Ministeriala Afacerilor Externe a NATO din Suedia a dorit să fie deopotrivă asigurătoare pentru statele membre privind postura SUA în Europa și amenințătoare în privința discuțiilor dificile și directe pe care președintele Donald Trump le anunță la summitul NATO de la Ankara. În subsidiar, preocuparea majoră vizează lipsa de încredere reciprocă, rezerva privind atragerea Alianței și a tuturor membrilor săi în războaie despre care nu s-a discutat și respingerea unilateralismului american care are tendința de a impune aliaților alegeri deja făcute în Biroul Oval, nu toate bazate pe reflecții și planificare riguroasă, inclusiv cele legate de retragerea de trupe și transferul de responsabilități dinspre Washington spre Europa. Împărțirea responsabilităților arată tot mai mult cu o pasare masivă pe umerii aliaților europeni și ai Canadei, în contextul în care tot mai mulți aliați privesc spre soluții complementare minilaterale și parteneriate strategice care să întărească misiunile aliate convenite, inclusiv sprijinirea Ucrainei în războiul de agresiune cu Rusia, în condițiile angajării și integrării Kievului în diferite formate de tipul Alianței Dronelor care să valorifice experiența sa în cel mai important război de secol 21 de până în prezent.
Nemulțumiri americane și joaca de-a postura de apărare în Europa
Nemulțumire și dezamăgire sunt principalele mesaje privind percepția Statelor Unite în zodia Trump în legătură cu Europa. Reuniunea miniștrilor de Externe ai statelor membre NATO din Suedia a adus cu sine mai multe preocupări decât reasigurări din partea Secretarului de Stat Marco Rubio, mai ales după amestecul impredictibil de decizii anapoda și fără o bază de argumente legate de amenințările de securitate privind retragerea sau amplasarea de trupe americane în Europa. Iar Rubio a anunțat că dezbaterile nu vor avea loc anterior, pe canale diplomatice, pentru a fi deconflictualizate, ci vor face obiectul dezbaterilor directe față în față cu liderii aliați, un mesaj care ridică în continuare preocuparea privind eventuala dezangajare a Statelor Unite de la nivel aliat, dacă retragerea completă a Americii din Alianță e imposibilă cât timp e nevoie de două treimi din Congres pentru o asemenea acțiune.
Supărarea fundamentală se referă la solicitarea de sprijin pentru războiul cu Iranul și deblocarea Strâmtorii Hormuz. Pe de o parte, Statele Unite și Donald Turmp au fost nemulțumiți că statele NATO nu au fost de acord să urmeze în atacarea Iranului. Membrii NATO, inclusiv cei mai capabili militari și mai apropiați, precum Marea Britanie, Franța, Germania și chiar Polonia, susțin că motivația principală este lipsa consultărilor cu aliații înaintea începerii atacului. Ba chiar Turcia invocă și faptul că atacul s-a făcut la cererea și împreună cu Israelul, stat nemembru NATO, în condițiile în care cu aliații nu au existat nici consultări, nici informări privind viitoarea operațiune. Pe de altă parte, Statele Unite invocă și blocajele în utilizarea bazelor militare, a spațiului aerian aliat pentru realizarea atacului, o chestiune pe care Washingtonul o consideră indisolubil legată de ideea de alianță. Mai nou, solicitările americane vizează o forță militară care să deschidă Strâmtoarea Hormuz, forță și ajutor militar realizate și acționate de către aliații europeni din NATO. În contextul acestei dezbateri, summitul NATO de la Ankara, al 77-lea din istoria Alianței, devine cel mai important din istorie. Nu că Alianța n-ar fi trecut deja, în repetate rânduri, prin alte momente dificile.
“Președintele este dezamăgit în legătură cu unii dintre aliații NATO și răspunsul lor la operațiunile din Orientul Mijlociu. Subiectul va fi abordat la Ankara. Este ceva ce trebuie discutat la nivelul liderilor,” susține Marco Rubio. “Trebuie să existe un plan B dacă cineva trage și trebuie să știm cum redeschidem strâmtoarea. Nu știu dacă va fi vorba despre o misiune NATO, în mod necesar, dar cu certitudine statele membre NATO vor trebui să contribuie la această misiune.” Secretarul General al NATO a reacționat pe baza propunerii existente a Marii Britanii și Franței, împreună cu alte peste 20 de state, care s-au oferit să realizeze o misiune multinațională aeriană și navală cu o forță militară adaptată pentru a menține securitatea traficului comercial al vaselor prin strâmtoarea Hormuz, imediat ce SUA și Iranul vor fi ajuns la un acord de pace sau dacă se va fi stablit și menținut o încetare permanentă a focului.
