Connect with us

EDITORIALE

Cu ochii spre Asia: SUA și Japonia își sigilează trecutul în prezența Europei. Summitul G7 sau triada constantelor

Published

on

de Robert Lupițu

Mediul internațional parcurge un traseu al transformărilor în care valoarea constantelor nu trebuie neglijată, mai ales dacă acestea întruchipează concepția unei ordini globale similare și remiscente celei postbelice, în care cooperarea și interdependența s-au coagulat în practici cu efect reducționist al conflictului și confruntării. Cu cât migrația, terorismul, fenomenul Brexit, epidemia euroscepticismului și agresivitatea dinspre Rusia vor lovi înspre solidaritatea proiectului european, cu cât disputele teritoriale de pe țărmul asiatic al Pacificului vor alimenta circuitul pretențiilor hegemonice ale Chinei și, alături de tentativele nucleare al celui mai ermetic și autarhic sistem politic din lume, vor robert lupituspori tensiunile în mediul de securitate regional, cu cât instabilitatea din Orientul Mijlociu va rămâne zona de împotmolire globală și cu cât SUA vor înțelege dubla logică a necesității unei abordări de pivot 360 de grade și a neabandonării relației transatlantice, cu atât mai mult echilibrul global conferit de valorile constante ale triadei SUA-UE-Japonia este mai necesar ca oricând.

Summitul G7 din Japonia ce bate la ușă este un astfel de prilej. Un statement al pilonilor de stabilitate ai lumii dezvoltate, al națiunilor libere și democratice și al celor ce contribuie cu resurse incomensurabile la păstrarea unei ordini internaționale predictibile într-un spațiu global fisurat de multiple crize regionale. Trei membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU, cele mai importante patru state europene, motorul economic al Europei, cea mai mare putere a lumii, al doilea cel mai mare contributor financiar la operațiunile de menținere a păcii, șase state NATO și o Uniune Europeană participantă în calitate de actor economic global cu cea mai mare piață internă din lume, sunt componentele care iau parte la o reuniune G7 pe care, personal, o proiectez dincolo de agenda economică și de securitate: în lumea secolului al XXI-lea constantele se refugiază în valori, simboluri și gesturi morale pentru a crește o nouă paradigmă a memorialului colectiv al unei lumi, așa cum spune și Robert Kaplan, în care realismul se îmbină și cu o doză de idealism (a se citi și pacifism).

Curtoazia simbolurilor și două premiere

Barack Obama concurează cu propria moștenire, fapt care nu întâmplător îl plasează pe liderul american la cele mai ridicate cote de încredere pentru un președinte aflat la ultimul an de mandat. Mai mult, vidul pe care acesta îl va lăsa în urmă este reflectat și de lupta depreciată (în mod întemeiat) în cursa electorală de peste Atlantic, iar cu cât mai repede cei care îl vor succeda vor înțelege asta, cu atât mai bine pentru SUA și pentru partenerii săi globali.

De la Havana, cu escală la Hanoi și până la Hiroshima, este o geopolitică complicată, nu numai pentru un lider aflat în epilogul său politic, ci improbabilă pentru mai mulți locatari ai Casei Albe, decenii la rândul. Barack Obama merge la summitul G7 din postura unor importante referințe de politică externă, unele cu precedente aproape ancestre: primul președinte american care vizitează Cuba după 88 de ani sau cel de-al treilea lider SUA aflat în Vietnam după războiul de acum patru decenii și care a lăsat în urmă un larg ecou: ”Dacă acum o generație, soldații americani veneau să lupte împotriva armatei Vietnamului, acum trupele noastre vin să se antreneze cu ale voastre”, a elogiat Obama schimbările de paradigmă pe care tipul său de leadership le-a propagat în sfera relațiilor internaționale de secol XXI.

Prima vizită a unui lider de la Casa Albă în orașul care a cunoscut primul impact atomic din istorie nu este unica premieră de la summitul G7, chiar dacă are puterea de a eclipsa totul. Premierul Canadei, Justin Trudeau, va reprezenta și el pentru prima dată țara sa la reuniunea celor mai puternice economii democratice din lume.

Un cel mai puternic om al planetei atipic: Reconcilierea cu istoria

Barack Obama poate fi subiectul unor felurite și rafinate analize. Cert este că acțiunile de răsunet cu care liderii internaționali obișnuiesc să dea formă rolului și poziției de prestigiu pe care sunt așezați se desfășoară și pentru a capitalul politic emergent de care pot ulterior profita. În cazul lui Obama, mizele personale pălesc în favoarea pledoariei constante pentru ordinea internațională liberală pe care SUA, Canada Europa sau Japonia înțeleg să țină arena internațională ancorată. Altfel, ce lider politic s-ar fi simțit satisfăcut să atingă abia la finalul periplului său prezidențial borne – Cuba, Vietnam sau Hiroshima – a căror simbolistică echivalează cu un leadership reconciliator față de propria-i istorie de la sfârșit de conflagrație globală la un Război Rece cu o intensitate ideologică, politică și economică fulminantă.

