A vorbi în caracteristici și epitete despre summitul NATO de la Ankara, ca de altfel despre cam fiecare summit după 2014 până astăzi, e o simplificare nepermisă, mai ales atunci când Summitul înseamnă mult mai mult decât reuniunile șefilor de stat și guverne – principalul eveniment, al Consiliului Nord-Atlantic. Reuniunile miniștrilor de Externe, ai Apărării și ai șefilor Statelor Majore ale Apărării sunt cel puțin la fel de importante. În plus, în marja summiturilor au loc nenumărate reuniuni bilaterale. În acest an, am avut în plus vizita de stat a președintelui Statelor Unite în Turcia și Forumul Industriei de Apărare în marja sau în cadrul summitului NATO. Președintele sud coreean a fost prezent, ca și reprezentanții, la nivel de miniștri de Externe, ai statelor Inițiativei de la Istanbul, statele din Golf. Totuși nimic nu a putut acoperi emoțiile, incertitudinea și suspansul legat de mesajul lui Donald Trump și relația SUA cu Europa după reuniune. A ieșit foarte bine, formal, securitatea europeană s-a mișcat puternic către europeni dar problemele interne ale transferului de responsabilitate s-au văzut cu asupra de măsură, deopotrivă.
Europa – de la complezență la trezirea din pumni
Europa în întregul ei, dar cu precădere membrii europeni ai NATO și, în mai mare măsură, membrii Uniunii Europene, s-a bazat multă vreme pe pacea eternă, lipsa amenințărilor militare externe substanțiale și prezența dominantă americană pe continent, cu angajamentul apărării și securității. Doar că, s-a văzut în timp, între complezență și strategia de ignorare a amenințării venind din partea Rusiei – chiar și atunci când ea era evidentă la nivelul constrângerilor energetice cu prețul gazului sau al presiunii propagandei și al dominației în fostul imperiu și, ulterior, cu războiul din Georgia – statele europene au ignorat rând pe rând avertismentele propriilor instituții, le-au ocultat în spațiul public prin etichete de panică nejustificată și inadecvare, extremism și chiar reminiscențe istorice, pe care le manifestau statele din Estul Europei care îndrăzneau să sublinieze noile evoluții preocupante și amenințătoare ale Rusiei după Putin. Rezultatul a fost că sosirea lui Donald Trump la Casa Albă, pretenția bugetului de 2% din PIB pentru Armată și, ulterior, cea de 5% din PIB la Haga au căzut ca un fulger, determinând șocul unei treziri din pumni.
Principala temă a momentului ține de transferul responsabil de atribuții din partea Americii către Europa. Asta a fost tema din subsidiar discutată în tot summitul: cum se face, are timp Europa să compenseze? Câtă Americă va rămâne în Europa? Pe acest fond s-a desfășurat și jocul lui Donald Trump, care și-a pregătit sosirea de pe poziții de supărare majoră pentru lipsa de acțiune a unora dintre statele europene, chiar numite, pentru lipsa sprijinului pentru Iran, transformat de europeni în oferta de misiune de însoțire a navelor și justificarea absenței prevederilor de această factură expresis verbis din Tratatul Nord Atlantic, pe când Trump a insistat pe lipsa garantării accesului la spațiul aerian și la bazele unde erau găzduite deja trupe americane precum și blocajele administrative din acțiunea sa în Iran, blocaje determinate de frica de a nu fi etichetat de către Teheran drept cobeligerant.
Transferul responsabil de atribuții SUA-Europa și forcingul pentru Europa Puternică și geopolitică au stârnit tangaje chiar la nivelul eșafodașului european, atât intra-statal cât și în interiorul grupurilor politice din fiecare stat. Un salt de o asemenea amplitudine nu determină o pierdere de calități a Uniunii Europene? Merită? Care ar fi atribuțiile noi și avantajele acestei structuri? Nu cumva noua Europă e mult mai aproape de postura statului federal, cu glisarea de la dezvoltare și modernitate spre apărare și descurajare, securitate și reziliență, atribute statale clasice și legate de realpolitică, nu de post- modernismul ce a generat actorul unional
Schimbarea naturii noului construct european, de la putere normativă, a consensului cu mulți membri (cu birocratizare și exces de reguli, în același timp, care au afectat competitivitatea) a fost accentuată de unii, care și-au dorit imediat ruptura transatlantică și armata europenă, autonomie și suveranitate europeană în sine, iar altora le-a ridicat semne mari de întrebare vizând limitele de creștere sănătoasă a bugetelor de apărare. Una e să pui cifre, alta e să traduci în capabilități, în condițiile în care ai nevoie de construcții de capacități de producție noi, modernizate pentru asta, altfel întreaga lume doritoare se va bate pe aceeași producție existentă dar la prețuri mult mai mari, determinate de cererea mare și în creștere. Ca să nu mai vorbim despre noul militar al războaielor de secol 21 care va trebui să absoarbă aceste tehnologii, noua pregătire precum și doctrine noi, neacoperite încă de lecțiile învățate de la războiul de agresiune al Rusiei în Ucraina.
