La 20 iulie, s-au împlinit 90 de ani de la adoptarea Convenției de la Montreux, cea care a adus din nou controlul strâmtorilor Bosfor și Dardanele Turciei, după un scurt interval din 1923, la prăbușirea Imperiului Otoman și nașterea Republicii Turce când administrarea a aparținut unei Comisii Internaționale. Documentul este piatra de căpătâi a politicii de securitate a Turciei în regiune și rămâne principalul document în gestionarea statutului Mării Negre și a trecerii prin strâmtori, în condițiile funcționării UNCLOS, Convenția Națiunilor Unite pentru Dreptul Mării, neratificată de Turcia și care prevede menținerea statutului stability de vechile tratate împreună cu libera circulație comercială. Războiul de agresiune a Rusiei în Ucraina a reașezat echilibrele în Marea Neagră, tot așa cum perspectiva noii arhitecturi de securitate în Flancul Estic și statele din linia întâi reașează rolul actorilor puteri mijlocii și minore în regiune, inclusiv crescând rolul României proportional cu nevoile sale de securitate.
De la Marea Neagră – lac rusesc la condominium ruso-turc: „Marea Noastră”
De la Petru cel Mare și Ecaterina a II-a provin cele mai importante elemente strategice ale Rusiei – nevoia de spațiu și adâncime strategică, sfera de influență și ieșirile la mările calde, cu precădere la Marea Neagră și de acolo la Marea Mediterană, pentru accesul la comerțul global. Rusia a privit întotdeauna cu interes și dorință nestăvilită preluarea controlului strâmtorilor către Mediterana. În secolul al XVIII-lea, ambiția de a controla strâmtorile – nu numai Crimeea și, în consecință, Marea Neagră în întregimea sa – a dus la numeroase ciocniri și războaie, în primul rând ruso-turce. Prioritatea occidentalilor implicați în regiune a fost să mențină strâmtorile deschise, de unde soluția din 1923, după prăbușirea Imperiului Otoman, a punerii strâmtorilor sub controlul unei comisii internaționale prin Tratatul de la Lausanne.
Numai că renașterea Republicii Turce a lui Atatürk a adus controlul în mâinile Turciei prin Convenția de la Montreux, în 1936, din nevoia egală a Uniunii Sovietice și a Marii Britanii de a angaja cât mai îndeaproape Turcia, în perspectiva celui de-al Doilea Război Mondial. Prin Montreux, statele litorale dobândeau avantaje majore, o altă formulă atractivă care a dus la susținerea sa. În plus, se înregistra libera circulație comercială prin strâmtori, iar navele militare ale statelor nelitorale erau controlate ca interval de timp de staționare în interiorul Mării Negre, 21 de zile, și tonaj pentru a intra prin strâmtori. Convenția îi recunoștea Turciei statutul informal de gardian al strâmtorilor și îi conferea dreptul de a controla pe deplin traficul, odată ce acesta trecea prin inima Istanbulului, cu cel mai îngust punct, cu o lățime de doar 700 de metri. În plus, prevederile permiteau ca, în cazul oricărei percepții subiective de amenințare sau al perspectivei declanșării unui război în Marea Neagră, Turcia să închidă strâmtoarea.
Perspectiva „lacului rusesc” nu s-a încheiat, însă, cu controlul turc al strâmtorilor, ci a revenit în timpul Războiului Rece, atunci când Stalin a susținut că „Tratatul de la Montreux este situația în care Turcia are mâna în jurul gâtului Rusiei” și a cerut schimbarea regimului strâmtorilor. Această presiune și amenințarea asociată au făcut ca, încă din 1952, Turcia să devină membru al NATO. Și, dacă menținerea controlului strâmtorilor a devenit un atu pentru Ankara în rivalitatea cu Rusia, în perioada sovietică și puțin după acest moment, menținerea URSS și a țărilor Tratatului de la Varșovia în cea mai mare parte a coastelor litorale ale Mării Negre a menținut imaginea că Marea Neagră este un lac rusesc, cu controlul real la Moscova, îngrădit, e adevărat, de ieșirea prin strâmtori, dar care era garantată pentru navele comerciale. Formularea a putut fi regăsită la președintele României, Traian Băsescu, în 2005, pentru a desemna raportul de putere și dominația Rusiei în arealul Mării Negre de la acea oră.