Barack Obama a ales să devină primul lider de la Casa Albă care va păși pe pământul Hiroshimei, același sol izbit de primul atac nuclear din istorie. Poate ar trebui să cutezăm să ne imaginăm și o vizită a premierului japonez la Pearl Harbor, în virtutea unei simbolistici similare sau, mai mult, în virtutea însemnătății pe care constanța valorilor ca reper de conduită internațională o are.

Președintele american nu va oferi scuze părții japoneze pentru cele întâmplate în 1945, aceasta fiind o abordare diplomatică menită să nu submineze istoric o decizie de război a administrației Truman, însă prezența sa la Memorialul Păcii de la Hiroshima va avea o greutate la fel de mare: ea dovedește că relația americano-niponă, ancoră de stabilitate în Asia-Pacific, își cauterizează până și cele mai adânci răni în schimbul protejării ordinii internaționale pentru care națiunile G7 au contribuit masiv.

Ultimul G7 înainte de Bremain vs. Brexit 

Europa – componenta care desăvârșește reprezentarea polilor de stabilitate și favorabili cooperării și menținerii ordinii globale – participă, prin dubla sa reprezentare la summitul G7, sub presiunea maturizării sau coroziunii sale interne. Reuniunea din Japonia poate fi ultimul G7 în care Marea Britanie ia parte și în calitate de membru al Uniunii Europene, o apartenență duală pe care Martin Schulz o evoca recent ca o chestiune de potențare reciprocă, în sensul că este esențial pentru UE să aibă în componența sa cele mai puternice națiuni economice europene ce sunt membre G7, însă și faptul că statutul Londrei în rândul celor mai puternice și industrializate țări (G7) depinde, în mare măsură, de apartenența sa la piața unică europeană, de care nu ar mai beneficia dacă populația britanică optează pentru Brexit.

În această recăutare a valorilor și, poate, a reconversiei modelului său de bunăstare, Europa, atât cea a statelor, cât și cea instituțională, joacă o partitură esențială. Nu numai că reprezintă cea mai mare piață comună din lume, însă poartă mai multe pălării utile pentru stabilitatea globală văzută similar dinspre trei continente. Este o forță economică ce și-a asumat deopotrivă promovarea democrației, ca parte integrantă a ordinii liberale, a multilateralismului patentat în epoca westfaliană sau post-napoleoniană, inspirând forță și semnificație prin tradiție și a ajutorului pentru dezvoltare și a asistenței umanitare că măsuri soft reducționiste a riscurilor de conflict. Ulterior, prin asociere instituțională unică, Europa a captat valențe normative, fiind componenta de echilibru între continentul nord-american mai liberal și o Japonie ce se armonizează excesiv prin reguli. (Ne)acordarea statutului de economie de piață pentru China, decizie scadentă la finele anului, este un bun exemplu al efectelor externe pe care capacitatea de reglementară internă a Uniunii le poate genera. 

Cu ochii pe Asia, prin Japonia

Japonia este într-o poziție similară a dezavantajelor comparative cu Europa. Pentru Tokyo, China echivalează cu ceea ce Moscova înseamnă pentru statele europene. Aspectele securitare ale migrației și terorismului în Europa își au corespondență în Japonia cu disputele teritoriale și impredicibilitatea ermeticului regim de la Phenian. În vreme ce Tokyo nu se simte confortabil cu pretențiile hegemonice ale Beijing-ului, Europa este o importantă piață de desfacere pentru companiile chinezești. În timp ce Federația Rusă își încordează postura agresivă în flancul estic european, Shinzo Abe a efectuat o vizită în Rusia, oferind context unor scenarii mediatice pentru a sprijini reîntoarcerea Moscovei și relansarea G8, chiar dacă mesajul transmis nu s-a desprins de linia comunității internaționale vis-a-vis de agresivitatea rusă. Între aceste realități regionale, SUA trebuie să își dovedească reziliența între abordarea pivotării pacifice și/ sau atlantice și cea a principiului de 360 de grade. 

Anul 2016 mută epicentrul deciziilor privind economia globală și securitatea lumii în Asia. Nu numai că Japonia găzduiește în aceste zile summitul G7, însă pe final de an, China va conduce discuțiile reuniunii G20. Coincidența deținerii în paralel a președințiilor celor două foruri de interacțiune a actorilor statali cu vocație globală justifică interesul Japoniei pentru ca declarația de la Ise-Shima să nu fie doar un semn de revigorare a acelorași principii și angajamente, ci să concretizeze viitori pași pe care națiunile G7, împreună cu instrumentele lor (unele finalizate – TPP, altele nu – TTIP), îi vor adopta în menținerea ordinii internaționale în jurul căreia s-a calibrat același set valoric transatlantic și transpacific.

.