Producția, necesarul, costurile, viteza de absorbție și integrare a tehnologiilor rămân teme de discutat într-o eventuală competiție a numerelor mari, fără acoperire în capabilități, și asta a făcut summitul de la Ankara, să treacă dinspre sume de bani spre echivalentul lor în capabilități de pus pe teren. Dar asta nu a putut acoperi, în ciuda rezultatelor relevate de secretarul general al NATO, lidershipul în șocuri, impredictibilitatea, bullyingul, presiunile și constrângerile resimțite de europeni la fiecare acțiune și declarație a lui Donald Trump. Cu stilul histrionic egal cu sine, Donald Trump a început summitul transmițând tututor perspectivele nemulțumirii, tăierilor de trupe, retragerii americane sau chiar a unor sancțiuni economice în relațiile bilaterale – vezi Spania – și aplicarea secvențială a articolului 5, cu premieri și sancțiuni în funcție de acțiuni distincte ale statelor. Totul s-a încheiat cu un Consiliu Nord Atlantic și o conferință de presă care a relevat unitatea transatlantică și un summit de nota 10, chiar 12., după estimarea președintelui american.
Șocul incertitudinii și inconsecvenței liderului american al Alianței
Pe fond, Ucraina rămâne marele câștigător al reuniunii. Președintele Zelenski a fost prezent și a avut o întrevedere excelentă cu președintele Trump, NATO i-a acordat deplinul sprijin și 70 miliarde de dolari pe an, Ucraina a fost recunoscută drept furnizor de securitate pentru spațiul euro-atlantic – o creștere indirectă a statutului său, de la cel de stat aspirant respins la admiterea în NATO și beneficiar de asistență materială și militară la cel de furnizor de securitate, partener și stat de la care preluăm lecțiile învățate în conflicte de secol 21. America s-a arătat aliniată în sfârșit, cu cel cu adevărat puternic, de data aceasta Ucraina, în războiul de agresiune al Rusiei, Trump nu l-a mai sunat pe Putin după summit și discuția cu Zelenski, așa că avem o mare schimbare de la reuniunea contondentă din Biroul Oval când Zelenski nu avea cărți la cea de la Ankara, unde e, virtual, capabil să spargă frontul și va fi ajutat inclusiv de americani.
Și Turcia s-a raliat PURL, programul ce susține lista de priorități în capabilități a Ucrainei, achiziții făcute cu banii statelor donatoare și capabilități livrate Ucrainei, după mulții ani de război când postura de mediator a făcut-o să stea la distanță. În plus, marea schimbare promisă verbal de către Președintele Trump a fost livrarea de licențe pentru producerea de rachete interceptoare PAC 3 pentru sistemele Patriot, care ar ajuta Ucraina să se confrunte cu succes cu rachetele balistice rusești. Subiectul e mult mai larg, discuțiile sunt mai vechi, cel puțin în privința Germaniei, dar și alte state au asemenea negocieri cu SUA: America a livrat capabilități europenilor, astăzi are propriile probleme de război pe scară largă, în Iran, nu mai poate acoperi necesarul, de aceea transferul de licențe și autorizarea producerii în Europa a pieselor de schimb, oferirea mentenanței, producția de muniție și chiar capabilități de acest fel devine obligatorie. Industria de apărare americană știe acest lucru, îl susține și presează asupra autorităților americane. Președintele Trump a promis că va facilita transferul tehnologic, dar el așteaptă și noi unități de producție în SUA, și trebuie să vedem cum reacționează administrația sa la această doleanță legitimă a europenilor.
Partea cea mai sensibilă a summitului NATO de la Ankara a reprezentat-o temerile privind starea de spirit a președintelui american și reacția sa față de aliații europeni. Am văzut că aceasta a migrat de la nemulțumire puternică, exptimată direct și cu tonuri ridicate, cu o motivație justificată prin blocarea utilizării bazelor militare unde se aflau prepoziționați militarii săi în Europa, și a spațiilor aeriene aliate pentru operațiune, și blocarea accesului din partea aliaților pentru lipsa de consultare și dezbatere privind acțiunea din Iran, chiar dacă urma să-i afecteze major pe toți. Dar, pe fond, rămâne problema credibilității unei Alianțe care depinde nu de acorduri, planuri, acțiuni militare și politice, decizie consensuală în organisemele sale precum NAC-ul, ci de umorile, politicile, momentele și dorințele unui lider al unuia dintre statele membre, fie el și cel mai important contribuitor al Alianței.
