Summitul NATO de la Ankara a fost tulburat, printre picături, de reluarea puternică a loviturilor reciproce și escaladarea militară în strâmtoarea Ormuz, în paralel cu anunțul președintelui Trump că Memorandumul de Înțelegere cu Iranul a încetat și că negocierile sunt inutile cu un partener necredibil și distructiv. Săptămâna s-a încheiat cu noi lovituri reciproce și o reluare a războiului, chiar dacă limitat și controlat. Acest lucru anunță cum va arăta viitorul în strâmtoarea Ormuz, acolo unde momentele de război și diplomație vor alterna într-un tangaj etern, pe termen nedeterminat, cel puțin atât timp cât nu se va preciza un învingător sau condițiile unui acord de pace nu vor fi convenite definitiv, fără echivoc și interpretări. Și dacă Iranul dă vina pe fracțiuni disidente extreme care lovesc navele civile ce traversează strâmtoarea, în fapt s-a dovedit că Teheranul oficial utilizează acest joc pe roluri pentru a obține maximum fie la masa verde, fie prin război, chiar dacă nu-și dorește reluarea confruntărilor și folosește acalmia pentru a-și reconstrui forțele militare și programul nuclear.
Escaladare spre război
Escaladarea de săptămâna trecută și lovirea la început de lună a trei vase au dus la deschiderea summitului de la Ankara, marți, 7 iulie, cu afirmația clară că Memorandumul de înțelegere semnat între SUA și Iran este încheiat și că negocierile sunt inutile, pentru că partea iraniană nu este de încredere și nu respectă angajamentele luate. Totuși, pe final de săptămână, Washingtonul a fost de acord să continue negocierile, chiar dacă a insistat că acordul existent, încheiat acum trei săptămâni, nu mai e valabil. Statele Unite au realizat că, în loc să aplice înțelegerea convenită și să înceapă negocierile nucleare care ar fi trebuit să se încheie în 60 de zile, Iranul a profitat de timp pentru ca, pe de o parte să pună condiții intermediare pentru a nu aborda negocierile fundamentale, în al doilea rând a trecut la refacerea capacităților sale militare, iar în al treilea rând, a constrâns statele din Golf, cu precădere Omanul, să-i cedeze controlul total al Strâmtorii Ormuz.
Acest fapt a dus la reluarea confruntărilor, mai ales după ce Iranul a atacat un tanc petrolier al Qatarului cu LNG în strâmtoare, chiar dacă vorbim de statul care asigură medierea în conflict alături de Egipt, Pakistan și Turcia. O delegație a statului qatarez a ajuns la Teheran pentru a negocia încetarea ostilităților și reluarea negocierilor, joi, 9 iulie, când toate anunțau revenirea la războiul pe scară largă, după două zile de lovituri reciproce. Mai ales după ce președintele Trump spusese că negocierea cu Iranul e o pierdere de timp. Desigur, Doha a condamnat Iranul pentru asaltul inacceptabil asupra tancurilor cu LNG, dar Iranul a negat acuzația, mutând responsabilitatea către o pretinsă grupare rebelă extremistă din Iran care ar fi făcut acest lucru.
Jocul atacurilor reciproce urmează un model deja cunoscut: Iranul atacă navele ce trec prin strâmtoare pe coridorul recomandat de SUA, de-a lungul coastelor Omanului, ieșind de sub controlul iranian; Statele Unite reacționează și lovesc radare, puncte de comandă și control sau lansatoarele de rachete și drone din regiunea Strâmtorii, iar Iranul retaliază atacând bazele americane și statele din Golf. Apoi intervin negocierile și stoparea momentului, pentru a fi reluat la ciclul următor.
Acum atacul a început marți, 7 iulie, urmat de schimburi de focuri timp de două zile, 8 și 9 iulie, urmat de o zi de acalmie, care a făcut loc negocierilor. Sâmbătă, 11 iulie, a apărut deja un nou atac iranian asupra unei nave cu LNG și replica americană a vizat sistemele de apărare antiaeriană, cele de supraveghere a traficului navelor de coastă, situri de depozitare a rachetelor și dronelor, capabilități navale iraniene și logistica și infrastructura militară de-a lungul coastelor Iranului. Replica iraniană a venit prin atacarea facilităților americane din Bahrain, Iordania, Kuwait și Qatar. America a retaliat și la anunțul blocării definitive a strâmtorii de către iranieni, urmat de exigențe puternice ale Washingtonului față de Iran și de ruperea relației spre escaladare duminică dimineața, 12 iulie.