Robert Lupițu este redactor-șef, specialist în relații internaționale, jurnalist în afaceri europene și doctorand în domeniul reasigurării strategice a NATO. Robert este laureat al concursului ”Reporter și Blogger European” la categoria Editorial și co-autor al volumelor ”România transatlantică” și ”100 de pași pentru o cetățenie europeană activă”. Face parte din Global Shapers Community, o inițiativă World Economic Forum, și este Young Strategic Leader în cadrul inițiativelor The Aspen Institute. Din 2019, Robert este parte a programului #TT27 Leadership Academy organizat de European Political Strategy Center, think tank-ul Comisiei Europene.

Bugetul UE

Proasta afacere a bugetului UE și consecințele sale politice

Published

on

de Dan Cărbunaru

Tratat ca o afacere, bugetul UE, alimentat generos de țările bogate din Nordul și Vestul Europei, a ajuns iar motiv de dispută între politicieni. Refuzul unora de a plăti mai mult pentru a acoperi gaura lăsată de britanici –  al doilea contributor după germani, generează nemulțumirea celor care se văd cu perspectiva recuperării decalajelor de dezvoltare tot mai îndepărtată. 

Discuția despre bani devine tot mai politică. Și cu cât devine mai politică, ea riscă să contureze o dispută între europenii cu bani mai mulți și cei mai puțin bogați. Realizăm, astfel, pe dosarul bugetului multi-anual, că nu suntem toți la fel. Că afacerea de 923 de miliarde de euro, generată pe piața unică din cei 123 de miliarde de euro depuși de toate statele membre anual, nu e suficient de bine digerată nici măcar de beneficiari. Care, întâmplător sau nu, se regăsesc integral pe lista celor 27 de state membre. Pentru că, așa cum publicam zilele trecute, analizele Comisiei Europene arată că nimeni nu pierde pe Piața Unică. Pentru fiecare euro vărsat de un stat la bugetul UE în economie apar alți 8. Cu cât dai mai mult, cu atât se întorc mai mulți.

Dacă nu banii, așadar, sunt problema, înseamnă că discuția se așază în zona politică. În fața electoratelor din țările bogate. Acolo unde beneficiile Pieței Unice fie nu se mai simt la fel, fie există alte dorințe. 

Unii par a se fi săturat nu doar de contribuțiile la bugetul UE, dar și de libera circulație a muncitorilor din Est, și de regulile internaționale care protejează refugiații din afara UE, și de protecția americană, și de parteneriatul transatlantic. Alții s-au săturat să se simtă tratați  ca piață de desfacere, sursă de medici și ingineri, resurse naturale. 

Cu cât dezbaterea din Consiliul European se adâncește, iar eșecul din această sătămână arată că negocierile sunt departe de final, cu atât pe masa lungă a celor peste 450 de milioane de europeni, reprezentați de 27 de șefi de state și de guverne, președinte de Comisie, Parlament și de Consiliu vor fi așezate mai degrabă argumentele care ne despart decât cele care ne unesc. Neobișnuiți cu chestiuni tehnice, europenii bogați se vor simți agresați de insistența cu care săracii le cer bani, în timp ce săracii resimt umilitor tăierile din bugetul UE.

Primul buget negociat fără britanici, plecați din UE după jumătate de secol, lasă liderii rămași fără vinovatul de serviciu, după ce Cameron era cel care bloca un acord privind precedentul buget cu câteva zile înainte de începerea noului cadru financiar. Ce fel de unitate și ce fel de spirit de coeziune mai arată liderii noștri azi? Ce ar spune părinții fondatori ai UE, cei pe care românii i-au descoperit mai târziu, pentru că la vremea aceea URSS avea alte modele de comunicat în această parte a Europei? 

Presiunea politică este azi mai mare decât presiunea bugetară. Fără solidaritate reală, europenii se pregătesc de dezintegrare mult mai dramatică decât premiera generată de britanici.

Continue Reading

EDITORIALE

“3+1” concluzii după Conferința de Securitate de la München: SUA, NATO și est-europenii au format reduta Occidentului. Uniunea Europeană, între apetit pentru putere și actor geopolitic în șlapi

Published

on

© Munich Security Conference

Corespondență de la München

Conferința de Securitate de la München și-a tras duminică cortina la capătul unei ediții în care marea conversație strategică îmbrăcată provocator în numele de cod ”Westlessnes” pare că a avut efectul invers: în loc să servească drept un situational awareness pentru întregul Occident purtător al responsabilității ordinii internaționale din ultimii 75 de ani, el a servit drept mijloc pentru reafirmarea desincronizării occidentale transatlantice, nu în ce privește acceptarea tranziției către o nouă ordine globală, ci în ce ține de poziționarea asumată. Occidentul nu suferă pentru că dominația sa este în recul, ci pentru că nu joacă o partitură comună în drumul către o inevitabilă nouă epocă a marilor puteri.