Și aliații europeni au peocupări în special în privința retragerii trupelor americane din Europa sau din diferite state europene. Potrivit lui Rubio, numărul trupelor americane în Europa este de așteptat să scadă de la circa 80.000 câte sunt astăzi, ca urmare a reevaluării diferitelor angajamente americane globale. “Cred că e bine înțeles de către toți aliații că Statele Unite își va ajusta prezența trupelor sale în Europa. Nu spun că aliații europeni sunt încântați, dar sigur știu despre asta și știți că avem obligații în Indo Pacific, avem obligații în Orientul Mijlociu, avem obligații în emisfera Vestică,” a mai spus el. Contextul este anunțul, la începutul lunii mai, privind retragerea a 5000 de militari din Germania – reacție la comentariile cancelarului german Friedrich Merz care a vorbit despre Iran care umilește America. Săptămâna trecută Pentagonul a anunțat oprirea rotației a 4000 de militari din Polonia, o decizie blocată și inversată de către Donald Trump joi noapte, când a anunțat pe Truth Social că va disloca 5000 de militari în Polonia, pentru că e condusă de prietenul său de orientare politică, Karol Nawrocki, pe care l-a susținut în alegeri. Un anunț care a luat prin surprindere chiar și Pentagonul.
Trump a postat: “Pe baza alegerii cu succes a Președintelui Poloniei, Karol Nawrocki, pe care l-am susținut cu mândrie, și a relației noastre cu el, sunt fericit să anunț că Statele Unite vor trimite încă 5000 de soldați în Polonia”. Preocuparea este confuză și greu de asumat odată ce motivațiile de premiere și sancțiune la adresa diverșilor aliați se realizează pe baze de umori individuale sau relații personale. Secretarul de Stat al SUA a adus drept argument pentru nemulțumiri și recalibrări fapul că bazele militare din Europa sunt menite să ofere militarilor americani opțiuni logistice pe care nu le-ar avea în afara Alianței. Totuși “când unele din aceste baze îți sunt interzise în timpul unui conflict în care ești implicat, atunci îți pui întrebarea dacă mai există valoarea adăugată a alianței,” iar această temă urmează să fie discutată la Ankara. Referința a vizat direct Spania, care a refuzat să permită utilizarea bazelor americane sau spațiului aerian pentru atacarea Iranului, dar și Italia, în timp ce Franța a autorizat doar tancurilor aeriene pentru a sprijini și alimenta avioanele și utilizarea bazei Istres din Sud, iar Marea Britanie a permis atacarea lansatoarelor de rachete iraniene și altor capabilități militare care blocau strâmtoarea Hormuz plecând de la Fairford în Gloucestershire.
NATO 3.0 și deficitul de încredere la nivel aliat: SUA înăuntru sau în afara Alianței?
Marco Rubio a încercat să reasigure aliații despre desfășurările de trupe americane în Europa, în condițiile în care această prezență este considerată o forță de descurajare încă din perioada Uniunii Sovietice. În Germania se află 36.000 de militari în serviciul armatei americane. Italia are 12.000 de militari, în timp ce Marea Britanie și Polonia au, ambele, câte 10.000 de militari. Preocupările aliaților țin de abordările ideologice și susținerile americane pentru forțe de extremă dreaptă, auto-intitulate suveraniste, cum a fost cazul AfD în Germania sau a Fidesz-ului iliberal al lui Orban în Ungaria, dar în discuție sunt și alte forțe considerate pe continent antieuropene. Premierea unor state și sancționarea altora pe baze ideologice vremelnice, în funcție de cine conduce la Casa Albă, era de negândit până acum 10 ani.