Totuși, realitatea a împins lucrurile în paradigma unei schimbări și, ulterior, împărțiri, nu neapărat egale, a responsabilităților și a puterii între cei doi actori majori, până într-acolo încât am început să vorbim despre un condominium ruso-turc la Marea Neagră, pe baza, din nou, a capabilităților și greutății strategice a celor doi actori, cu ignorarea statelor mici litorale, în condițiile unui relativ dezinteres al terților pentru regiune, cât Rusia era încă relativ slabă și nu începuse reluarea cuceririlor și reafirmarea ambițiilor revizioniste și imperiale odată cu Georgia, în 2008. Aici s-a desenat balansul rivalității și al colaborării ruso-turce, care făcea părțile interdependente una față de cealaltă: una mai abilă pe control naval și al țărmurilor, cu capacitate militară superioară, deținând Crimeea, alta la controlul strâmtorilor și cu capabilități și ambiții în creștere. După destrămarea URSS și apariția noilor state independente, cu propriile probleme de delimitare și control, Rusia, succesoarea la tratate a Uniunii Sovietice, a fost împinsă în colțul de nord-est al Mării Negre, Moscova menținându-și o bază militară la Sevastopol, în Crimeea ucraineană, și o majoritate rusă și pro-rusă importantă în peninsulă, precum și garanții ale libertății de mișcare, cel puțin până la Revoluția Trandafirilor din 2003 și Revoluția Portocalie din 2005.
Cum nimeni nu contesta condominiumul ruso-turc, iar Turcia păstra atât bune relații cu Rusia, cât și tutela minorității tătare din Crimeea, echilibrul rămânea controlabil între rivalitate, confruntare și cooperare, în special prin comerț. Imaginea Mării Negre ca afacere ruso-turcă s-a văzut până și atunci când, la Soci, în septembrie 2023, președintele Erdogan s-a referit, într-o discuție cu Putin, la „Marea Neagră a noastră”. Ambii lideri au menținut interesul de a fi singurii care dețineau forțe navale relevante și care gestionau treburile Mării Negre, chiar dacă atât NATO, cât și UE ajunseseră la litoralul de vest, prin România și Bulgaria. Interesul comun era o interferență minimă occidentală și o cooperare economică reciproc avantajoasă. Nimeni nu aștepta reorganizarea turbulentă pe care a generat-o războiul de agresiune al Rusiei în Ucraina și apariția relevantă și majoră a Kievului în ecuația de putere la Marea Neagră.
Noile ambiții de putere și strategia Turciei la Marea Neagră
Dacă situația privind raportul de putere a migrat de la lacul rusesc către condominiumul ruso-turc, noile ambiții regionale ale Turciei și schimbarea raportului de forțe ruso-turc au determinat și creșterea aspirațiilor spre controlul turc al Mării Negre. Perspectivele utilizării politice de către Rusia a livrărilor de gaze către Europa și, ulterior, sancțiunile post-Crimeea la adresa Rusiei au ajutat la reorientarea conductelor de gaz pe sub Marea Neagră către Turcia și au determinat creșterea rolului său în regiune. Turcia a devenit din ce în ce mai ambițioasă, proiectând influență, construind parteneriate și gestionând incertitudinea prin numeroase oferte de mediere în terțe spații, combinate cu utilizarea forței în părți aflate în conflict, pe poziții diferite de interesele Rusiei, în Libia, Siria, Nagorno-Karabah.
Ambiția de a deveni cea de-a 10-a putere economică a lumii și de a se implica în terțe spații de conflict și influență economică în Africa au determinat o abordare independentă a evoluțiilor internaționale de către Turcia, mai ales după respingerea cursului său european și odată cu apariția unui set de tensiuni cu Occidentul, inclusiv cu SUA. Turcia a concluzionat că este relevantă menținerea sa ca membru al NATO și menținerea parteneriatului său strategic cu SUA, alterat de controversa privind achiziția, în 2017, a sistemelor rusești S-400, care a blocat achizițiile de avioane F-35 din cauza rezervelor față de transmiterea de informații către Rusia, odată ce ar fi fost creată legătura avioanelor prietene cu sistemele de apărare antiaeriană produse de Moscova. Ankara a amânat validarea extinderii NATO cu Suedia și Finlanda și, chiar dacă relațiile s-au refăcut până la summitul NATO de anul acesta, de la Ankara, Turcia și-a menținut canalele de comunicare cu rivalii din Rusia și Iran, crescându-și spațiul de manevră și ambițiile prin combinații între intervenții militare, investiții în industria militară, explozivă ca dezvoltare, și diversificarea parteneriatelor.