Occidentul este contestat politic, cu o forță aproape simetrică, și din interior și din exterior. În interior, Occidentul are apărători, dar și detractori. Din exterior, cei care au acționat și continuă să o facă în scopul slăbirii Occidentului și-au admirat opera. Din fericire, ieșirea din sincronie a mai fost atenuată, parțial, de o coordonare SUA – NATO – Europa Centrală și de Est.

Desfășurătorul Conferinței a avut un decupaj strategic interesant. Prima zi a aparținut Germaniei. Prin vocile președintelui Frank-Walter Steinmeier și ministrului de externe Heiko Maas, Berlinul a pus reflectoarele mai mult pe Washington, decât pe Moscova sau Beijing, în ce privește îndreptarea scenei internaționale către o competiție a marilor puteri.

Cea de-a doua zi a aliniat SUA și NATO pe aceeași poziție, cu mesaje aproape la indigo privind vitalitatea și viabilitatea transatlantismului/ occidentalismului. Lui Emmanuel Macron i-a fost conferit culoarul celui mai de calibru lider internațional aflat la München. Președintele francez a vorbit mult, 60 de minute, cerând mai multă ”libertate de acțiune în Europa”

Deloc bulversate de multiplele antiteze occidentale, Rusia și China, prin miniștrii lor de externe, și-au jucat aceeași carte patentată în lumea diplomatică. Serghei Lavrov s-a prevalat de argumentul istoriei și al împlinirii a 75 de ani de la înfrângerea Germaniei naziste, în timp ce Wang Yi a etalat o Chină deloc dispusă să intre direct și deschis într-o competiție globală și lezată de acuzațiile care i se aduc de către SUA.

Europa a fost vedeta ultimei zile, când mai mulți prim-miniștri din UE, inclusiv Ludovic Orban, mai mulți miniștri de externe, dar și trei vicepreședinți ai Comisiei Europene, incluzându-l aici și pe șeful diplomației UE, au fost distribuiți în două dezbateri cu logică de politică internă europeană – O Europă care protejează – și cu ambiția unei politici externe mai puternice – O Europă care proiectează.

De la fața locului, ”trei + una concluzii” despre ce a adus Conferința din acest an pentru pulsul și dinamica relațiilor internaționale:

1. Europa ar vrea să își dezvolte un apetit pentru putere, dar este la stadiul geopoliticii în șlapi. Reformele gândite de Macron au o frână în Germania și în restul Europei

Abil și fin cunoscător al legăturilor dintre cele două componente care alcătuiesc motorul UE, ambasadorul Wolfgang Ischinger a setat cadrul discuțiilor pentru a pune în dezbatere forța comună pe care Berlinul și Paris o pot dezvolta în fruntea unei Uniuni Europene autonome și echipate strategic. Președintele Frank-Walter Steinmeier și ministrul de externe Heiko Maas au deplâns și au criticat starea de fapt a relațiilor internaționale, și anume că drumul către o nouă ordine globală generatoare de insecuritate și neîncredere este purtat SUA, Rusia și China. În egală măsură, ambii au criticat administrația americană pentru această transformare. Ideea principală: o nouă ordine este în curs de dezvoltare deoarece s-a încheiat epoca omniprezentului polițișt global american. Pe această platformă s-a așezat Emmanuel Macron, care a fost mai delicat decât în precedentele sale afirmații precum ”moartea cerebrală a NATO”. Într-un fel, parcă a șoptit simptomatic că asistăm la o slăbire a Occidentului, pentru a ridica și proiecta vocea sa peste audiența din Bayerischer Hof cerând mai multă ”libertate de acțiune în Europa”. Scopul: pentru construirea unei Europe suverane bazată pe doi piloni ai securității europene (NATO și Europa Apărării), pentru un mod de gândire european în ce privește descurajarea nucleară, dar printr-o coordonare cu NATO și pentru pasiunea sa deja eternă privind un dialog strategic cu Rusia și pentru ”politică europeană, nu doar transatlantică” în ce privește Moscova. Între acestea s-a intercalat și veritabila frână pe care motorul european o experimentează: faptul că Germania încă nu a răspuns și nu a acționat puternic în direcția reformelor înaintate de Macron, care, după Brexit, a vizitat și Polonia, un actor înclinat mai mult spre relația transatlantică, pentru a încerca să câștige mai mult sprijin. În această frână pare că stă de fapt această mare decuplare occidentală pe care o resimțim. Asemenea președintelui francez, și liderii de la Berlin își doresc o ascensiune europeană în politica globală și nu sunt încântați de politica administrației Trump, fie și dacă ne referim numai la două exemple – Nord Stream și exigențele privind bugetul NATO. În schimb, iese în evidență o idee pe care am mai interpretat-o în această cheie: președintele Macron este la începutul unei epoci, pe când cancelarul Merkel și coaliția CDU-SPD se confruntă cu mari incertitudini politice pe fondul aflării lor la capătul unor decenii de dominație. Cei un an și jumătate care au mai rămas până la alegerile legislative din Germania vor fi pentru Franța lui Emmanuel Macron o continuă temporizare către necunoscut, mai ales că puterea politică a Franței nu poate suplini, în numele Europei, forța economică a Germaniei. Pentru Occidentul transatlantic ar putea fi respiro-ul de care are nevoie.

