de Lucian Mircescu, Manager Afaceri Instituționale PPC România
Crizele energetice nu sunt niciodată binevenite. Ele aduc facturi mai mari, presiune socială și costuri economice reale. Prețurile mari la energie sunt, instinctiv, percepute ca o problemă care trebuie rezolvată. În realitate, ele servesc un avertisment: că energia nu mai este ieftină, că dependențele sunt costisitoare și că modelul de consum pe care îl consideram normal nu mai este sustenabil.
Timp de decenii, energia, în special cea bazată pe combustibili fosili, a fost percepută ca fiind relativ ieftină și abundentă. Comportamentele de consum au reflectat aceste considerente: deplasări cu mașina personală în dauna transportului public, mai puține investiții în eficiența energetică a clădirilor, investiții limitate în tehnologii alternative.
Crizele energetice ale ultimilor ani au schimbat această paradigmă. Prețurile ridicate la energie electrică, gaze sau carburanți nu sunt doar o consecință a contextului geopolitic sau a dezechilibrelor de piață, ci sunt și un mecanism de corecție. După caz, consumatorii reacționează prin reducerea consumului, investesc în panouri fotovoltaice, își regândesc mobilitatea, în timp ce companiile optimizează procese, electrifică unde este posibil, caută soluții mai eficiente.
Pe termen scurt, aceste ajustări sunt incomode. Pe termen mediu și lung, ele sunt ceea ce orice sistem energetic are nevoie pentru a deveni mai sustenabil, mai rezistent în fața volatilității prețurilor anumitor resurse.
Problema apare atunci când acest semnal de preț este „anulat” prin intervenții publice. În fața scumpirilor, reacția reflexă a multor guverne a fost introducerea de scheme de sprijin generalizat: plafonări, compensări universale, subvenții distribuite pe scară largă. Intenția este legitimă, protejarea consumatorilor; efectul, însă, este mai ambiguu.
Atunci când prețul real este ascuns, stimulentul pentru schimbare dispare. De ce ai investi în eficiență energetică dacă factura ta este artificial redusă? De ce ai renunța la un consum intensiv de motorină, benzină dacă impactul financiar este amortizat de stat? Astfel, societatea rămâne blocată într-un model de consum pe care, în mod evident, nu și-l mai poate permite nici economic, nici strategic.
Mai mult, costul nu dispare, el este doar transferat. În loc să fie suportat direct de consumator, costul este preluat de bugetul public, iar bugetul public nu este o resursă infinită. Fiecare miliard cheltuit pentru a menține artificial un anumit nivel de consum energetic este un miliard care nu mai merge către sănătate, educație sau investiții în infrastructură.
Există, desigur, un contraargument legitim: nu toți consumatorii pot reacționa la fel la prețuri mari. Pentru unele gospodării, creșterea facturilor nu înseamnă ajustare, ci vulnerabilitate. Pentru anumite sectoare economice, substituția nu este imediat posibilă.
Acesta este motivul pentru care alternativa nu este absența intervenției, ci o intervenție bazată pe protecția țintită a consumatorilor vulnerabili și a acelor sectoare unde alternativele sunt limitate pe termen scurt. În paralel, politicile publice trebuie să accelereze apariția acestor alternative: investiții în rețele electrice, în capacități de producție cu emisii reduse, în stocare, în electrificare. Cu alte cuvinte, rolul statului nu este să elimine semnalul de preț, ci să facă tranziția suportabilă acolo unde piața, singură, nu poate.
Pe scurt, a neutraliza complet semnalul dat de o criză înseamnă doar a amâna ajustarea, iar ajustările amânate costă mult, indiferent de orizontul de timp. La nivel UE, Comisia pare să fi internalizat această distincție, mergând pe o abordare în care nu încearcă să „rezolve” problema prețurilor mari, ci să gestioneze consecințele lor cele mai dure.
În Cadrul Temporar de Criză şi Tranziţie, care conține baza legală a intervențiilor de sprijin public suportul este permis, dar doar temporar, limitat și direcționat către sectoarele care riscă să cedeze sub presiunea costurilor. Nu este o încercare de a ascunde realitatea pieței, ci de a evita ca aceasta să provoace rupturi economice ireversibile.
În același timp, mesajul de fond rămâne neschimbat: prețurile ridicate nu sunt o anomalie de corectat, ci un simptom al unei dependențe structurale, în special de combustibili fosili importați. De aceea, chiar și măsurile de sprijin sunt concepute astfel încât să nu distrugă semnalele de investiții în alternative mai sustenabile.
Rămâne de văzut în ce măsură această logică va fi aplicată consecvent și la nivelul Statelor Membre. Pentru România, tentația intervențiilor largi, care „calmează” temporar efectele prețurilor, dar diluează semnalele de piață, a fost deja evidentă în ultimii ani. Într-un context de presiune socială și politică, este mai ușor să reduci artificial factura decât să explici de ce aceasta reflectă o realitate economică dură.
Dacă, în schimb, România reușește să alinieze intervențiile pe direcția europeană, sprijin țintit, temporar și dublat de investiții în rețele, flexibilitate și electrificare, atunci ajustarea va fi mai rapidă și cel mai important, mai puțin costisitoare pentru economie.
Problema reală nu sunt prețurile mari la energie, ci tentația de a le face să pară mai mici decât sunt. Pentru că fiecare ajustare amânată nu dispare, ci se întoarce sub forma unor costuri mai mari, mai târziu. Iar într-un sistem energetic aflat deja sub presiune, cea mai scumpă opțiune rămâne, de fapt, iluzia că nimic nu trebuie schimbat.