Pe de altă parte, Președintele Trump a fost critic la adresa NATO încă din campania pentru primul său mandat, din 2016, atunci când, în repetate rânduri, a amenințat chiar cu retragerea din Alianță din cauza asimetriei contribuțiilor financiare americană și europeană la funcționarea NATO. Acum semnalele venite de la Casa Albă în ultimele săptămâni vizează intenția de a reduce nivelul trupelor americane din Europa ca parte a agendei “America First” a președintelui. E adevărat că documentele fundatoare ale noului mandat Trump, Strategia Națională de Securitate și Strategia Națională de Apărare menționează o Europă mai puțin dependentă dar și care să se bazeze mai puțin pe Statele Unite. “Înțeleg că NATO este extrem de valoroasă pentru Europa, și așa ar și trebuie să fie. Dar Alianța trebuie să fie la fel de valoroasă și pentru Statele Unite,” a spus Rubio în Suedia.
Dacă transferul de responsabilitate de la Washington către europeni e un fapt anunțat de către actuala administrație, preocuparea este că anunțata împărțire a responsabilităților – burden sharing – se transformă tot mai mult către pasarea responsabilității depline către europeni – burden shifting – și asta fără ca partea europeană să fie deja pregătită să absoarbă toate responsabilitățile ce îi sunt transferate brusc, abrupt. Tot așa cum ultimele decizii privind postura de apărare și a forțelor americane în Europa nu mai are nimic de a face cu planificarea apărării aliate sau cu planurile de contingență, cu amenințările existente, ci doar cu decizii politice, cu bază ideologică, personală sau de impuls, care nu sunt discutate cu aliații din timp, nici planificate, ci sunt aflate – chiar și de Pentagon – de pe social media. Toate aduc tot mai mult dubiu și neîncredere legate de angajamentul Statelor Unite față de NATO și de aliații săi europeni.
Europenii trăiau cu convingerea că își întăresc astăzi capabilitățile și investesc atât în componenta de capabilități, infrastructură, mișcare a trupelor care să le suplinească pe cele americane, spate în spate cu SUA, nefiind abandonați la mijlocul drumului, când nu și-au consolidat încă suficient armatele, apărarea și capacitatea de descurajare. Așa au înțeles proiectul NATO 3.0. prezentat de Elbridge Colby, subsecretarul de stat la precedenta ministerială a Apărării NATO: un NATO mai eficace, cu o contribuție militară europeană mai importantă, dar cu SUA care păstrează umbrela nucleară și un număr de capabilități indispensabile, de vârf, pe care continuă să le ofere aliaților. Ruptura actuală între situația de securitate și deciziile privind postura forțelor americane ridică semne de întrebare serioase, mai ales privind reducerea prezenței în Europa și anunțarea desfășurării batalionului de lovire în adâncime din Germania, necesar descurajării Rusiei. Asta în condițiile în care Rusia își continua războiul de agresiune împotriva Ucrainei și campania de sabotaj și intimidare împotriva aliaților NATO.
Statele Unite au deschis ușa dubiilor și diferențelor între aliații săi europeni, ridicând semne de întrebare în privința incertitudinilor vizând politica americană și angajamentele din cadrul NATO. Pe un asemenea moment de turbulență, au reacționat înalții oficiali ai NATO: la 19 mai, Alexus Grynkewich, comandantul Suprem al Forțelor Aliate din Europa – SACEUR a încercat să elimine o parte din preocupări susținând că prezența americană din Europa va fi diminuată ca număr pe distanța a câtorva ani buni, fără o limită de timp, cu atât mai puțin la începutul lui 2027, și asta în funcție de dezvoltarea capabilităților proprii ale Europei. Și Secretarul General al NATO, Mark Rutte, a respins orice impact al retragerilor de trupe americane și posturii forței SUA pe continent în privința abilității NATO de a apăra și descuraja orice inamic. Retragerile de trupe și anunțurile americane nu au nici un impact asupra planurilor defensive ale NATO, susține Rutte. Însă nici unul dintre cei doi lideri ai Alianței, nici Secretarul de Stat Rubio nu au putut ascunde faptul că în administrația americană se produce deja ciocnirea între cei care iau în serios proiectul NATO 3.0. și doresc tranziția ordonată și fără goluri de securitate în Europa, și cei neo-izolaționiști și adepți ai Fortăreței America, care văd NATO 3.0. drept instrumentul pentru a abandona Alianța și Europa cu totul.
