Este de bun augur că o criză politică artificială transformată într-una guvernamentală și națională surprinde pe tabela de joc o dezbatere nuanțată privind direcția României. Este, de fapt, singurul lucru bun dintr-o criză al cărei decont este extras din buzunarul fiecărui cetățean.
Înainte de a le separa sau de a le contopi în semantică și sens profund, se cuvine să ne întrebăm cum de am ajuns, să împărțim destinul României între occidental și european la exact 365 de zile de când ne situam la răscrucea între un vot pentru România europeană și România anti-europeană, între Vest și Est.
Fără îndoială că instalarea administrației Trump la Casa Albă și discursul virulent critic rostit la Munchen de vicepreședintele JD Vance la adresa Europei, cu anularea alegerilor din România drept muniție, ne-a plasat într-o incertitudine majoră. Una dintre ele, față de relația cu partenerul strategic american, intențiile sale și poziționarea noastră. O altă incertitudine majoră a fost, fără îndoială, cea legată de încrederea partenerilor noștri europeni în capacitatea de a nu fi penetrați și a deveni un veritabil contrasens cu alianțele și structurile din care facem parte, respectiv UE și NATO.
Românii au votat, în majoritatea lor, pro-european la alegerile prezidențiale din mai 2025 când Nicușor Dan a fost propulsat la Palatul Cotroceni, iar victoria a fost celebrată cu drapelul României și Europei în sincron. Sentimentul pro-european a fost amplificat de îndoiala că Statele Unite, sub administrația Trump, ar susține victoria unei partide anti-europene. În paralel, la nivel european și transatlantic, administrația Trump a intensificat disputele și tensiunile cu aliații și partenerii europeni și a consacrat în strategia sa de securitate națională obiectivul de “cultivare a rezistenței față de traiectoria actuală a Europei în interiorul statelor europene”.
Pe măsură ce ruptura transatlantică se intensifică și dezbaterea românească privind o alegere iminentă între Europa și Statele Unite capătă potențial. Acțiunile externe de până acum ale României și ale președintelui Nicușor Dan au gravitat în jurul acelorași obiective de politică externă: parteneriatul strategic cu Statele Unite, apartenența la UE și la NATO.
În trecut, forța de contestare internă și externă a acestor direcții era exercitată dinspre mișcări centrifuge și actori externi ostili și cu intenții maligne, recte Federația Rusă. În prezent, această forță de contestare este întărită de presiuni interne, inclusiv din nucleul celor care susțin fără tăgadă drumul occidental, european și euro-atlantic al României, dar care operează cu metode și unități de analiză diferite. Întregul peisaj este completat de faptul că Uniunea Europeană își articulează un discurs real de autonomie față de Statele Unite, mai ales pe fondul acțiunilor impredictibile ale administrației Trump, precum și a necesității generate de a fi un actor global puternic și de sine stătător.
Sunt însă ele, România occidentală și România europeană, în antiteză? Dacă mai adăugăm în ecuație România euro-atlantică sau transatlantică, încotro ne îndreptăm? Într-adevăr, sintagma “pro-occidental” a căpătat frecvență în vocabularul prezidențial cu care Nicușor Dan abordează criza politică. Dar nu a înlocuit terminologia “pro-europeană”.
“Niciunul dintre partidele pro-europene nu spune că vrea să facă un guvern cu forțe antioccidentale AUR”, este însă un alt răspuns al președintelui, într-o conferință de presă susținută la Dubrovnik, când l-am întrebat despre așteptările celor șase milioane de cetățeni care i-au încredințat votul, în spiritul și în slujba României Europene.
Dinamica externă și internă în care operăm ne debusolează, iată, până și busola strategică. Fie că este ascuns vreun substrat autohton românesc între “pro-occidental” și “pro-european”, se cuvine să ne păstrăm reperele istorice.
Tradițional, ideea de civilizație occidentală își are rădăcinile în Grecia antică și în Roma antică, preluate ulterior de marile națiuni vest-europene și împărtășite mai pronunțat la scară globală America de Nord, după ieșirea Statelor Unite din izolaționism. Însăși proiectul Uniunii Europene își are pilonii fondatori în nucleul Europei occidentale. Prima integrare post-comunistă a României a fost una occidentală, nu exclusiv europeană, în NATO. Ideea occidentală ne separă de răsăritul autocratic și post-comunist. Valoric, România occidentală nu are cum să substituie România europeană. Același lucru ar trebui să fie valabil și pentru România euro-atlantică/ transatlantică.
România europeană reprezintă, la rândul său, un fapt geografic și un destin necesar prin care ar trebui să pornim de la premisa că o Europă cu adevărat unită nu poate exista fără a armoniza vestul și estul continentului. De aceea, Ziua Europei trebuie să fie o sărbătoare de importanță similară cu marile momente identitare ale națiunii române.
România europeană înseamnă acces la bunăstare și prosperitate, evoluție, fonduri europene, civilizație, cooperare și loialitate cu țări prietene și obiective clare de integrare, precum aderarea la zona euro și proiecte cu partenerii europeni, în beneficiul propriilor interese. România europeană înseamnă și anticipare și pregătire pentru transformările de pe continent și din vecinătate: epoca tratatelor bilaterale în care țări precum Polonia intră cu Franța, Italia ori Marea Britanie, noua eră a unei Ungarii (poate) mai europene sau jocul din ce în ce mai pro-american (pro-MAGA, în accepțiunea altor viziuni) al Greciei care ar putea deveni, ironic sau nu, un veritabil călcâi al lui Ahile în disputa strategică europo-centrism și pro-americanism. Cel din urmă exemplu este surprins în timp ce Strategia Națională de Apărare încadrează România în postura de a fi o națiune-lider în Europa de Sud-Est.
Și, în timp ce noi gândim substitutiv, între România occidentală și europeană, Răsăritul anti-occidental și anti-european stă la pândă. Nu ca o sperietoare, apropo de desuetudinea sau relativizarea amenințării dinspre Rusia, ci pentru că se hrănește din instabilitatea lumii occidentale, pe care nu are forța să o demoleze.
Pe 9 mai 2019, România era gazda întregii Europe în primul summit UE organizat chiar de Ziua Europei. Pe 9 mai 2025, românii și-au dat un impuls pentru a alege, încă o dată, pro-european. Pe 9 mai 2026, la fel de mulți români cred în beneficiul pe care Europa unită îl aduce țării lor. L-ar simți și mai bine dacă în loc de instabilitate politică ar vedea reforme realizate și concretizate prin fonduri din PNRR deblocate și ar simți că țara lor este cu adevărat o forță la capătul geografic al lumii euro-atlantice dacă proiectele destinate apărării din cadrul SAFE ne-ar revitaliza industrial și ne-ar dota forțele armate.
Este oare posibil ca din prea multă dificultate pe care o imprimăm coexistenței între România europeană și cea ancorată în NATO și în Parteneriatul Strategic cu SUA să reușim performanța istorică să diluăm tot conținutul politicii noastre externe? România ar trebui să fie printre națiunile care militează constant pentru cât mai multă integrare europeană în timp ce rămâne un partener al Statelor Unite care trece de orizontul unei vremelnice administrații.