Și statele din Golf au reacționat la această încercare a Iranului de a prelua controlul complet asupra traficului prin Strâmtoarea Ormuz, ignorând opțiunile Omanului și ale celorlalte state din peninsula arabă, încălcând, deci, acordul de încetare a focului. Nu-i mai puțin adevărat că și acesta era relativizat și problematic, odată ce permitea asemenea interpretări divergente și nu e clar în susțineri. Statele din Golf au reacționat la atacuri, dar sunt divizate între Bahrein, Emiratele Arabe Unite și Kuwait – care cer decizii puternice împotriva Iranului la nivelul Consiliului de Cooperare a Golfului, și un angajament internațional pentru tranzitul cu plata taxelor pentru sprijinul navigației, facultativ, și crearea unei inițiative internaționale pentru apărarea strâmtorii – și Kuwait sau Iordania, care-și doresc pace și evitarea escaladării.
Strâmtoarea Ormuz – miza confruntării actuale și escaladării violențelor
Bătălia reală primordială se dă pentru controlul strâmtorii Ormuz, despre care Iranul consideră că este principalul său instrument de descurajare credibilă și-și dorește dominația și controlul strâmtorii, chiar dacă asta înseamnă fie să încalce acordul existent SUA-Iran, fie să constrângă Omanul și statele din Golf să-i cedeze suveranitatea asupra strâmtorii sau măcar managementul traversării ei. Iranul a observat că, la exigențele sale de a domina strâmtoarea și a impune coridorul de traversare pe partea sa a tranzitului prin apele teritoriale, o inițiativă emirateză, susținută de statele din Golf fără Iran și recomandată de SUA, a dus rapid la deblocarea strâmtorii și crearea unei rute alternative. Asupra acestui coridor au reînceput tirurile iraniene.
Începutul operațiunilor comerciale a dus la reluarea confruntărilor. După începutul tirurilor reciproce de marți, nicio navă mare nu a mai încercat să iasă din Strâmtoare prin ruta recomandată de SUA, care ocolea blocajul iranian, traficul ajungând la doar 5 nave în săptămâna trecută după un vârf de 45 de nave luni. De la tentative de restabilire a traficului liber dinaintea lansării războiului, cu circa 100 de nave pe zi, s-a ajuns din nou la confruntare, în condițiile unei situații deja precare a economiei mondiale. Fondul Monetar Internațional a anunțat deja încetinirea economiei globale în anul 2026 la 3% de la o prognoză de 3,5%, în timp ce inflația anunță un salt de la 4,1% înaintea lansării războiului la 4,7% astăzi.
Chiar dacă Statele Unite au fost de acord cu reluarea negocierilor după ciocnirile din 8-9 iulie, poziția de negociere iraniană a rămas aceeași, vizând trei obiective: controlul complet asupra tranzitului de nave în Ormuz, prezervarea programului nuclear iranian și protejarea Hezbollahului libanez, principala miliție pro-iraniană din regiune. De altfel, acestea sunt și principalele teme ale războiului care sunt în divergență astăzi, inclusiv ca urmare a interpretării diferite a Memorandumului în 14 puncte: ambiția Iranului de a menține controlul asupra strâmtorii, programul nuclear iranian și operațiunile israeliene în Liban. În acest caz, Iranul chiar a ridicat miza, considerând că a prelua controlul asupra Ormuzului este un premiu care arată victoria sa în război și justifică pierderea de vieți omenești, reprezentând o pârghie importantă pentru descurajarea credibilă a oricărui atac în viitor, așa cum pierderea acestui control ar fi echivalentă cu o capitulare în fața americanilor.
Așa au intervenit și pretențiile, condiționările și șantajul iranian: Teheranul susține că nu va discuta programul său nuclear decât atunci când Statele Unite vor recunoaște controlul iranian asupra strâmtorii. De altfel, anterior, Iranul condiționase deschiderea strâmtorii și discutarea programului său nuclear de încetarea operațiunilor israeliene asupra Hezbollah, în Liban. Aceste abordări sunt menite să împingă tot mai departe negocierile asupra temelor relevante pentru americani în regiune și să-i permită Iranului refacerea capabilităților militare, distruse în război. Tot așa cum aceste condiționări vizează și Emiratele Arabe Unite și statele din Golf, menționate în Memorandumul de Înțelegere cu SUA spre a conveni tranzitul prin strâmtoare, să cedeze controlul către Teheran și să nu împiedice acest fapt prin intermediul unui coridor alternativ.
