Bătălia politică pentru bugetul multianual al Uniunii Europene pentru perioada 2028-2034 va depăși eterna distribuție în cele două tabere – țări frugale vs. țări prietene ale coeziunii – și va fi, de fapt, o negociere despre ce Uniune Europeană dorim să mai existe în următorul deceniu. România se află în fața unei negocieri bugetare care nu este doar despre miliarde de euro. Este despre sfârșitul unei etape și începutul alteia în construcția europeană. După 20 de ani de apartenență la Uniunea Europeană pe care îi va marca simbolic la miezul nopții dintre ani și concret pe parcursul anului viitor, Bucureștiul trebuie să învețe să privească Europa nu ca pe un bancomat care finanțează un meniu à la carte, ci ca pe un proiect politic, economic și de securitate în care România nu mai este doar beneficiar, ci trebuie să devină contributor la competitivitatea și revirimentul economic ale continentului. O parafrazare românească și europeană la celebrul dicton al președintelui Kennedy: „Nu vă întrebați ce poate face Europa pentru voi, întrebați-vă ce puteți face voi pentru Europa”.
Întâlnirea de duminică de la Rovaniemi dintre președintele Nicușor Dan și cancelarul german Friedrich Merz a pus față în față, într-o formă aproape simbolică, două dintre pozițiile care se vor confrunta pe parcursul a trei summit-uri cruciale în negocierile pentru viitorul buget al Uniunii Europene.
România, parte a unui grup informal al „prietenilor coeziunii” format din 17 state, susține un buget european ambițios, cu o politică de coeziune robustă și o finanțare adecvată pentru agricultură. Germania, principal contributor net la bugetul european, pledează pentru un buget mai realist, pentru reduceri semnificative față de propunerea de 2.000 de miliarde de euro a Comisiei Europene și pentru o orientare mai puternică a resurselor către competitivitate și apărare.
În spatele Germaniei se află și alte state care cer economii și disciplină bugetară, precum Danemarca, Țările de Jos, Austria, Finlanda și Suedia. Este, la prima vedere, o bătălie clasică între contribuabili, adesea frugali, și beneficiari, adică cei care primesc mai multe fonduri decât cele cu care contribuie. În realitate, este mult mai mult decât atât. Este o dispută despre ce fel de Uniune va fi Uniunea Europeană după 2027. În fapt, întotdeauna a fost mai mult decât atât, dar discursul politic a îmbrăcat apartenența la Uniunea Europeană într-un caritas financiar pentru ca cele 12 state membre noi, în valurile 2004 și 2007, să ajungă la nivelul de dezvoltare al nucleului Uniunii.
Turneul capitalelor UE al președintelui Consiliului European Antonio Costa cu care a debutat această toamnă, ne-a relevat mizele și soluțiile potențiale: noi resurse proprii ale Uniunii Europene care să finanțeze bugetul pe termen lung al Uniunii Europene, fie că vorbim despre taxarea marilor companii non-UE care au acces la piața unică de 450 de milioane de consumatori sau de impozitarea jocurilor de noroc și a tutunului la nivel european.
Dincolo de poziția de lungă de durată privind politicile tradiționale, care au devenit cardinale pentru dezvoltarea României și a altor state membre, Bucureștiul recunoaște importanța noilor priorități – competitivitate și apărare – și înțelege că ponderea acestora în viitorul buget pot reprezenta stimuli care să dezvolte noi motoare industriale naționale și europene. Dar nu în detrimentul politicii regionale de dezvoltare și agriculturii, politicile tradiționale cu care este țeșut ADN-ul european al coeziunii și solidarității. Pe scurt, România, o țară care a ajuns la un PIB per capita de 78% din media UE, își dorește un buget echilibrat, pentru toți, mai ales că, grație dezvoltării finanțate din bani europeni, nivelul contribuției naționale la bugetul UE va crește semnificativ în următorul exercițiu financiar. Nu doar cel al României, ci al tuturor statelor care au beneficiat în ultimele două decenii de fonduri europene de peste 100 miliarde de euro.
De cealaltă parte, Germania și restul statelor net contributoare nu sunt doar niște țări echilibrate fiscal și frugale. Sunt motoarele competitivității europene și economiile pe care s-a bazat mult timp bugetul european și rating-ul de performanță și de creditare cu care UE, în cele din urmă, a putut să împrumute datorii comune pentru a salva economia continentală. Aceste motoare de competitivitate suferă și experimentează de multă vreme un semnal de alarmă.