Summitul NATO: așteptările despre o discuție francă, unitate sau o ruptură de facto?
NATO a fost și este încă punctul central al securității internaționale, nu numai al celei europene, de ani buni. Alianța și articolul său 5 au fost puncte de referință constante pentru diferirele formule de alianțe de jur împrejurul globului, în formulele cele mai puternice de instituționalizare ale acestora. Astăzi SUA își recalibreează rolul în Europa și dincolo de aceasta pe baza propriilor capabilități și priorități. Astăzi o eventuală falie sau un gol în dezvoltarea capabilităților europene în ritmul retragerii celor americane din obligațiile aliate în Europa, fără o planificare adecvată, ar duce la un eșec al apărării viitorului NATO 3.0. și al relevanței alianței. Ideea unei capabilități europene mai relevante în cadrul NATO, dacă e planificată și executată metodic, poate fi o idee bună, tot așa cum lipsa unei pregătiri adecvate, aplicarea haotică și impulsivă sau retragerea intempestivă a SUA din Europa pot duce la o creștere a stresului europenilor și a riscului aliat. Și chiar dacă reacțiile aliaților rămân moderate în spațiul public, dubiul și preocuparea sunt la vârf.
Dar ce ne așteaptă la summitul NATO de la Ankara? Partea americană vorbește despre o discuție francă și deschisă a șefilor de state și guverne. NATO 3.0 ar fi America First și nu America singură, ne spun oficialii Departamentului de Stat în comunicarea strategică. Ținta este transformarea banilor alocați în capabilități. Dar dăinuie și așteptarea pentru o discuție deloc ușoară, directă și contondentă, cu așteptatele diatribe și impulsuri ale președintelui Trump. Cât de departe va merge președintele american, se întreabă aliații? Este Rusia o amenințare la adresa SUA? Mai este Europa utilă Americii? Pentru moment avem doar nemulțumirile transmise în Suedia de către Marco Rubio și declarația de principiu a președintelui Trump care a spus că Europa este o regiune bogată și trebuie să contribuie la propria securitate. Europenii vorbesc despre o nouă realitate la Casa Albă, cu un președinte care amenință cu ocuparea Groenlandei, un teritoriu al unui aliat. Spune că NATO e un tigru de hârtie și consideră UE un inamic cel puțin la nivel comercial. Nu se mai consultă cu aliații europeni și pare mai înclinat să facă înțelegeri bilaterale secrete cu Rusia pe seama Ucrainei și a Europei. Asta în timp ce ba e în NATO, ba e în afara NATO, când vorbește despre SUA și NATO ca despre două entități separate.
Desigur, europenii nu pot nega faptul că alegerile lui Trump nu sunt doar despre salvarea SUA, absolut necesară pentru obiectivele unui președinte american în funcție, ci și despre trezirea Europei. Totuși, ei nu uită originea și relevanța prezenței militare americane în Europa, care presupunea preluarea atribuțiilor din domeniul apărării pentru a preveni confruntările între europeni și revenirea pentru a calma spiritele într-un nou Război Mondial, cu pierderea a numeroase vieți ale tinerilor americani. Europenii își evaluează și faptul că înarmarea ar putea reaprinde anxietățile continentale și renaște forțele care au dominat Europa de mai multe ori și au dus la război. Naționalismele egoiste pot renaște dacă reînarmarea Europei are loc concomitent cu celalalte elemente negative – declinul încrederii între aliații europeni, migrația ilegală masivă, sărăcia, deficitele economice – care pot duce la reapariția etno-naționalismelor și fascismelor de extremă dreaptă care se întrevăd în unele state, unele sprijinite chiar de către gruparea MAGA de peste ocean. Preocuparea europeanilor este și ca reînarmarea să nu ducă la destabilizarea democratică a Europei.