Capacitatea sa de compartimentalizare a permis postura sa de membru loial și relevant al Alianței – cu cea de-a doua cea mai mare armată a NATO și plasată într-o poziție înconjurată de vecini complicați, de la Orientul Mijlociu, Iran, Rusia, Siria –, dar și poziția de angajare și chiar cooperare cu Rusia, deși este principalul său adversar, susținând părți opuse și chiar subminând puternic postura Rusiei în Nagorno-Karabah și Armenia – acolo unde Rusia a fost expulzată militar și a apărut SUA, în premieră, în Caucazul de Sud –, în Libia, acolo unde a limitat relevanța Rusiei și joacă un rol major și și-a gestionat avantajele pe Mediterana de Est, dar și în Siria, acolo unde Rusia a pierdut masiv din prezența militară după preluarea puterii de către Al Sharaa, cu sprijinul Turciei.
Războiul de agresiune al Rusiei în Ucraina, declanșat la 24 februarie 2022, a determinat implicarea Turciei pe numeroase etaje: medierea la începutul conflictului, avantaje economice în relația cu Rusia și furnizarea de armament, cu precădere drone, către Ucraina, în ciuda protestelor ruse, la începutul războiului. Relațiile economice cu Rusia, deja importante înainte de război, s-au dezvoltat în beneficiul Turciei, pe fondul sancțiunilor occidentale la care Turcia nu s-a raliat. Comerțul a explodat ca valori, iar tranzitul aerian nu s-a mai făcut către și dinspre Rusia decât prin Turkish Airlines, la nivelul persoanelor și al transportului de marfă, care a evitat cu grijă sancțiunile secundare și sprijinul pentru ocolirea sancțiunilor primare la adresa Rusiei. Turcia a devenit pro-ucraineană, dar nu anti-rusă în întreaga sa acțiune, chiar dacă evoluțiile au demonstrat și nuanțe.
Summitul NATO de la Ankara, din 2026, a fost ocazia pentru a crește amprenta Turciei în privința Alianței și a aliaților, dar și a relațiilor cu Statele Unite și administrația Trump. Contextul a fost unul extrem de favorabil, după ce navele Aegis Ashore ale NATO/americane din estul Mediteranei au interceptat trei tiruri de rachete iraniene deasupra Turciei, iar un număr de aliați au achiesat să detașeze sisteme Patriot în apărarea Turciei. În plus, relația Trump-Erdogan a fost una foarte bună, președintele american a insistat că participă la summit pentru Erdogan, a beneficiat de vizita de stat și de covorul turcoaz întins. Pe această bază, și-a ponderat discursul și pornirile dure de negociere cu aliații la începutul summitului și a primit asigurări că Turcia nu se va opune limbajului privind Iranul din declarația finală și celelalte documente. Și discuția vizând avioanele F-35 a fost reluată, cu deschiderea americană, de această dată, dar cu chestiunile tehnice nesoluționate.
Războiul ruso-ucrainean – Ucraina, actor de forță la Marea Neagră
În loc să creeze, prin prăbușirea economică, constrângerile și dependențele Rusiei, o nouă putere dominantă în Marea Neagră, și anume Turcia, războiul de agresiune al Rusiei în Ucraina a determinat apariția unui nou actor cu pretenții, Ucraina. O putere cu caracter disruptiv și de blocaj, mai degrabă decât una de prezență și control evident pe arii din Marea Neagră, dar nu mai puțin relevantă. Și aici, Turcia a jucat un rol important, vizând nicidecum încetarea focului sau un acord de pace – care, s-a văzut, nici nu era posibil –, ci punând accentul pe gestionarea conflictului, reducerea violenței, prezervarea canalelor de comunicare și prevenirea escaladării spre un conflict încă și mai distructiv. Alături de blocarea strâmtorilor, care a permis apărarea porturilor ucrainene aflate încă sub controlul său, Turcia a reușit și formule de mediere, compensând lipsa instrumentelor de constrângere prin rolul său la strâmtori, important pentru ambele părți în conflict.