De altfel, Iranul a singularizat Emiratele Arabe Unite între statele din Golf. Un membru al Comisiei pentru Securitate națională a parlamentului iranian, Esmail Kowsari, a acuzat chiar Emiratele Arabe Unite, la 10 iulie, că a lansat atacuri împotriva Iranului și a amenințat cu lovirea infrastructurii de transport maritim, feroviar și aerian, ca replică. Acuzația principală este că Emiratele încearcă să submineze controlul iranian asupra strâmtorii și că emiratezii susțin militar Statele Unite și Israelul, în contextul recunoașterii statului israelian de către EAU, în cadrul Acordurilor Abraham mediate de Statele Unite.
Ultimatumul american: libera circulație prin Ormuz
În momentul relansării negocierilor de către delegația qatareză la Teheran, Statele Unite au venit cu o solicitare majoră: ca Iranul să anunțe public faptul că Strâmtoarea Ormuz este deschisă și să își ia angajamentul că va opri loviturile asupra navelor comerciale, ca parte a negocierilor care urmau să aibă loc în Oman sâmbătă, 11 iulie. De altfel, Teheranul a recunoscut în privat consilierilor președintelui Donald Trump că lovirea navelor a fost o greșeală și a pus acțiunea pe un grup intern radical care a executat-o. Loviturile au fost considerate de către Statele Unite o încălcare a Memorandumului de Înțelegere, pe bună dreptate, și asta a dus la reluarea luptelor. Ministrul iranian de Externe, Abbas Araghchi, a susținut că țara sa și-a respectat cuvântul dat în legătură cu încetarea focului, dând vina pe Statele Unite pentru că ar fi încălcat acordul.
Teheranul a susținut că grupul protestatar și secta oamenilor de mână forte care a lansat atacurile își dorește să submineze negocierile, trăgând în navele comerciale. Mesajul transmis: a fost o greșeală și este cazul ca negocierile să continue. Pe baza acestor susțineri din rândul negociatorilor iranieni a intervenit solicitarea americană ca o declarație oficială legată de strâmtoarea deschisă să fie dată publicității de către partea iraniană, care să conțină și angajamentul că nu vor mai trage în navele comerciale, pentru a fi cu adevărat credibili și a demonstra că nu este vorba despre o încălcare directă a înțelegerii de către Teheran. Mai mult. Washingtonul a cerut și recunoașterea oficială de către iranieni că loviturile asupra navelor comerciale care au avut loc au fost o greșeală. În plus, administrația Trump a exclus orice acord final dacă Teheranul nu transferă uraniul îmbogățit pe care îl mai deține către Statele Unite, pretenție care a readus negocierile pe tema principală rezultată din Memorandumul de Înțelegere.
Mesajul pentru a putea relua negocierile a venit concomitent cu o altă știre, cea privind asasinarea președintelui Trump de către iranieni. Presa a scris, citând oficiali americani, că Israelul a comunicat SUA că are informații potrivit cărora există un plan de asasinare de către Iran a președintelui american, fapt revelat public și de către Donald Trump. Totuși, președintele Trump a negat că e vorba despre un plan nou sau că l-ar fi primit la schimbul de informații din partea Israelului, susținând că el este principala țintă a Iranului de multă vreme, și făcând referire, în subsidiar, la tentativele anterioare de asasinare a sa din campania electorală și ulterior. Revenirea temei în prim-plan nu a făcut decât să mai adauge un iritant în relațiile bilaterale americano-iraniene, deja tensionate la maximum.