Despre Europa, ca întreg, câteva gânduri. Proaspăt instalată instituțional cu o Comisie geopolitică, Uniunea Europeană a vorbit la München și de pe palierul supranațional și de pe palierul statal. Actorii principali din Est, Polonia și România, au vorbit în mod clar despre importanța relației transatlantice, despre complementaritatea NATO-UE, cu accent mai mult din partea României și pe componenta de integrare europeană. În schimb, aceleași țări, la care se adaugă și Croația, sunt nemulțumite de evoluția negocierilor privind bugetul UE și baza financiară de la care acesta pornește. Noua Comisie geopolitică a Ursulei von der Leyen, extrem de solid reprezentată, a vorbit despre marile ei ambiții. În schimb, realitatea politică din prezent ne arată o schemă de buget european care prevede creșteri numai pentru obiectivul arzător al schimbărilor climatice, în rest reduceri de la toate domeniile, inclusiv securitate și apărare. În același timp, șeful diplomației europene a utilizat în ultima zi a Conferinței o frază sublimă: ”Europa trebuie dezvolte un apetit pentru putere”. Dar ce apetit pentru putere poate fi edificat atunci când în interiorul Uniunii Europene există un clivaj de percepție și atitudine privind relația transatlantică, privind dialogul cu Rusia și, mai ales, privind echiparea ambițiilor cu alocarea financiară corespunzătoare. Emanciparea strategică a Europei nu se face doar declarativ și fără a avea o poziție unitară, respectând toate părțile implicate. Altfel, este doar o ”geopolitică în șlapi”. Când ea se face de fapt în bocanci, eventual impermeabili.

2. SUA, NATO, Europa Centrală și de Est = ”Reduta Occidentului”

Respinse de vest-europeni în ce privește recunoașterea Chinei ca mare amenințare strategică, dar susținute de est-europeni în ce privește provocările din partea Rusiei, Statele Unite au căutat să atenueze abordarea declinistă european în ce privește slăbirea Occidentului. Cu un discurs ”a la Trump”, șeful diplomației americane a proiectat fraza ”Occidentul câștigă” după ce a lansat săgeți înspre vest-europeni și după ce le-a cerut aliaților de pe continent să nu se lase ”păcăliți” de Rusia și de China. Poziția Washington-ului nu înseamnă că Statele Unite resping competiția globală. Din contră, vest-europenii au dreptate când spun că drumul către o nouă ordine globală a fost deschis de politica de confruntare pe care administrația Trump o etalează din 2017 încoace. Ceea ce este fundamental în înțelegerea acestei aserțiuni este faptul că Statele Unite au împins starea relațiilor internaționale într-o nouă eră a competiției strategice și a luptei pentru balanța de putere pentru a stăvili ascensiunea Chinei și pentru a evita un cuplaj Moscova – Beijing, în care două puteri mari, dar inferioare Statelor Unite, pot răsturna actorul dominant al relațiilor internaționale, mai ales că acesta din urmă nu își poate sincroniza pașii cu aliatul său tradițional, Europa. Cu toate acestea, SUA, NATO și Europa Centrală și de Est au întruchipat la München imaginea unei ”redute a Occidentului”. Poziționarea secretarului general al NATO, Jens Stoltenberg, deși exprimată anterior discursurilor lui Mike Pompeo și Mark Esper, a fost o prelungire a argumentației americane.

Ca și anul trecut, Jens Stoltenberg a oferit, poate, cel mai bun discurs, axat pe trei coordonate esențiale: 1) NATO este expresia supremă a Occidentului; 2) Orice încercare de a distanța Europa de America de Nord riscă și divizarea Europei; 3) Rusia vrea revenirea la sfere de influență, iar balanța globală de putere se schimbă în urma ascensiunii Chinei. Pe fond, NATO este într-un efort deja susținut de poziționare în raport cu Beijing-ul, numai dacă amintim faptul că Declarația reuniunii aliate de la Londra a cuprins în premieră o mențiune privind China și provocarea strategică pe care o reprezintă. Nuanța lui Stoltenberg privind riscul divizării Europei prin distanțarea dintre cele două maluri ale Atlanticului de Nord nu este întâmplătoare: marii aliați europeni din Est, România și Polonia, secondați de țările baltice, consideră indispensabilă alianța transatlantică cu SUA și nu se vor prinse într-un vârtej al decuplării și ne-complementarității între Alianță și o uniune a apărării europene. Iar aceste mesaje dinspre Est au fost reluate la München, cu accent inclusiv pe valorile lumii occidentale.