Mulți au comentat pe tot parcursul summitului, dar și după, dacă e normal, dacă asta face o alianță serioasă și credibilă. Cârcotașii au subliniat chiar plasarea întotdeauna a unui asemenea summit sub imprevizibilitatea și stresul determinat de acest comportament, ceea ce afectează fundamental cu precădere credibilitatea și descurajarea aliată, dar și apărarea, atunci când se vorbește, fie și numai ca instrument de negociere internă, despre aplicarea selectivă a articolului 5 al apărării colective în intervenția americană sau despre pedepse sau premieri individuale ale statelor care se comportă invers sau conform solicitărilor americane, prin retrageri sau sosiri de trupe și capabilități. În plus, acest tip de comportament aduce în prim plan și fuga spre extreme, inclusiv din cealaltă parte, a europenilor care aspiră să preia și să conducă apărarea și securitatea continental, rupând relația transatlantică din cauza comportamentului imprevizbil și neprietenos al aliatului american.
În final, putem nota că am avut și critică acerbă la început, pentru a încheia cu “cel mai bun summit, cea mai mare solidaritate aliată, revigorarea NATO”, cum l-a numit Donald Trump în conferința sa finală de presă, de pe cu totul alte poziții decât cele cu care a venit la Ankara. Au contat prezența și acțiunea – deseori criticată drept servilism, inclusiv în conferința oficială de presă – a Secretarului General al NATO, Mark Rutte, care nu a vrut să fie oficialul care tutelează distrugerea NATO, dar și rolul de gazdă al președintelui turc Recep Tayyip Erdogan a fost definitoriu în acest sens. Și, parcă pentru a proba validitatea criticilor, nici nu a plecat bine de la Ankara și, în Air Force one, Președintele Trump a amenințat cu retragerea suplimentară de trupe dacă nu primește Groenlanda, subiect care nu a fost deloc prezent la Ankara.
Ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să se și întâmple
Din analizele legate de acest summit și perspectivele sale este lipsa dezbaterii a ceea ce ar deveni și SUA fără Europa(și Canada), respectiv fără NATO sau cu un NATO văduvit de atribuții sau decorativ. De aceea Statele Unite nu se vor retrage vreodată din NATO și nu vor dori o Alianță fără forță și relevanță, așa cum a declarat și Donald Trump, în finalul prezenței sale la Ankara. Dar nu putem nega mesajele negative, venite din două extreme, care tensionează și introduc stres pe relația transatlantică, celebrele tirade despre “NATO în moarte clinică” a lui Macron și “NATO un simplu tigru de hârtie fără America”, în varianta Trump. Că au fost sau nu simple formule de tilturi de presă, avertismente solide sau apeluri la ieșirea din complezență, cele două formulări nu au ajutat credibilității alianței și capacității sale de descurajare credibilă de care are nevoie pentru a evita orice confruntare reală, mai ales în condiția ideilor de ultimă oră care circulă pe la Moscova despre escaladarea confrontării cu Ucraina spre spațiul aliat.
America rămâne principalul investitor al Alianței, chiar dacă ponderea contribuției sale a scăzut de la 80% în 2014 la summitul de la Newport Beach la 58% astăzi. Tot așa precum Europa și Canada dau legitimitate, putere, valoare adăugată NATO. Slăbirea alianței imagologic afectează major relevanța descurajării. Unii dintre oficialii europeni prezenți la Ankara, inclusiv premierul belgian, gândesc situația prin nevoia de a câștiga timp, pentru ca președintele American disruptiv, pasager prin viața Alianței, să-și încheie mandatul și să plece. Există gândirea chiar ca summiturile să nu se mai desfășoare anual, iar reuniunea din 2027 din Albania este neclară, deși Tirana fusese anunțată la summitul de la Haga drept gazdă, anul viitor. Unii dau vina pe Trump, pentru că ar sancționa astfel lipsa angajamentului Albaniei în cheltuielile de apărare proprii, dar gândirea este către organizarea unui summit abia în 2028, când președintele Trump ar fi la final de mandat. Nici Declarația finală a summitului nu stabilește momentul și locul viitoarei întâlniri a Alianței.