În fața acestor pretenții americane vizând declarațiile asumate și în contextul expunerii planului de asasinare a președintelui Trump, Iranul a decis să închidă complet strâmtoarea Ormuz pentru toate navele comerciale, pentru a evita pierderea de sub control, crearea coridorului alternativ și a forța mâna în negocieri. Asta în paralel cu lovirea unei noi nave de către Corpul Gardienilor Revoluției Islamice, în fapt, componenta sa navală. Susținerea Gardienilor Revoluției este că mai multe vase au ignorat avertismentele și au încercat să iasă prin strâmtoare, evitând schimbările de curs solicitate de către partea iraniană și un asemenea vas și-a închis chiar transponderul, riscând să afecteze siguranța navigației, de aceea a tras. A urmat și avertismentul că blocada va dura atât timp cât va dura și interferența americană, urmând să fie țintite bazele americane și statele din Golf dacă există lovituri de retaliere. Niciun vas nu va mai traversa Hormuzul, susțin Gardienii Revoluției Islamice.
Jocul de-a fracțiunile al iranienilor: abordare coordonată sau bătălie internă
Marea temă a situației curente vizează faptul că ar exista fracțiuni independente de regim în Iran, care nu ar fi sub control, dacă există o divergență reală între negociatori pragmatici și partida războiului a Gardienilor Revoluției, apărătorii regimului ayatollahilor sau dacă jocul cu două fracțiuni diferite este, în fapt, planul iranian și cele două abordări sunt coordonate și complementare, vizând aceleași rezultate, dar cu mijloace și instrumente distincte, diplomația și puterea armată. Abordarea de către Donald Trump a situației la summitul NATO, la începutul săptămânii, după reluarea loviturilor la adresa navelor comerciale, arată mai degrabă că serviciile de informații americane înclină să creadă că este un joc de roluri, de unde poziția afirmată de președinte că iranienii nu sunt de încredere, nu-și respectă angajamentele și că negocierile cu ei sunt o pierdere de vreme.
Elementele de ultimă oră arată că diferențele vizează cu precădere evitarea reluării războiului pe scară largă și plasarea controlului Strâmtorii Ormuz deasupra interesului pentru stoparea războiului de către Corpul Gardienilor Revoluției Islamice și zona apropiată Liderului Suprem Mojtaba Khamenei, care nu a apărut public nici la funeraliile tatălui său. Spre deosebire de negociatorii pragmatici care încearcă, totuși, să prezerve negocierile și să evite căderea în războiul pe scară largă cu Statele Unite. Primii au aprobat utilizarea forței pentru a securiza controlul iranian asupra strâmtorii și a evita coridorul alternativ. Deci nu a fost vorba despre o grupare rebelă care a acționat pentru a submina negocierile, cum au susținut reprezentanții iranieni la discuțiile cu mediatorii qatarezi, ci chiar elementele regimului, cu acordul conducerii de la Teheran, au lansat atacurile.
Statele Unite au recunoscut, la nivelul unor oficiali neprecizați din cadrul negocierilor, faptul că există, totuși, o bătălie pentru putere internă în Iran, determinată de modul în care fostul Lider Suprem a hotărât să împartă puterea după dispariția sa, în cazul în care ar fi intervenit asasinatul. Și indicațiile au fost respectate de succesorii ajunși la conducerea instituțiilor iraniene, de unde rolul dominant al Gardienilor Revoluției și poziția lor împotriva oricărui tip de negociere și pentru rezistența până la capăt în fața Americii. Pe același canal al mediatorilor a venit și solicitarea de reluare a negocierilor, fapt ce a determinat media asociată Garnienilor Revoluției să respingă orice referire la forțe retrograde care subminează negocierile și să nege că Teheranul ar fi cerut vreodată negocieri. Iranul vorbește efectiv pe două voci.
Că vorbim de poziții distincte legitime și genuine sau de un joc pe roluri orchestrat la vârf la Teheran, situația îngreunează în mod substanțial negocierile și credibilitatea părții iraniene. În plus, referința la fracturi în cadrul regimului afectează aplicarea oricărei înțelegeri, deci recomandă blocarea negocierilor. Liderul Suprem își dorește controlul strâmtorii Ormuz, iar lanțul de comandă funcționează, nu e vorba despre fracțiuni, asta a devenit foarte clar. Mai mult, iranienii vor concesii din partea SUA, nicidecum negocieri corecte. Iar rolurile celor două componente, cel mai probabil orchestrate la nivel central, vizează utilizarea instrumentarului propriu pentru a obține aceleași obiective, unii evitând războiul pe scară largă, alții acceptând și această situație. Iranul militar și religios acceptă loviturile pentru a-și recontrui capacitatea de reacție militară, aceasta fiind singura diferență între facțiuni. Tacticile sunt diferite, nu și obiectivele strategice.