Această realitate surprinsă încă de la planul Draghi, ridicat de un mix de lideri, birocrați și experți la nivel de doctrină, care observă deficitul de finanțare a competitivității europene de 800 de miliarde de euro pe an și outsourcing-ul strategic al UE, recte dependența de SUA în materie de securitate și apărare, de Rusia în aprovizionare energetică și de China în planul materiilor prime. Acestui peisaj macro îi sunt anexate provocările punctuale – războiul Rusiei împotriva Ucrainei, necesitatea consolidării apărării europene, competiția industrială și tehnologică cu Statele Unite și China, tranziția energetică, securitatea lanțurilor de aprovizionare, digitalizarea și problema competitivității economiei europene. Pe scurt, o reformă politică și structurală internă înainte de extinderea UE către Balcani și către Est. Suferința competitivă și de finanțare la nivel european constituie și o explicație parțială pentru care extinderea, în unele cazuri, sau politica unor relații mai strânse, în alte situații, se concretizează în curtarea unor țări precum Islanda, Norvegia sau Canada.
În discuțiile, inclusiv la nivelul societății românești, privind următorul cadru financiar multianual vor coexista cel puțin două curente: 1) unul va denigra Uniunea Europeană și garnitura de conducere a țării indiferent de rezultatul negocierilor și 2) al doilea orientat către a înțelege și a explica transformarea profundă pe care UE trebuie să o parcurgă pentru a putea să livreze în continuare.
Nu mai este suficient ca Uniunea să finanțeze convergența economică a statelor membre. Trebuie să finanțeze și capacitatea Europei de a se apăra, de a produce, de a inova și de a concura. Asta nu înseamnă că politica de coeziune și politica agricolă comună și-au pierdut relevanța. Înseamnă însă că ele trebuie privite într-un context nou. Poate că adevărata întrebare a negocierilor nu este „coeziune sau competitivitate?” ori „agricultură sau apărare?”, ci cum poate deveni coeziunea o componentă a unei Europe mai competitive, iar dezvoltarea regiunilor o condiție pentru reziliența întregii Uniuni. De aceea, pledoaria României pentru ca viitorul fond de competitivitate să fie construit pentru a nu adânci decalajele între țările membre, ci pentru a atenua dezechilibre, este una legitimă. La fel de legitim este și ca economiile competitive ale continentului să își recapete ritmul și să redevină inovatoare.
Din această perspectivă, Cadrul Financiar Multianual 2028-2034 are rolul de a deveni un buget de tranziție. Pe de o parte, păstrează logica ultimilor 20 de ani: reducerea decalajelor dintre state și regiuni, sprijinirea agriculturii și convergența economică. Pe de altă parte, începe să finanțeze tot mai mult o altă logică europeană: competitivitate, tehnologie, industrie, energie, apărare, securitate și autonomie strategică.
Este important ca România să înțeleagă diferența. După trei exerciții financiare multianuale în care vectorul de multiplicare pentru România a fost „la un euro plătit la bugetul UE, am primit trei euro înapoi”, există un paradox pe care România va trebui să-l accepte. Dacă fondurile europene au contribuit la dezvoltarea României, iar România s-a apropiat de media europeană, este inevitabil ca raportul dintre ceea ce contribuie la bugetul UE și ceea ce primește să se modifice.
Dar „un euro plătit, trei primiți” este fotografia unei etape de dezvoltare, nu definiția apartenenței la Uniunea Europeană. Pe măsură ce România se dezvoltă, diferența dintre contribuție și beneficii bugetare se poate reduce. La un moment dat, România poate deveni chiar contributor net. Iar acest lucru nu ar trebui prezentat drept un eșec al Uniunii Europene. Ar fi, dimpotrivă, una dintre consecințele succesului. Problema este că societatea românească și instituțiile nu par încă pregătite mental pentru această schimbare.
Europa nu este un bancomat. Aici se află, probabil, cea mai importantă bătălie pe care trebuie să o ducă România. Nu bătălia pentru încă 10 sau 20 de miliarde de euro, ci bătălia pentru schimbarea modului în care societatea românească își definește apartenența europeană. Există riscul ca, după 20 de ani de Uniune Europeană, o parte a discursului public să reducă această apartenență la o contabilitate simplă: cât am dat la Bruxelles și cât am primit de la Bruxelles. Este o perspectivă profund incompletă.
Uniunea Europeană nu este un bancomat. Este un proiect politic construit pe valori, reguli, instituții, democrație, stat de drept și solidaritate. Este un proiect care a asigurat cel mai lung interval de pace între marile puteri europene din istoria modernă a continentului și care oferă astăzi, inclusiv României, un cadru de securitate și prosperitate într-un moment în care Europa este din nou confruntată cu războiul.
Economic, beneficiile apartenenței nu se regăsesc doar în bugetul european. Se regăsesc în piața unică, în libertatea de circulație, în investițiile străine, în integrarea companiilor românești în lanțurile europene de producție, în accesul la capital, în schimburile comerciale, în educație și cercetare și în predictibilitatea unui spațiu economic bazat pe reguli comune. Un kilometru de autostradă finanțat din fonduri europene este vizibil. Mult mai puțin vizibil este faptul că o companie din România poate vinde într-o piață europeană de sute de milioane de consumatori fără bariere comerciale interne. La fel de puțin vizibil este capitalul străin atras de apartenența la piața unică sau efectul integrării României în lanțurile industriale europene.