Ideea ca Europa să fie mai implicată în propria apărare s-a consumat pe câteva coordonate și cu multe nuanțe. Pentru că riscul extremelor era ca, preluarea de către Europa a responsabilităților pentru propria sa apărare și descurajare, chiar dacă nu și umbrela nucleară, să determine o creștere a conștiinței de sine și decizia de a-și asuma singură și conducerea alianței la nivel european(cu toate efectele secundare ale unei asemenea inițiative). Lidershipul american este legat și de relevanța Americii lui Trump în vremuri de incertitudine, dar și de coeziunea Alianței, care nu ar mai ține neapărat de opțiunea Americii de a se retrage, ci și de dorința unor europeni de a prelua controlul. E motivul pentru care documentul final nu vorbește de pilon european sau american, nu separă relația euro-atlantică în bucăți, ci vorbește despre “o Europă puternică într-un NATO puternic”, o formulă ce acomodează deopotrivă nevoia prezenței și lidershipului american cu cea a creșterii răspunderii europene pentru propria apărare și securitate, fără o individualizare și separare. Astfel, este respinsă extrema înființării sau existenței unei armatei europene sau a unui pilon european identificat ca atare în NATO și a fost preferat conceptul integrant de Europa puternică într-un NATO puternic.
Redesenarea arhitecturii de securitate europene cu mai puțină Americă
Două sunt consecințele actualei schimbări de paradigmă spre un NATO 3.0. – insuficient definit, cu nuanțe și interpretări, și departe de a fi un document acceptat în NATO, care are Conceptul Strategic din 2022 în vigoare. Prima ține de efectele controverselor și ciocnirilor de intepretare la nivelul politicii americane interne, și a zonelor de interese specifice. Industria de apărare americană, am văzut și mai înainte, este principalul aliat al europenilor în menținerea alianței versus ideea unei decizii politice dominante, care să retragă rolul Americii în Europa și să ignore piața pe care o reprezintă statele de pe continent pentru industria de apărare americană, Forumul specific din cadrul Alianței, rezervat industriei de apărare, a subliniat exact acest lucru, nevoia menținerii capabilităților americane: chiar și proiectele pur europene angajate prin semnătură în cadrul forumului, pentru a putea fi lansată producția, au la bază unele componente americane, ceea ce evită pterioada de cercetare-dezvoltare și inovație, respectiv testare pe care ar fi presupus-o munca de la zero, producătorii europeni putând trece direct la producție.
Apoi pare să se dezvolte tot mai mult, oricât de paradoxal ar apărea, o confruntare între industria de apărare și cea a marilor tehnologii contemporane: ele au complementaritate în producție și dezvoltarea de capabilități moderne, de ultimă oră, dar se regăsesc și într-o ciocnire evidentă de interese geopolitice. Războiul, inovatia sub stres și în criză este relevantă, a demonstrat-o Ucraina. Dar dezvoltarea tehnologică are nevoie de stabilitate pentru componentele critice si productia de serie mare, care reclamă componente fizice expuse ca ținte în caz de război și afectate de stresul și prioritizarea pe timp de criză, câtă vreme industria de apărare are nevoie de război pentru consumul accelerat al rezultatelor propriei producții, armele și muniția.
În al doilea rând, NATO 3.0. nu este doar despre raportul dintre retragerea americană completă, cum și-ar dori extrema MAGA cu Hegseth, secretarul Apărării și DJD Vance, vicepreședintele american în prim plan, sau despre echilibrarea costurilor la nivel aliat, cum o văd moderații și pragmaticii precum Rubio și chiar Președintele American Donald Trump. NATO 3.0. înseamnă și revenirea la apărare teritorială, cu mult mai puțină capacitate a aliaților de participare la managementul crizelor externe, iar această situație duce și la distrugerea coeziunii aliate – “împreună în toate misiunile, oriunde în aria de responsabilitate a NATO” – în favoarea împărțirii pe roluri geografice și regionalizarea aliată – Europa cu responsabilitățile în regiunea sa, America cu prioritățile sale – creând premizele unei eventuale retrageri americane din Europa, mai abruptă și completă.
Tema unei retrageri, diminuare de intres sau absență a lidershipului american ridică deja noile teme ale reașezării de putere europeană. Iar aici trei sunt marile întrebări:
Mai puțină Americă, mai multă Germanie? Pentru adepții nevoii unei conduceri europene care să preia postura liderului american retras, opțiunile merg către Germania, care, mai ales după Zeitenwende, și-a asumat responsabilitatea creării unei armate pentru apărarea Europei. Spre marea supărare a Franței, care se autointitula liderul pe apărare și securitate al Europei, prin prisma deținerii armei nucleare și a locului permanent în Consiliul de Securitate al ONU. Apoi dilema securității îi vizează cu precădere pe vecinii Germaniei, Franța și Polonia, care văd cum ar arăta o armată germană finanțată cu 5% din PIBul său.