Diplomația iraniană trebuie, deci, să aducă avantaje economice la masa verde, iar Gardienii Revoluției să prezerve controlul iranian asupra strâmtorii. De fiecare dată când unul dintre obiectivele tactice este în pericol, componenta respectivă intră în acțiune, iar cealaltă își diminuează amprenta pentru un interval de timp, pentru a reechilibra situația. Iranul speră să poată juca piesa fracțiunilor pe termen cât mai îndelungat posibil. Între timp, Ministrul de Externe iranian Araghchi a călătorit sâmbătă, 11 iulie, în Oman pentru a purta negocieri despre trecerea liberă prin strâmtori a navelor comerciale, dar vizita sa nu a făcut decât să sublinieze din nou marile diferențe între Iran și Statele Unite care nu fuseseră acoperite de Memorandum și pentru care s-a optat pentru ambiguitatea constructivă, de unde interpretarea diferită a textului convenit și forcingul iranian către controlul Strâmtorii, pentru a evita faptul împlinit și revenirea la situația dinainte de război, mai ales că au văzut cât de rapid a putut să-i scape controlul strâmtorii din mâini.
Ultimatumul asupra programului nuclear iranian: predați uraniul îmbogățit!
După cum am văzut, pozițiile maximaliste evocate azi de către părți sunt următoarele: Iranul consideră capitulare și nu va discuta programul nuclear atât timp cât Statele Unite nu-i recunosc controlul total asupra strâmtorii Ormuz, iar Statele Unite nu va încheia acordul nuclear – și eliberarea fondurilor iraniene, respectiv ridicarea sancțiunilor – decât după ce Iranul predă materialul radioactiv pe care-l mai deține. Aceste poziționări sunt, astăzi, non-starter pentru orice tip de negociere și o bătaie de cap pentru mediatori, chiar dacă se desprinde, totuși, concluzia că niciuna dintre părți nu și-ar dori revenirea la războiul total și reluarea loviturilor masive americane asupra Iranului sau utilizarea forțelor terestre americane pentru securizarea strâmtorii prin controlul asupra ambelor capete ale Ormuzului.
Ultimatumul american, care a marcat revenirea la tema principală a Memorandumului de Înțelegere, negocierile nucleare pentru 60 de zile, constituie în sine o escaladare de poziții, dar și o poziție de negociere în forță a Washingtonului, în condițiile nerespectării de către Teheran a literii și spiritului Memorandumului. Statele Unite cer, deopotrivă, securitatea maritimă și libera circulație a navelor prin strâmtoarea Ormuz, indiferent ce rută de tranzit doresc să utilizeze, și predarea de către Iran a întregii cantități de 410 kilograme de uraniu îmbogățit 60% pe care o deține încă pentru a trece la un Acord de Pace final de orice fel.
Un element nou a fost revelat cu această ocazie, și care vine din identificarea, chiar pe rețelele satelitare comerciale, a reconstrucției infrastructurii nucleare cheie și facilităților militare nucleare iraniene. Imaginile din satelit arată că a fost reluată construcția la complexul militar Parchin, lângă Teheran, în paralel cu acțiuni similare de securizare a complexului nuclear numit Muntele Pickaxe. Mai mult, Iranul a început încălcarea prevederilor acordului Memorandumului de Înțelegere din iunie chiar dacă s-a angajat să stopeze orice efort de a dobândi sau dezvolta arme nucleare. În plus, reconstrucția începuse deja înainte ca Președintele Trump să anunțe faptul că Memorandumul de Înțelegere nu mai este valabil sau chiar cunoașterea acestor evoluții a determinat decizia sa, împreună cu atacul asupra navelor comerciale în Strâmtoarea Ormuz.
