La prima vizită a unui președinte american în China, în ultimii 10 ani, principala preocupare a lumii a fost dacă rezultatul este o confruntare care va antrena lumea într-un război global, așa cum prezice capcana lui Tucidide, la schimbarea de lider al lumii, sau dacă cele două cele mai mari puteri vor realiza un adevărat G2, grup în care să-și împartă lumea și deciziile, într-o îmbrățișare la fel de nefastă pentru lume ca în celebra poveste a elefanților. Rezultatul a fost însă lesne de prevăzut, o gestiune ambiguă, neclară și așezată sub umbra formulei “nici pace, nici război”, sau sub cea a relațiilor pe multiple straturi în care evoluează toate statele – cooperează pe unele teme, se concurează pe altele și se confruntă în privința celei de-a treia categorii de subiecte. În lipsa unei comunicări depline din partea protagoniștilor, din elementele rămase în spațiul public sau lansate de către părți, rezultă în primul rând un summit G2 nespectaculos, cu China care a preluat inițiativa, subtil și delicat, sub radar, în timp ce ambele părți s-au poziționat și pregătesc confruntările viitoare. Pentru că numai anul acesta, Trump și Xi se vor mai întâlni în septembrie la Washington, în noiembrie la Shenzen și în decembrie la summitul G20 în Miami. Până atunci suntem într-o situația șahistă de “pat”, în care ambii jucători așteaptă schimbarea situației de pe teren și a argumentelor faptice pentru a putea face mutarea viitoare.
O ambiguitate necaracteristică pentru Donald Trump, de obicei vocal, direct, histrionic
Vineri, 15 mai, președintele Donald Trump încheia discuțiile de la Beijing cu președintele chinez Xi Jinping, după două zile de întâlniri și ceremonii oficiale, din care ieșea anunțând scurt că s-au rezolvat “foarte multe probleme diferite”. Un comportament nespecific pentru președintele obișnuit să inunde social media sa cu o cascadă de mesaje, să reverse date și elemente nu neapărat destinate presei din interiorul reuniunilor, sau să facă paradă cu marile realizări îmbrăcate în haine colorate și festive, în propriile relatări. De obicei atât de vocal, direct și marcat de stilul său histrionic, egal cu sine, Donald Trump nu s-a mai văzut în spațiul public o perioadă, iar mesajele transmise au fost secvențiale și necesare, de reacție față de diferite speculații mai degrabă decât de dezvăluire a unor situații și evoluții din spatele ușilor închise. Un semnal clar că nu a fost o întâlnire obișnuită, că există o obligație de abținere de la anumite categorii de comentarii și că rezultatele de etapă nu sunt neapărat cele așteptate, oricum nu intră în categoria celor care se afișează sclipitor și în lumini penetrante pentru public.
Reuniunea nu a părut să ducă la acorduri majore, cel puțin în privința celor mai urmărite teme, în alte cazuri lipsind cu desăvârșire vreo abordare sau dialog privind alte teme de interes direct. Nu înseamnă că nu a existat vreo discuție pe un asemenea subiect, deși timpul petrecut în întâlniri de către cei doi președinți față în față nu ar fi permis decât enunțarea de poziții. Este cazul în domeniul comercial, al cooperării tehnologice sau războiului din Iran, la ordinea zilei, fără vreo declarație sau abordare comună, așa cum, în privința temelor trecute sub tăcere, nu par să fi fost abordate problema controlului armelor nucleare ale Chinei, care să fie incluse în acorduri existente sau viitoare tip START, sau vreo abordare privind Marea Chinei de Sud și constrângerea vecinilor Beijingului, aliați sau în acorduri de securitate cu Statele Unite. A fost, desigur, o ocazie ca cei doi lideri să se poată vedea și să poată discuta direct, dar una în care Președintele Trump a realizat că doi oameni puternici nu pot întotdeauna să facă târguri relevante și definitorii, că depind de echipe și de pregătirea anterioară, de situația reală de pe teren și mai ales, că adevărata pârghie a Washingtonului sunt aliații și partenerii, care trebuie readuși în ecuație și invocați în balanța de putere cu China.
Pe relația cu China, Secretarul Trezoreriei, Scott Bessent are de facto rolul de negociator șef, fapt ce a eliminat temele majore de securitate din prim planul discuției, cel puțin cele dorite de SUA, pentru că Taiwanul a rămas în prim plan, adus drept condiție majoră, linie roșie și iritant principal de către China. Cum nu consilierul național de securitate al Președintelui a asumat rolul esențial, împreună cu Secretarul de Stat al SUA privind negocierile, temele sensibile au lipsit, și din dorința marcată de către președintele Trump de a da semnale clare privind încălzirea relațiilor cu China lui Xi Jinping. O sarcina dificilă într-o relație atât de complicată, care marchează două elemente identificate de către analiști: amânarea, câștigarea de timp și, respectiv, poziția mai degrabă defensivă a Statelor Unite la acest moment, în raport cu China, dar și o Chină tot mai încrezătoare în poziția sa din relațiile bilaterale, care știe și simte că are avantajul și că Trump a venit la Beijing să ceară sprijin și avantaje mai degrabă decât să preseze, să constrângă sau să câștige ceva prin fricțiune și încleștarea de voințe.