Despre dezbaterea de la Ankara, pricipalele așteptări țin de reafirmarea unității și solidarității, a realizărilor față de decizia de la summitul NATO de la Haga, de anul trecut, cu ridicarea cheltuielilor la 3.5% pentru capabilități și armată și 1.5% pentru infrastrucutră cu dublă utilizare și mobilitate militară. Da, europenii se așteaptă că viitorul NATO 3.0. să fie un NATO diferit, dar rămânând principalul garantor de securitate pe continent. Europenii vor prelua mai multe responsabilități, costuri și atribuții, potrivit lui Mark Rutte, dar Statele Unite rămân punctul cheie, chiar dacă europenilor le vor reveni misiunile din regiune. Oficialii NATO reafirmă faptul că NATO e o alianță puternică, și că suntem capabili să apărăm și să descurajăm. Orice atac asupra unui stat NATO va fi întâmpinat cu o reacție devastatoare. Prioritățile aliate de astăzi, care se vor regăsi și în declarația finală de la Ankara, sunt angajamentul pentru 5% din PIB investit, dar care trebuie să se regăsească în capabilități, întărirea bazei industriale de apărare și susținerea Ucrainei pentru că securitatea Ucrainei e legată intrinsec de securitatea Europei. NATO urmează să-și reafirme toate angajamentele și la Ankara.
Altfel comentariile scepticilor la nivel european și peste ocean sunt multiple și deloc încurajatoare. Ei consideră, în fapt, că Europa nu va ajunge niciodată să fie suficient de bine dotată ca să preia serios atribuțiile de azi ale americanilor și că de aceea se tărăgănează dezangajarea americană pentru redirijarea spre Indo-Pacific. Europenii acuză SUA că nu mai susține Ucraina și Europa și că favorizează Rusia și defavorizează Ucraina și pe aliații săi europeni, ridicând dubii că vor lupta vreodată împotriva Rusiei, dacă va fi nevoie. Partea scepticilor americani ridică problema nevoii ca relația transatlantică să fie o stradă cu două sensuri, pentru că și Europa trebuie să dea securitate SUA, nu numai invers. Optimismul vine doar de la Congres și de la publicul american, europenii indicând că trebuie să mai rezistăm doi ani și jumătate, sau măcar încă 6-8 luni, până la schimbarea majorității în Congres și îndiguirea internă a lui Trump.
Complementaritatea pentru Flancul Estic. Dacă NATO nu mai e îndeajuns?
Altfel, Europa trebuie să se pregătească și de o tranziție negestionată și fără americani. Cei cu picioarele pe pământ susțin că problema noastră, a europenilor, nu este Trump, ci ceea ce face Europa și poate face repede. Asta pentru a menține viu angajamentul că nici un centimetru din teritoriul aliat nu va fi expus agresiunii ruse. Cele mai expuse sunt statele din Flancul Estic și din linia întâi, pentru care nu e timp să așteptăm până la o dată prezumată a unui posibil atac rus sau provocare în Europa de Est, în 2027-2028-2029. Ci Alianța trebuie să fie gata azi să reacționeze, și în fiecare moment al tranziției și transformării sale către NATO 3.0. Și dacă NATO e potrivită azi, Alianța trebuie să se îmbunătățească pentru mâine, cu mai multe capabilități adaptate creșterii amenințărilor dar și unui angajament mai redus al SUA pe continent.
De exemplu, în privința capabilităților de lovire în adâncime, care sunt cruciale pentru descurajare, astăzi ele vin de la SUA, și trebuie compensate. Încet-încet, Ucraina începe să probeze că deține sau construiește aceste capabilități și, mai mult, că le realizează eficient și cu costuri incomparabil mai mici decât peste ocean și în Europa. Chiar dacă caracteristicile nu sunt neapărat cele mai bune. Deja NATO și-a căpătat porecla de ceas elvețian – foarte bun dar și extrem de scump. Or apărarea și descurajarea viitorului, mai ales în contextul unui război pe scară largă, de mare intensitate, pe termen lung, trebuie să-și facă treaba cu ceea ce are, poate mai puțin exact, dar cu cantitatea suficientă și caracteristici foarte bune pentru războiul de secol 21. Și Europa a probat că a depășit etapa plânsetelor și a văicărelei, eventual a defetismului de anul trecut, și acum discută despre ceea ce trebuie să facă și ceea ce face, asumând propriile responsabilități.