Din această cauză, a fost relansată confruntarea și au fost trase peste 140 de rachete americane împotriva Iranului, odată cu anunțul duminică, 12 iulie, al închiderii strâmtorii Ormuz. În replică, Gardienii Revoluției au anunțat tiruri asupra unei baze americane din Iordania, Prințul Hassan, unde susțin că au distrus centrul de comandă și control și hangarurile cu drone MQ-9. Emiratele Arabe Unite, Qatar, Kuwait și Bahrain au susținut și ele că au fost ținta atacurilor cu drone iraniene. Comandamentul central american, Centcom, a anunțat lansarea celui de-al treilea val de lovituri de săptămâna asta, duminică, 12 iulie, drept replică la lovirea navei sub pavilion cipriot MV GFS Galaxy, blocată în strâmtoare după distrugerea sălii mașinilor și incapabilă să înainteze, personalul de la bord fiind evacuat cu bărcile de salvare. S-a înregistrat și o persoană dispărută, un marinar indian, prilej pentru un protest serios al Ministerului indian de Externe. Țintele vizate de către Statele Unite au fost în majoritate din regiunea strâmtorii, respectiv ținte militare precum situri de depozitare și lansare de rachete și drone, rețele și turnuri de telecomunicații și locații de supraveghere de coastă iraniene.
Strâmtoarea Ormuz încotro?
Dincolo de acțiunile concrete și relansarea confruntărilor, lumea vede astăzi cum va arăta situația în Ormuz pe termen mediu: alternanța între confruntare și negocieri, război și pace, diplomație și acțiuni militare. Asta subliniază și perspectiva mai generală a formulelor de războaie de secol 21, cu explozii majore și război pe scară largă, urmate de situații de tip nici război – nici pace și alternanța acestor situații, de unde ambiguitate, neclaritate, incidente sângeroase repetate și utilizate de către părți în poziționări pentru politica internă și pentru formule de negociere în forță ulterioare, cu instrumente și pârghii cât mai diverse pentru avantaje strategice de durată.
Nu putem omite și celălalt moment, al amenințărilor reciproce a celor doi lideri, Liderul Suprem Religios Mojtaba Khamenei și Președintele Donald Trump. În primul caz, Iranul a profitat de ceremoniile funerare ale fostului ayatollah Ali Khamenei pentru a face o dovadă de susținere a regimului și de unitate în stradă și pentru a exhiba ura populară față de ucigaș, Statele Unite, cu strigăte de moarte SUA și moarte Donald Trump ca bază pentru nevoia de retaliere cerută nu numai de Islam, ci și de poporul iranian. Mojtaba Khamaanei a apărut în premieră la televiziune citind un comunicat în care susține că răzbunarea trebuie să aibă loc: „Ne angajăm să ne răzbunăm pentru tot sângele pur al tuturor martirilor acestor două războaie pe criminalii și ucigașii lor”.
În contrapartidă, și președintele american Donald Trump a reacționat, amenințând să decimeze Iranul dacă încearcă să-l ucidă: 1000 de rachete sunt pregătite și încărcate cu ținta Republica Islamică Iran, cu mii de altele care vor urma imediat, dacă Guvernul iranian acționează potrivit acestei amenințări pe care a formulat-o în diferite colțuri ale lumii, aceea de a-l asasina pe Președintele Statelor Unite ale Americii, adică pe mine. Militarii americani sunt pregătiți, au resurse și capabilități și sunt doritori să ducă la îndeplinire ordinul, dacă un asemenea atac ar avea loc, se menționează în postările lui Trump pe Truth Social. Analiza surselor americane indică însă faptul că nu există planuri recente nici elemente care arată o planificare în curs sau iminența eliminării președintelui american.
Într-o asemenea atmosferă, perspectivele privind Strâmtoarea Ormuz sunt neclare, în orice caz, instabile și greu de anticipat că se va putea reveni la un normal dinaintea războiului israeliano-american împotriva Iranului. Din contra, premisele arată că opțiunile construcției unor alternative de ocolire a strâmtorii, printr-un sistem de conducte alternative, care ocolesc strâmtoarea prin Oman sau care duc petrolul spre Marea Roșie, prin limitarea dependențelor de petrolul din Golf și prin diminuarea relevanței Iranului asupra aprovizionării cu produse energetice este formula cea mai adecvată. Desigur, există și propunerea Omanului care respectă dreptul internațional și Convenția ONU privind Dreptul Mării, UNCLOS, propunere ce permite perceperea de taxe pentru dirijarea tranzitului prin strâmtori pe baze voluntare, la solicitarea navelor, comandanților și armatorilor, dar fără a crea aici un mecanism de șantaj și control iranian. Iar dosarul iranian pare să rămână deschis pe termen lung, intervenția militară israeliano-americană nereușind schimbarea de regim sau de abordare decentă și legală a securității și conviețuirii internaționale a regimului de la Teheran și a statului iranian.