Mai puțină Americă, mai multă Turcie? Turcia este a doua cea mai numeroasă armată din NATO, deține personal, capabilități și producție militară și are ambiția de a deveni a zecea industrie a lumii. În contextul retragerii Americii, Turcia preia natural multe din responsabilitățile cel puțin la nivel de personal, spre nemulțumirea unor state precum Cipru, Grecia sau Franța. Pe de altă parte, Turcia se reafirmă drept aliat indispensabil în apărarea, descurajarea și securitatea Europei.
Mai puțină Americă, Ucraina în prim plan. Ucraina este cea mai instruită armată în războiul de secol 21, pe care-l desfășoară de mai bine de 4 ani. În plus, a absorbit, integrat și utilizat toate tipurile de armament livrate de către europeni, americani și parteneri terți, de unde persectiva unor lecții învățate de primă importanță. Tot Ucraina a creat un ecosistem de inovație în zona militară unic în lume, din nou bun de cunoscut și transplantat în domeniul industriei de apărare din mai toate statele. Și tot Ucraina este autoarea celor mai interesante inovații făcute la nivel militar pe timp de război, care pot constitui și o revoluție militară în materie.
România și necesitatea de a implementa angajamentele luate. Rolul personalului militar și de securitate
Desigur ajungem și la România, mai ales că realizările obținute politic și diplomatic în documente și acorduri și angajamentele politice în cadrul aliat se validează în modul în care sunt aplicate individual de state pentru a deveni realitate palpabilă, operațională, pe teren. Și aici e vorba despre capabilități, doctrine aplicate, personal, ca și despre industria de apărare. Modelul în privința capabilităților vizează un echilibru în dilema dintre nevoia de a avea cele mai moderne și bune produse, sofisticate și exacte, eficiente și disponibile la timp și costurile de producție pe care țara noastră să și le poate permite astăzi. Tot așa cum se discută despre un echilibru între inovația, cercetarea și dezvoltarea autohtonă, capacitatea de a învăța și absorbi tehnologii ale industriei de apărare, modernizarea acesteia și dezvoltarea producției direct în țară.
Evoluția războiului pe scară largă, de mare intensitate, pe termen lung, din Ucraina a subliniat nevoia de a găsi o variantă echilibrată, dacă nu optimă, între obținerea de licențe, producție proprie și pe propriul teritoriu, asigurare de mentenanță și producție de muniție pe scară largă, investiții prin proiecte de stat și investiție privată și capitalizată în industia națională de apărare. Toate acestea se regăsesc în acordul privind viitoarea Bancă de securitate și apărare, în contractele la care este parte România, semnate la actualul summit, în achiziții și componenta pentru Industrie de Apărare națională. Și rachetele anti-navă de la țărm, și cele pentru nave, și avionul ISR de înlocuire a AWACS, și programul de drone și anti-drone reflectă nevoile imediate ale armatei române. Ca și programele SAFE semnate la nivel european.
Punctul cel mai sensibil pentru România rămâne personalul. Contractul social cu zona de apărare și securitate a fost rupt sau alterat puternic, prestigiul meseriei a fost călcat în picioare. Înțelegerile după care au funcționat cei care au plecat la drum în această meserie – dintre care mulți au luptat în teatre adevărate de război, în Afganistan și Irak, unii și-au pierdut viața sau integritatea în luptă, dând obolul de sânge pentru țară – au fost schimbate pe parcurs. Atractivitatea meseriei armelor, securității și a informațiilor o afectează și pe cea din zona industriei de apărare, tot așa cum pregătirea personalului pentru noul tip de război tehnicizat reclamă noi abilități și o pregătire specializată în noi domenii, care să fie integrate în organismal militar.
Aici se situează și problematica în reformularea contractului social în apărare și securitate, cu componentele salariale și de pensionare, desigur, dar și cu cele legate de refacerea prestigiului și încrederii în exponenții sub arme și sub jurământ. Aici este și cea mai problematică situație a perioadei imediat următoare, când noile doctrine militare trebuie aduse la zi și implementate cu o nouă generație de recruți, cu capacitate înaltă de inovație și adaptare, pe lângă caracteristicile fizice și de disciplină ale meseriei. În paralel cu crearea unei rezerve credibile, indispensabile descurajării credibile în războaiele pe termen lung, care să poată fi instruită și capabilă să preia din mers apărarea României, dacă vreodată se va pune problema să fie sub atac.
