebuia să asigure controlul acestor proiecte și evitarea proliferării nucleare. În Orientul Mijlociu, beneficiarii proiectului au fost statul Israel și Iranul, aflat încă sub Șahul Reza Pahlavi. Din 1979, după Revoluția Islamică, programul construit de germani din 1975 în Iran, s-a întrerupt și a fost preluat după 1995 de către Federația Rusă, întrerupt și reluat apoi în 2007, intrând în producție în 2011.
În anii 60, Franța a livrat un reactor nuclear Israelului, iar rezultatul colaborării a adus programe nucleare militare ambelor părți, deși Israelul păstrează încă ambiguitatea pe acest subiect, nerecunoscând oficial acest fapt. În aceeași perioadă, Germania lucra la programul nuclear civil al Egiptului – Republica Arabă Unită, la acea vreme, împreună cu Siria de astăzi. Președintele Kennedy, expus crizei rachetelor, s-a opus vehement proliferării nucleare în Orientul Mijlociu, anunțând că, dacă aceste proiecte nu sunt corect pregătite și gestionate, la nivelul anilor 70 vor fi 15, 20 sau 25 de state cu arme nucleare. Totuși politicile americane au dat rezultate, odată ce la peste 80 de ani de la arma nucleară, doar 9 state dețin arma dintre care 8 recunosc iar Israelul păstrează ambiguitatea. 31 de state dețin azi facilități nucleare civile, dar îmbogățirea uraniului și prelucrarea reziduurilor se fac în mult mai puține state, în timp ce dintre toate doar Iranul are ambiții clare de acces la arma nucleară astăzi.
În ceea ce privește Israelul, dobândirea armei nucleare și lansarea datelor în zona de intelligence către vecinii săi state arabe au făcut ca efectul acestei proliferări să ducă la stabilizarea Orientului Mijlociu. Dacă până la dobândirea capacității nucleare, fuseseră trei mari războaie arabo-israeliene în primii 25 de ani de existență a statului Israel, lansarea datelor credibile despre programul său nuclear către statele arabe vecine a dus la dispariția atacurilor convenționale pe scară largă, războaiele care au urmat vizând cu precădere temele israeliano-palestiniene și crearea viitorului stat Palestina.
Atunci a fost creat și noul plan B al Americii, care introduce utilizarea forței armate directe, bombardarea siturilor nucleare în dezvoltare netransparentă, combinată cu diplomația: au fost atacate programul nuclear al lui Saddam Hussein în 1981 de către Israel(construit cu sprijinul Franței, Italiei și Braziliei), atacul la adresa reactorului sirian al lui Bashar al Assad în 2007, construit cu sprijinul Coreii de Nord, purtat tot de către Israel. Nici un alt stat nu a mai reușit program nuclear deși multe au încercat în Orientul Mijlociu. Au intervenit prin negocieri abandonarea programului libian, de origine pakistaneză, în 2003, cu expunerea rețelei clandestine AQ Khan, care a realizat programul nuclear al Coreii de Nord. Apoi acordul cu standardul de aur din 2009 a dus la construcția reactorului din Emiratele Arabe Unite cu Coreea de Sud, iar negocierile Obama au dus la JCPOA, după atacul Stuxnet și altele ulterioare la adresa Iranului. Deci și planul B a funcționat, la vremea sa, în egală măsură, blocând proliferarea nucleară, cu precădere în Orientul Mijlociu.
Planul de a treia generație, lansat de către SUA prin acordul cu Arabia Saudită. Avantaje și limite.
Deci planul B a dus la stoparea proliferării nucleare militare prin acțiuni diplomatice, acoperite – atacul cibernetic Stuxnet în Iran, precum și altele – și militare. Dar acest plan a dus la eliminarea contractelor pentru centrale nucleare civile cu firme americane, Rusia în primul rând, apoi China dominând afacerile din regiune și programele nucleare civile și militare. Acordul JCPOA, deși criticabil, a limitat proliferarea nucleară în regiune, la rândul său, iar retragerea Americii lui Trump, în 2018, din acest acord a crescut riscul proliferării nucleare din nou.
Memorandumul de Înțelegere cu Iranul, după război și distrugerea facilităților nucleare, avea date de acord mai bun, dar s-a finalizat cu o continuare și menținere a programului nuclear Iranian în lipsa oricărei forme de negociere și a unei eventuale reluări a războiului pe scară largă. Pe această direcție, dacă războiul se încheie în termenii de azi, Iranul rămâne cu aspirațiile, uraniul îmbogățit, expertiza, și probabil capabilitățile existente intacte, cu posibilitatea în creștere de a produce o armă nucleară, într-un timp relativ scurt. Cum Iranul a atacat toate regiunile din vecinătatea imediată și mai îndepărtată, dorința acestor state de a-și asigura securitatea duce, evident, către achiziția armei nucleare, dacă Iranul o va dobândi.
Cea de a treia generație de politici în privința neproliferării nucleare pare să implice o participare directă a companiilor americane în proiectele energetice din statele vizate, care să garanteze controlul asupra neprolierării, chiar dacă presupune, poate, abandonarea tactică sau din motive de poziționare în negocierile cu Iranul, a interzicerii îmbogățirii uraniului în regiune. Desigur, acordul final complet nu a fost dat publicității, dar elementele cunoscute despre acesta lasă loc ambiguității care permite fie negocierea în forță, fie, dacă Iranul ajunge la bomba nucleară, dobândirea ei rapidă de către Arabia Saudită, chiar dacă sub strictul control american.
O întreagă discuție revine opțiunii “cutiei negre” a aranjamentelor care exclud transferul tehnologic odată cu producția în statul în cauză, sub controlul firmelor americane. Este aceasta cu adevărat opacă și permite controlul deplin și evitarea copierii, transferului, spionării acestui program? Sau se deschide voit perspectiva transferului rapid de tehnologie? Cum evaluarea din acord va avea loc timp de doi ani, adică în timpul mandatului Trump, e posibilă încheierea negocierilor cu Iranul, de pe pozițiile de constrângere dobândite astfel sau spațiul oferit de acord nu este suficient? De asemenea, legătura dintre programul nuclear și normalizarea relațiilor cu Israelul rămâne sub semnul întrebării, indiferent de forma de condiționare în formularea acestei legături. Retratarea publică a lui Trump de la cea de a doua sa postare, ar putea să fie determinată de alegerile din acest an din ambele state, odată ce într-un caz lucrul depinde de Congres, în al doilea de relațiile cu noul viitor premier israelian.
Pentru toată lumea devine evident că statele partenere ale Americii din regiune vor dori acorduri similare în perioada următoare. Nu numai prin prevederea din acordul standardului de aur cu Emiratele din 2009, care menționează că, dacă în regiune apar condiții mai bune, Emiratele Unite vor putea să ceară renegocierea acordului în acest sens. Ci pentru că fiecare va dori un tratament egal și va putea beneficia de noua politică Trump de neproliferare, a treia generație de acorduri sau planul C al Statelor Unite, care presupune atingerea obiectivelor de neproliferare prin integrarea profundă a politicilor comerciale și strategice nucleare cu statele beneficiare, pe baza companiilor americane. Desigur, prin aceste schimbări, Washingtonul asumă riscuri mai mari în privința proliferării nucleare, dar blochează variante mai periculoase de dezvoltare a unor programe nucleare civile, care ar putea să se transforme în unele militare, fără controlul său. Diplomația, intelligence-ul și componenta militară americană vor fi forțate să ajute la limitarea riscurilor și evitarea în continuare a proliferării nucleare în Golf și Orientul Mijlociu.