După eforturile din martie 2022 pentru schimbul de mesaje ruso-ucrainene privind pozițiile părților – chiar interpretat de ministrul de Externe Lavrov drept acord, deși era doar poziția expusă de Rusia, niciodată agreată în vreun fel, cam ca la Anchorage –, Turcia a ajutat la încheierea, alături de ONU, a proiectului Inițiativei cerealelor în Marea Neagră, un acord spate în spate cu Rusia și Ucraina care a permis ca 30 de milioane de tone de cereale să iasă din Ucraina, să stabilizeze prețurile pieței alimentare și să limiteze presiunea asupra statelor vulnerabile consumatoare. Tot Ankara, alături de Riyadh, a aranjat, prin negocieri, schimbul inițial de 300 de prizonieri și stabilirea canalelor de comunicare care au permis ulterior nenumărate asemenea schimburi de prizonieri, răniți sau rămășițe ale celor care și-au pierdut viața. Fără a-și asuma și afirma direct valorile proprii când mediază, Turcia urmărește pragmatic obiective concrete precum reducerea violenței, oprirea deplasărilor masive de populație, protejarea vieților civililor și restabilirea stabilității.
Inițiativa cerealelor din iulie 2022 a presupus și un rol major pentru România, care a reușit tranzitul prin drumurile sale, căile ferate și pe brațele Dunării și a încărcat alternativ în portul Constanța cantități importante de grâne ucrainene precum și alte exporturi, menținând viabilitatea economică a vecinului aflat sub atac și în condiții de rapt teritorial. Și vorbim despre un stat care, potrivit Băncii Mondiale, în 2019 exporta jumătate din producția de ulei de floarea soarelui a lumii în timp ce, împreună cu Rusia, exporta 25% din exportul global de grâu și 14% din cel de porumb al lumii.
După acest moment, când înțelegerea privind tranzitul s-a rupt, în iulie 2023, la inițiativa Rusiei, Ucraina, Turcia, România și Bulgaria au reușit să continue transporturile folosind apele teritoriale proprii în vestul Mării Negre. Din primăvara lui 2025, au explodat din nou atacurile la adresa porturilor ucrainene la Marea Neagră și la Dunăre, dar ucrainenii au inventat o puzderie de mici facilități de încărcare care au preluat responsabilitatea marilor porturi atacate constant, situri distribuite pe toată întinderea țărmului. Turcia a știut să gestioneze această rivalitate cu Rusia, în timp ce Ucraina a crescut în dezvoltarea capabilităților de drone aeriene, de suprafață și subacvatice cu care a eliminat funcționalitatea portului Sevastopol, a îndepărtat navele militare la Novorosiisk, a arătat ulterior că și acolo sunt vulnerabile și a preluat în cea mai mare parte controlul asupra mării chiar fără flotă, utilizând această tehnologie modernă. Rezultatul a fost impresionant în materie de navigation denial, cel puțin.
Preocupările ucrainene au vizat toleranța turcă în fața traficului de arme pe nave civile, care a fost folosit pentru un interval scurt de timp de către Rusia, apoi pentru traficul prin strâmtori a navelor comerciale rusești cu încărcătură de cereale extrase din zonele ocupate ale Ucrainei, în al treilea rând pentru tolerarea vaselor din flota din umbră a Rusiei, menită să ocolească sancțiunile internaționale, nave care nu erau controlate și treceau nestingherite prin strâmtori. Și petrolul care aproviziona rafinăriile turcești a intrat sub preocupările ucrainene, dar partea turcă a afirmat întotdeauna că acordă aceleași drepturi navelor ucrainene inclusiv vizate de atacuri cu mine.
După scufundarea navei amiral a flotei Mării Negre a Rusiei, crucișătorul Moskva, la 14 aprilie 2022, navele rusești au fost desfășurate la distanță de Crimeea, în Marea de Azov și Estul Mării Negre, însă Ucraina a început să țintească navele comerciale care încălcau sancțiunile și pe cele care determinau finanțarea mașinii de război ruse, ulterior pe toate cele care aprovizionau teritoriile ocupate, cu precădere Crimeea, începând cu primăvara lui 2026 și în perioada celor 40 de zile de constrângere a Rusiei de a veni la masa de negocieri. Atacurile la flota din umbră au determinat o reacție similară a Rusiei, care a avut nenumărate acțiuni la adresa navelor civile pentru a bloca exporturile din porturile ucrainene, iar intensificarea atacurilor în iulie 2026 a determinat sistarea transferului de petrol kazah, de exemplu, transferat prin CPC, conducta nord-caspică, către Novorosiisk și pe mare către statele europene.