E adevărat că semnalele politice sunt un dezastru acum, prin imprevizibilitate, retragere, reașezare, ceartă și divergențe transatlantice. Președintele Trump și postările sale repetate în Truth Social afectează America, dar afectează și Alianța. Vorbește de NATO ca fiind diferit de SUA. NATO e calificat repetat drept tigru de hârtie și Europa e etichetată ca inutilă. De nenumărate ori. Or descurajarea se bazează și pe psihologie. Celălalt, inamicul trebuie să creadă că se va confrunta cu consecințe dacă atacă. Cu un președinte american neconvențional și contradictoriu – chiar dacă ambiguitatea poate, eventual, ajuta – situația nu e aceea a unor garanții de descurajare credibilă din partea alianței. Iar Rusia este o amenințare pe termen lung, așa cum a notat deja în Declarația finală a summitului de la Haga, și va rămâne așa, cu sau fără Putin.
Devine evident că Alianța se transformă, și că se transformă și forma de răspuns la securitatea europeană. Pilonul european al NATO e punctul de legătură, iar securitatea UE este inclusă și integrată în securitatea europeană. Iar soluția este capabilități, lidership și încrederea, care include preocuparea pentru complementaritatea Alianței. Deja Coaliția de Voință, neinstituționalizată, începe să-și găsească misiuni: de la sprijinirea cu capabilități și bani a Ucrainei, ca moștenitoare a formatului Reimstein, coaliția condusă de tandemul franco-britanic a propus varianta garanțiilor de securitate pentru Ucraina – după încheierea conflicului și cu back-stop-ul American, sprijinul din spate al Americii lui Trump. Și, mai nou, și-a găsit un rol în menținerea securității strâmtorii Hormuz, din nou, după încheierea acordurilor de pace sau a unei încetări stabile a focului.
Pentru aliații din Flancul Estic, din prima linie, preocuparea privind cooperarea între ei și cu Ucraina a crescut. Nu întâmplător reuniunea de la București a B9 împreună cu formatul NORDEFCO al celor 5 state nordice devine relevantă, odată ce integrează Ucraina și ar integra și Turcia. Flancul Estic ar fi complet de la Nord la Sud, la Marea Neagră, și ar include experiența Ucrainei și noua preocupare pentru interconectarea tehnologică în război între industrie și trupe, pe care trebuie să o învățăm. Aliații din Flancul Estic, cu certitudine sunt convinși că rezultatul în Ucraina va determina comportamentul Rusiei în viitor, de aceea războiul de agresiune al Rusiei în Ucraina și rezistența Ucrainei sunt atât de importante pentru NATO. Aliații de aici sunt tot mai preocupați că e trecută în derizoriu amenințarea Rusiei la adresa aliaților, că nu există reacție fermă din partea SUA și a NATO și că asta îi permite Rusiei să profereze amenințări și să continue cu agresiunea. Există un sentiment care afectează unitatea aliată și încrederea în cei aflați la mai mare distanță că vor interveni, chiar dacă pentru aliații din linia întâi, SUA este un partener strategic mai credibil decât pentru cei aflați mai la distanță de linia de contact.
Preocuparea față de faptul că NATO nu e de ajuns iar UE e integrată în securitatea europeană, nevoia de Coaliția de Voință și de apartenența la noi formate complementare se vădește tot mai des la nivelul statelor din Flancul Estic. Și Turcia își păstează aspirațiile europene dar și dorința de a contribui la securitatea europeană, dacă nu se poate să fie primită ca membru și să devină parte a securității UE. Tot așa cum și Ucraina încearcă să-și gestioneze sprijinul și securitatea pe o variantă cât mai apropiată de articolul 5, menținându-și aspirația de a se integra în NATO, în UE și de a construi o arhitectură de securitate regională complementară securității Europei, care să o ajute să valorifice propria experiență în război. Cum va arăta o asemenea formulă regională complementară e prematur să spunem acum, dar ea va fi pe deplin integrată securității europene, complementară și implicată cu statele membre și în NATO, UE sau Coaliția de voință. Preocuparea însă e legitimă și de înțeles, iar ideile se acumulează și ar putea să iasă și mai rapid la iveală după summitul NATO de la Ankara.