Tot în același cadru a venit și anunțul administrației americane privind investiții de un miliard de dolari în proiectele energetice ale Inițiativei celor Trei Mări, platformă de interconectare regională în materie de infrastructură, energie și digital și formată din 12 state membre ale UE riverane la mările Adriatică, Baltică și Neagră. Mai mult, la Conferința de Securitate de la München a fost organizată și o masă rotundă sugestiv intitulată: “The Three Seas Initiative: Completing Europe in an Era of Great Power Competition”.

La München, SUA, NATO, Europa Centrală și de Est au reprezentat ”Reduta Occidentului”.

3. Rusia și China, calea spre autocrație. Moscova încearcă refacerea formatelor de putere pentru a redeveni mare putere globală

Cele două puteri și-au continuat nota discursurilor cu care au obișnuit audiența de la Conferința de Securitate de la München. Reprezentate de miniștrii lor de externe, China și Rusia au fost mai mult in the spotlight prin prisma modului deteriorat în care Occidentul s-a raportat la ele, unde a dominat pledoaria Washington-ului spre recunoașterea Chinei drept principala amenințare strategică. Șeful diplomației chineze Wang Yi, aflat și sub presiunea internațională a efectelor create de coronavirus, a etalat o Chină deloc dispusă să intre direct și deschis într-o competiție globală și lezată de acuzațiile care i se aduc de către SUA. Marea element distinctiv în această rubrică a venit din partea lui Serghei Lavrov, ministrul de externe rus prevalându-se, asemenea tradiției, de argumentul istoriei. Invocând rolul militar sovietic în înfrângerea Germaniei naziste acum 75 de ani ca origine a arhitecturii ordinii internaționale postbelice, șeful diplomației ruse a reluat noua ambiție a lui Vladimir Putin: organizarea unui summit la nivelul liderilor celor cinci puteri permanente din Consiliul de Securitate al ONU – China, Franța, Marea Britanie, Rusia, Statele Unite. Lezată de definirea sa cu ani în urmă drept o putere regională și ofensată de pierderea statutului de mare putere a lumii, Rusia încearcă să profite de un Occident debusolat în drumul către o nouă epocă pentru a-și reface poziția pe arena globală într-un format în care, alături de China, ar putea contrabalansa decisiv Occidentul erodat. În timp ce liderii occidentali găsesc cu dificultate o armonie, calea similară spre autocrație a lui Vladimir Putin și a lui Xi Jinping sudează mai mult legăturile între Moscova și Beijing.

+ 1. România, una dintre cele mai numeroase prezențe politice la München. Ce înseamnă acest lucru?

Pentru lumea relațiilor internaționale, München-ul este scena geopolitică și strategică unde se ia pulsul dimensiunii de securitate globală, iar Davos-ul este cadrul de referință pentru trend-ul, direcția și ritmul economiei globale, a fenomenului globalizării și a revoluțiilor economice. Pentru România, Davos-ul rămâne în mare parte un miraj, un obiectiv neatins la nivel de reprezentare guvernamentală. Însă München-ul reprezintă o necesitate îmbracată într-o constantă. Continuând linia edițiilor anterioare, când Bucureștiul a fost reprezentat în două rânduri de președintele Klaus Iohannis (2016 și 2019) și în alte două rânduri de miniștrii de externe (2017) și de apărare (2018), în 2020 România a avut una dintre cele mai numeroase delegații politice condusă de prim-ministrul Ludovic Orban și formată din ministrul afacerilor externe Bogdan Aurescu, de ministrul apărării naționale Nicolae Ciucă, de consilierul prezidențial pentru securitate națională Ion Oprișor și de ambasadorul României la Berlin Emil Hurezeanu. Mesajul este unul dublu, având valențe mai ales de politică externă și de securitate, dar și de politică internă. Participarea prim-ministrului Ludovic Orban, deși cu statut de premier interimar într-o țară aflată artificial într-o criză politică menită să conducă spre alegeri anticipate, semnifică un lucru: actualul șef al Guvernului nu este doar un om politic de sacrificiu, ci cum se spune în stil american –  ”he is here to stay”. România a punctat din nou, la München, la capitolul relației strategice cu Statele Unite, cuplându-se imediat ca actor ce a ventilat puternic anunțul administrației americane privind investiții de un miliard de dolari în Inițiativa celor Trei Mări, o platformă la a cărei maturitate politică Bucureștiul a contribuit decisiv prin summitul organizat în România în 2018. Mai mult, la Conferința de Securitate de la München a fost resimțită și influența și pe care România încearcă să și-o dobândească la nivelul configurării gândirii și culturii strategice transatlantice. Exemplul acestei aserțiuni stă în organizarea unei reuniuni dedicate securității la Marea Neagră printr-un parteneriat româno-american la nivel de think tank-uri (New Strategy Center și CEPA). În plan european, au existat tatonări politice pentru îndeplinirea obiectivelor României în ce privește aderarea la Schengen, finalizarea Mecanismului de Cooperare și Verificare, iar prezența la nivel de prim-ministru pe scena Conferinței a facilitat încă o dată limpezirea unei poziții strategice care vine în favoarea lumii occidentale: România este partenerul strategic al SUA și este implicată și ancorată deplin în apartenențele sale la UE și la NATO.