Rolul preeminent al Turciei în război. Convenția de la Montreux
Rolul preeminent al Turciei în războiul de agresiune al Rusiei în Ucraina a avut multiple componente, de la susținerea condamnării atacului și ralierea la declarațiile finale ale summiturilor NATO la închiderea, la 28 februarie 2022, la 4 zile de la invazia rusă pe scară largă, a strâmtorilor pe baza Convenției Montreux, interzicând navelor de război ale beligeranților, dar și a celor ale statelor nelitorale, să pătrundă prin strâmtori. Această acțiune a determinat reechilibrarea balanței în Marea Neagră, cu precădere de la distrugerea navelor de către dronele ucrainene. Asta a permis protejarea porturilor, inclusiv a portului Odesa, rămas viabil și evitând un desant la sol, pe coastă, a forțelor speciale ruse.
Ministrul de externe de la acea vreme, Mevlut Ceavușoglu, a anunțat, în ajunul deciziei de închidere a strâmtorilor, la 27 februarie 2022, că luptele din Ucraina au ajuns la nivelul unui război pe scară largă, indicând interpretarea potrivită pentru a se înscrie în prevederile Convenției și a închide strâmtoarea pentru navele militare. Chiar și în aceste condiții, articolul 21 prevede dreptul statelor litorale de a repatria navele care au baza în Marea Neagră, cum a fost cazul a peste 30 de nave rusești prinse de război în afara Mării Negre și pe care Turcia le-a refuzat explicit să intre prin strâmtori, în ciuda solicitărilor ruse pentru primele 4 dintre ele. În plus, Turcia a realizat două acorduri verbale complementare, așa numitele acorduri Montreux plus, care au fost menite să limiteze escaladarea bătăliilor navale în arealul Mării Negre, avertizând statele lumii, litorale sau nelitorale, să nu trimită nave de război prin strâmtori.
Turcia nu s-a prevalat formal de prevederea Convenției de la Montreux care susține că are dreptul de a închide strâmtoarea navelor militare dacă percepe că ar fi amenințată sau dacă există perspectiva deschiderii unui război prin această acțiune, însă a utilizat cele două înțelegeri verbale complementare care au determinat descurajarea credibilă și acceptarea regulilor impuse de către ambele părți destinatare: Rusia nu și-a putut repatria în Marea Neagră nici măcar navele care aveau portul de origine aici iar în contrapartidă, nici navele statelor NATO, chiar dacă erau state nebeligerante, nu au fost primite prin strâmtori. Acordurile numite și Montreux Plus au fost acceptabile, chiar dacă fiecare parte a monitorizat să nu existe excepții.
Turcia funcționează după principiile responsabilității regionale în Marea Neagră, descurajând, de principiu, prezența navală a NATO în Marea Neagră, folosind responsabilitatea rezervată celor trei state NATO litorale, Turcia, România și Bulgaria, pe care le domină ca număr de nave și capabilități. După inițiativa MCM Black Sea, destinată depistării și distrugerii minelor în Marea Neagră, acordul a fost extins la Ankara, în marja summitului, pentru a viza și infrastructura critică de suprafață și submarină, dar și pe cea localizată în zonele economice exclusive, un mare pas înainte. În plus, în aprilie 2026, a fost anunțată formarea la Istanbul a Componentei Comandei Maritime care asigură pacea în Marea Neagră și, concomitent, a Black Sea Task Force pentru sprijinirea Ucrainei. Contribuțiile vin de la 14 state membre NATO, dar doar cele trei state litorale au prezență prin platforme navale.