O radiografie sumară, dar îndrumătoare arată că, la finalul lui 2006, ultimul an înainte de aderare, stocul de investiții străine directe în. România era de 34,5 miliarde de euro. La 31 decembrie 2024, soldul acestor investiții atinsese 125 miliarde de euro, o creștere de circa 3,6 ori, reprezentând un plus aproximativ de 90 de miliarde de euro în 18 ani. Raportul financiar de la nivelul fondurilor europene, arată că în 20 de ani de apartenență la UE, România a primit 108 miliarde de euro și a plătit la bugetul european aproape 36 miliarde euro, țara noastră fiind pe plus cu peste 72 miliarde euro.
Partea cea mai interesantă derivă din apartenența la piață unică și rareori apare în dezbatere, deși demonstrează că nu există stat membru perdant în Uniunea Europeană. Estimarea Comisiei Europene, făcută în 2020 pentru negocierea cadrului financiar actual, observa cum pentru o contribuție anuală de 2,41 miliarde euro la bugetul UE, România câștiga anual 16,59 miliarde euro de pe urma pieței unice. Raport de aproximativ 1 la 7. La nivelul întregii Uniuni, cele aproximativ 130 miliarde euro de contribuții anuale generau beneficii de peste 923 miliarde euro — ceea ce arată că și contributorii neți (Germania: 32 miliarde contribuție, 208 miliarde câștig anual) sunt beneficiari neți în termeni economici reali. Sigur că aceste cifre sunt diferite șase ani mai târziu. Poate că astfel de rapoarte ale instituțiilor UE și date colectate public ar trebui realizate anual sau bi-anual pentru a măsura beneficiile, competitivitatea și tendințele, mai ales că unul dintre conceptele cheie ale impulsionării economice este „O Europă, o singură piață”, alături de Uniunea economiilor și investițiilor și Uniunea piețelor de capital.
Primii 20 de ani au fost, în bună măsură, despre convergența României către Europa. Următorii 20 de ani trebuie să fie despre contribuția României la competitivitatea Europei. Asta înseamnă să nu mai privim doar spre Bruxelles pentru a vedea ce bani putem obține, ci să ne întrebăm ce putem construi aici pentru a crește puterea economică, tehnologică și strategică a Uniunii. Înseamnă industrie competitivă, infrastructură, energie, cercetare, inovare, capital uman și apărare. Înseamnă și o administrație capabilă să transforme banii europeni în rezultate, nu doar în proiecte raportate la Bruxelles. Și înseamnă, mai ales, o strategie națională care să privească dincolo de 2027.
2035 ar trebui să fie orizontul următoarei etape. În acest punct, discuția despre bugetul european se întâlnește cu o altă discuție pe care România a amânat-o prea mult: intrarea în zona euro. Proiectul nu este fezabil acum din cauza deficitului și datoriei publice, dar discuția este necesară. Dacă România își propune să fie, în jurul anului 2035, o economie europeană matură, competitivă și integrată, aderarea la zona euro ar trebui să facă parte dintr-un proiect național coerent. Nu ca obiectiv simbolic și nici ca promisiune politică aruncată din când în când în spațiul public, ci ca proiect de convergență. Asta înseamnă disciplină fiscală, reforme structurale, competitivitate, stabilitate macroeconomică și capacitatea economiei românești de a livra o productivitate mai mare și de a funcționa într-un spațiu monetar comun.
O Românie care devine mai competitivă și mai bogată va primi, inevitabil, relativ mai puține transferuri nete de la bugetul european. Dar asta nu înseamnă că România va avea mai puțin de câștigat din Europa. Dimpotrivă. Va însemna că o parte tot mai mare a beneficiilor sale europene nu va mai veni sub forma unor fonduri europene, ci ca rezultat al unei economii integrate într-o piață unică, a investițiilor, a comerțului, a capitalului, a tehnologiei și a securității. Bătălia pentru buget este, de fapt, o bătălie pentru mentalitate.
România trebuie, evident, să negocieze ferm pentru interesele sale, să apere politica de coeziune și interesele fermierilor și să obțină o alocare cât mai bună în viitorul Cadru Financiar Multianual. Dar nu ar trebui să confunde apărarea interesului național cu apărarea eternă a statutului de beneficiar net.
Europa se schimbă. România s-a schimbat. Mai trebuie schimbată și narațiunea despre Europa. După două decenii de apartenență, întrebarea „câți bani ne dă UE?” este deja prea mică pentru ceea ce reprezintă Uniunea Europeană pentru România. Întrebarea relevantă este „ce putem face noi pentru un loc mai bun într-o Europă puternică din care avem infinit mai mult de câștigat decât de pierdut?”.