“Westlessnes” rămâne astfel mai mult decât titlul unui raport al Conferinței care de peste cinci decenii oferă claritate realității strategice globale. Occidentul nu suferă pentru că dominația sa este în recul, ci pentru că nu joacă o partitură comună în drumul către o inevitabilă nouă epocă a marilor puteri.

Continue Reading

EDITORIALE

Desant politic românesc în Europa. Care sunt mizele vizitelor lui Klaus Iohannis și Ludovic Orban în Bavaria și la Bruxelles

Published

on

© Administrația Prezidențială

Desant politic românesc în fief-urile politice și economice din Europa, Bruxelles și Bavaria. Pentru prima dată după reconcilierea politică între Palatele executive, posibilă prin înscăunarea guvernului Ludovic Orban și realegerea lui Klaus Iohannis în funcția de președinte al României, prim-ministrul și șeful statului se vor afla în zilele următoare, la Bruxelles și în Bavaria, acolo unde vor efectua două vizite de lucru.

Klaus Iohannis va fi prezent marți, în Bavaria, la ședința guvernului celui mai puternic land german din punct de vedere economic și la reuniunea anuală a grupului parlamentar în Bundestag al Uniunii Creștin Sociale din Bavaria, partidul junior al coaliției cu Uniunea Creștin-Democrată a Angelei Merkel și formațiunea din care provine Manfred Weber și care l-a propulsat în poziția de lider al grupului PPE în Parlamentul European și de fost candidat al popularilor europeni la șefia Comisiei Europene, dar înfrânt de negocierile din Consiliul European care au adus-o pe scenă pe Ursula von der Leyen, cel mai vechi ministru din guvernele federale ale lui Merkel.

Iohannis, discurs în Bavaria despre viziunea României privind viitorul Europei

În ambele instanțe, șeful statului va susține discursuri privind viziunea României referitoare la viitorul Europei, într-un context pe care Administrația Prezidențială a ținut cu prisosință să-l evidențieze: ”întâlnirea este cu atât mai relevantă cu cât, în a doua jumătate a anului 2020, Germania va deține președinția Consiliului Uniunii Europene”.

De la 1 iulie 2020, Germania condusă încă de Angela Merkel va prelua cârma președinției Consiliului UE cu o densitate de dosare majore ce vor rămâne în sarcina sa – de preconizat viitorul cadru financiar multianual, inclusiv cu componenta bugetară distinctă pentru eurozonă, viitoarele relații comerciale și de securitate cu Marea Britanie, Conferința privind viitorul Europei și inclusiv cuplajul în ambiții cu Comisia Europeană a fostului ministru german al apărării, Ursula von der Leyen. În toate aceste privințe, România are interesul să fie un actor care să conteze la masa deciziilor europene.

Iohannis este un oaspete tradițional în Bavaria, acolo unde a efectuat mai multe vizite, două la Conferința de Securitate de la Munchen (2016 și 2019) și una când a primit Premiul Franz Josef Strauss (2018) pentru meritele sale la consolidarea independenței justiției și a statului de drept în România.

În termeni de substanță, vizita președintelui în Bavaria constituie recunoașterea unui capital politic pozitiv de care Iohannis se bucură și pe care are oportunitatea să-l fructifice pentru România. În anii anteriori, când șefia CSU era încă deținută de Horst Seehofer, actualul ministrul de interne al Germaniei, printre invitații la reuniunea parlamentarilor CSU se număra Viktor Orban, premierul Ungariei, devenit, între timp, un lider din ce în ce mai puțin frecventabil.

În 2020, Iohannis merge la reuniunea anuală CSU din postura președintelui țării care a asigurat în primele șase luni ale lui 2019 președinția Consiliului UE și a livrat, împreună cu ceilalți lideri europeni, Declarația Summitului de la Sibiu, consemnată prin zece angajamente ce stau la baza Agendei Strategice a UE. Aceste argumente, alături de atitudinea sa politică în ce privește calea europeană a României, i-au adus lui Klaus Iohannis și Premiul Charlemagne, ce îi va fi acordat la Aachen, la 21 mai, pentru contribuția adusă la unificarea proiectului european.

Ludovic Orban, al doilea premier din UE primit de Ursula von der Leyen la Bruxelles

La Bruxelles, de marți până joi, premierul Ludovic Orban va avea un maraton de întâlniri care îi cuprinde pe președinții Consiliului European, Parlamentului European și Comisiei Europene, pe cei trei vicepreședinți executivi ai Comisiei, responsabili de domeniile cheie ale executivului european, pe negociatorul-șef al UE pentru Brexit, pe alți trei comisari europeni, pe liderii grupurilor politice din Parlamentul European și, nu în ultimul rând, pe secretarul general al NATO.