Turcia s-a dovedit, în legătură cu transportul comercial, un bun gestionar al strâmtorilor, puncte obligatorii de trecere, importante la un nivel comparativ cu cele din Canalul de Suez, Strâmtoarea Hormuz, Stâmtoarea Bab el-Mandeb sau Strâmtoarea Malacca, gestiune în antiteză cu cea blocantă, manifestată recent de Iran în strâmtoarea Hormuz. Tema de dezbatere care rămâne este apetitul Turciei și momentul, respectiv condițiile pentru a ridica blocada Strâmtorii, în condițiile în care partea turcă consideră că încetarea focului nu ar fi suficientă, ci ar fi nevoie de un acord durabil sau chiar de un Acord de Pace semnat pentru ca acesta să poată fi interpretat drept pace și să determine Ankara să ridice restricțiile. Interesul primordial al statelor litorale, poate mai puțin Rusia, este a reluării unor misiuni de reasigurare ale NATO dinaintea războiului, blocarea strâmtorilor fiind considerată chiar o posibilă conjunctură care a determinat schimbarea de orientare a Georgiei, din lipsa perspectivei aplicării propriului Parteneriat Strategic cu Statele Unite sau NATO și a sosirii unui ajuotor extern pentru a o proteja, dacă ar fi devenit, la rândul ei, din nou, țintă.
Libera circulație și reașezarea garanțiilor post-război: Turcia în Coaliția de Voință
Noile evoluții ale momentului arată o ofensivă majoră asupra navelor comerciale în Marea Neagră, de la cele care exportă bunuri și cereale ucrainene, aflate în afara apelor teritoriale ale statelor membre NATO – România, Bulgaria, Turcia – cele care transportă produse energetice, gaz și petrol către Ucraina, cu precădere prin portul Odesa, cele care adus petrol către Crimeea și teritoriile ocupate, cele care exportă petrol din Rusia și navele flotei din umbră, utilizate de către Rusia pentru a ocoli sancțiunile. În unele cazuri, putem vorbi despre ținte legitime, participante la efortul de război, în altele de crime de război dacă nu măcar acțiuni militare împotriva comerțului liber și a libertății de navigație în Marea Neagră.
În noua arhitectură de securitate în construcție în Marea Neagră, Ucraina și Turcia s-au afirmat drept actori relevanți pentru viitoarea reașezare din Marea Neagră. Dar diminuarea portanței, greutății strategice și capacității geopolitice a Rusiei poate aduce și alți jucători din regiune în prim plan, pe mâna proprie sau sprijiniți de interesele manifeste ale Uniunii Europene, NATO sau Statele Unite. Un asemenea actor este și România. Dacă constrângerile din Convenția de la Montreux limitează prezența componentelor militare navale ale NATO și UE în Marea Neagră – în ciuda unor încercări timide de a determina intepretări actualizate, care să considere ambele organizații drept litorale la Marea Neagră – nu există alte opțiuni decât cele ale unei relații conjugate și convenite cu Turcia și modul său propriu de interpetare a Convențeii și acordurilor verbale asociate.
Astfel, în privința capaxcităților complementare și a noilor actor ice pot deveni relevanți la Marea Neagră, Baza Aeriană de la Mihail Kogălniceanu este astăzi dezvoltată, cu sprijinul Statelor Unite și investiții românești, devenind cea mai mare bază NATO din Europa, în timp ce capabilitățile navale ale României se anunță în creștere relevantă prin intermediul programelor SAFE și a programelor majore convenite și semnate la nivelul și în marja Summitului NATO de la Ankara, în Forumul Industriei de Apărare. Forțele navale românești sunt cam a șasea parte din cele turcești la Marea Neagră, în timp ce cele bulgărești sunt mult mai reduse.
Totuși România construiește și achiziționează noi nave, de la puitori de mine la corvete, ultima achiziționată chiar din Turcia. Operațiunea MCM Black Sea are potențial de a deveni relevantă în viitorul apropiat pentru securitatea, comerțul liber și libertatea de navigație în Marea Neagră, inclusiv pe Coridorul Mijlociu Est- Vest Marea Neagră-Marea Caspică, în timp ce proiectul european al hub-ului de la Constanța poate fi un alt element care să dea valoare adăugată României, ca și acordul vizând schimbul de experiență, achiziția și transferul tehnologic româno-ucrainean vizând dronele, inclusiv cele navale, ca și cabilitățile anti-dronă în curs de perfectare. Iar toate aceste capabilități ar putea fi de ajutor în privința componenței maritime a măsurilor de reasigurare și a garanțiilor de securitate pentru Ucraina după încheierea confruntărilor, în cadrul Coaliției de Voință, tot cu lidershipul turc pe o asemenea inițiativă.