Vizita premierului poate fi privită în resorturi diferite. Aflat pentru prima oară într-o vizită de lucru în această capacitate politică, Ludovic Orban continuă tradiția majorității predecesorilor săi de la București, care și-au început prestația externă la Bruxelles. De asemenea, el va fi al doilea prim-ministru din UE, după cel al Poloniei, primit la Bruxelles de Ursula von der Leyen, președinta Comisiei Europene. Anterior întrevederii cu Orban, von der Leyen se va afla la Londra pentru a discuta ultimele evoluții și detalii privind Brexit cu premierul britanic Boris Johnson. Dincolo de întrevederile cu vicepreședinții executivi Frans Timmermans, Margrethe Vestager și Valdis Dombrovskis, premierul Orban se va întâlni cu comisarii europeni pentru vecinătate, Oliver Varhelyi, pentru buget, Johannes Hahn, și pentru transporturi, Adina Vălean, întruchipând câteva dintre prioritățile majore pe plan european pentru România, fie că vorbim despre coordonarea dintre România și instituțiile UE în ce privește Republica Moldova, pledoaria Bucureștiului pentru menținerea unor alocări financiare semnificative în privința politicilor de coeziune și agricolă comună în viitorul cadru financiar multianual, finanțarea proiectelor de infrastructură ale țării noastre sau stabilitatea macro-economică a României în contextul unui deficit de peste 3% din PIB la nivel bugetar.

Vizita prim-ministrului României la Bruxelles coincide și cu perioada de debut de mandat pentru Comisia Europeană, dar și pentru președintele Consiliului European, iar România trebuie să își facă vocea auzită în contextul în care marile politici ale instituțiilor UE vizează redesenarea modului de alocare a banilor europeni pentru atingerea obiectivului neutralității climatice și modernizarea politicilor în direcția înfăptuirii acestui ținte până la orizontul anului 2050.

Cum răspunde NATO la provocările din Orientul Mijlociu și care este rolul României

Întrevederile de la NATO, atât cu secretarul general Jens Stoltenberg, cât și cu secretarul general adjunct Mircea Geoană, au loc în timp ce mediul internațional de securitate este prins în vârtejul provocărilor din Orientul Mijlociu la acest început de an, care s-au acutizat în urma raidului forțelor americane ce a culminat cu uciderea generalului iranian Qassem Soleimani și care se resfrâng și asupra Alianței Nord-Atlantice. NATO și-a suspendat temporar activitățile misiunii sale de consiliere și instruire a forțelor de securitate irakiene, în contextul în care Parlamentul de la Bagdad a votat o rezoluție, ce depinde de o decizie finală din partea guvernului, care solicită retragerea trupelor străine, și implicit a forțelor americane, a forțelor NATO și a Coaliției globale împotriva grupării Stat Islamic. De asemenea, sursa originară a actualei situații tensionate – încordările politice și militare între Statele Unite și Iran – continuă să capete amploare, mai ales că Iranul a decis să nu mai respecte prevederile acordului nuclear încheiat cu marile puteri și să nu mai limiteze capacitatea de îmbogățire a uraniului, o pre-condiție pentru dezvoltarea de arme nucleare. La aceste provocări pot fi adăugate și pregătirile Turciei pentru o intervenție militară în Libia și dinamica extrem de spectaculoasă, dar neconvingătoare, a contactelor politice la scară globală.

În acest peisaj, ambasadorii țărilor NATO sunt reuniți luni de urgență la nivelul Consiliului Nord-Atlantic pentru a determina poziția Alianței.

Poziția României, exprimată la nivelul Ministerului Afacerilor Externe, a relevat deopotrivă o îngrijorare și un apel la descaladarea tensiunilor, precum și o contextualizare prudentă și de sprijin la nivel aliat prin calificarea acțiunilor SUA drept măsuri preventive și de protecție. Pe de altă parte, România are o poziție strategică care cu siguranță este cuantificată în aceste zile la nivel aliat, atât prin prisma bazei militare aeriene de la Mihail Kogălniceanu, importantă în contextul unei potențiale retrageri occidentale din Irak, cât și a facilității antirachetă de la Deveselu, un scut compus din interceptori defensivi de rachete care pot proveni din afara ariei de securitate euro-atlantică. De asemenea, România are un contingent militar important, al patrulea ca dimensiune, desfășurat la nivelul misiunii NATO din Afganistan, dar și un context istoric: implicarea militară în Afganistan și în Irak, în anii 2002-2003, au pavat calea aderării la NATO.

În vreme ce vizita președintelui în Bavaria are un puternic profil politic și orientat mai degrabă în dimensiune europeană cu un accent interesant pe viitoarea președinție germană a Consiliului UE, deplasarea premierului la Bruxelles are mize politice europene și euro-atlantice îmbinate cu evoluții îngrijorătoare ale situației de securitate la nivel global.

Continue Reading

Facebook

Defender Europe 20

Advertisement
Advertisement

Trending