Oficiul pentru Comerț al Statelor Unite încearcă astăzi, în spatele ușilor închise, lucrând cu nenumărații aliați ai SUA, să negocieze un acord multilateral privind mineralele critice, bazat pe resursele alternative pe care multiplii parteneri le dețin și le lansează în exploatare, și pe metalele rare și materialele critice de care au nevoie industriile celor reprezentați. O formă de club lansat la Washington de către Secretarul de Stat Marco Rubio, cu participarea notabilă și a României, club care trebuie să avanseze formule sigure și alternative de lanțuri de furnizare și să reducă dominația Chinei asupra domeniului. Dacă reușește acest lucru pe repede înainte, în următoarele luni, întâlnirile viitoare se anunță mult mai productive, plecând de la alte premise. Azi lucrurile sunt complicate, iar Statele Unite au fost nevoite să cedeze din pârghiile relative la chip-urile de înaltă calitate. În orice caz, discuțiile au adus multe lecții învățate bune în pregătirea întâlnirilor viitoare, despre care Statele Unite speră să fie mult mai productive.
Așa situația a fost lesne de portretizat drept una în care Statele Unite au nevoie disperată de favoruri din partea Beijingului, fapt ce a permis oficialilor chinezi să trateze lucrurile în forță și cu presiuni și cereri importante. Faptul că SUA au rezistat, cel puțin în privința Taiwanului, a făcut ca așteptarea nerealistă a președintelui Trump de a semna unor acorduri importante, care nu erau pe deplin pregătite și, în niciun caz lesne de scos în public, nu a fost posibilă de satisfăcut. În plus, anunțurile separate de acorduri făcute de Donald Trump nu au fost urmate de declarații ale Beijingului care să le confirme, acesta preferând ambiguitatea și neclaritatea pentru a nu-l ajuta pe Trump în nici un fel. De altfel, pe marile teme, nici nu puteau fi așteptate elemente majore de schimbare: era greu de imaginat că SUA ar putea să își schimbe politica în legătură cu Taiwanul, la cererea(și presiunile) Chinei, tot așa cum era de neimaginat o Chină care-și schimbă modelul economic de dumping și inundare a piețelor pentru a elimina dezechilibrele comerciale. Tocmai de accea Washingtonul trebuie să-și regăsească pe deplin aplombul și pârghiile în așa fel încât să poată să transmită public mesaje clare de forță, menținere a angajamentelor și concentrare pe marile teme de securitate proprii și ale aliaților săi. Abia această postură i-ar face plăcere președintelui american și l-ar readuce la postura sa cunoscută, cu extremă vizibilitate și vocal în spațiul public.
Taiwan – ambiguitate militarizată, fără independență formală
Poate unica temă de securitate discutată a fost cea a Taiwanului, cea mai importantă temă a relațiilor China – SUA, chiar în prezentarea publică făcută de către Președintele Xi Jinping în timpul discuțiilor directe. Pentru cei care au interpretat postura președintelui Trump și reacția sa după părăsirea Chinei, atunci când a avertizat Taipei-ul să nu-și declare unilateral independența, această poziție se situează în siajul politicii de ambiguitate a Statelor Unite pe această temă, pe care Donald Trump a urmat-o, chiar dacă declarația publică poate fi considerată o favoare acordată lui Xi Jinping pe această temă. Însă, așa cum era de așteptat, Donald Trump nu a renunțat la poziție pe seama constrângerilor sau a unor târguri cu relevanță superioară în dezbaterea cu China. De altfel, America a acordat tot sprijinul său Taiwanului pe parcursul ambelor sale mandate, și el însuși a ținut să sublinieze că “nu a slăbit limbajul declarațiilor privind statutul special al Taiwanului”, reacție asupra căreia a insistat tocmai ca urmare a criticilor și presupunerilor venite din presă.
Statele Unite au păstrat politica de ambiguitate strategică în privința Taiwanului, chiar dacă criticii americani și internaționali au interpretat gestul său, spunând că singura persoană care poate să spună dacă Washingtonul va sări în ajutorul Taiwanului dacă e atacat de China este Trump, cu referire la declarația privind respingerea independenței și comentariul privind un eventual război la o distanță de 9500 km de frontierele SUA și sub nasul Chinei. În același timp, raportul publicat de către Ministerul de Externe chinez despre întâlnirea Trump-Xi a menționat faptul că liderul chinez l-a avertizat pe oaspetele său să exercite “precauție suplimentară” când abordează tema Taiwanului pentru că altfel “SUA și China ar putea avea ciocniri, sau chiar conflicte” între ele. De fapt, Beijingul încearcă să obțină amânarea sau anularea completă a unui pachet de 14 miliarde de dolari în armament care așteaptă semnătura președintelui american spre a fi livrat.
Aceasta este și semnificația avertismentului președintelui Trump către Taiwan să nu-și proclame independența, avertisment transmis la câteva ore de la părăsirea Chinei. Președintele Trump a subliniat la Fox News că nu-și dorește ca Taiwanul să-și declare intependența. Nu este decât o reluare a poziției clare a Washingtonului, care nu susține declararea independenței Taiwanului. Reacția Taipeiului a fost reafirmarea statutului său suveran de a-și decide soarta, menținând și libertatea de acțiune, dar evitând și iritantul care ar fi pus SUA, aliatul său, în situație dificilă în raport cu China. De altfel, președintele Donald Trump a declarat că a discutat tema “în detaliu” cu președintele taiwanez, Lai Ching-te, înainte de întâlnire. Președintele Trump a evitat și capcana jurnaliștilor care ar fi vrut o declarație contondentă privind apărarea Taiwanului în caz de atac, înlocuită, de către Donald Trump, în mod neașteptat pentru abordările mai libere ale sale, cu referirea la faptul că președintele Xi Jinping nu-și dorește un război.
Reacția Chinei a venit de la un gest care a stârnit mânia administrației de la Beijing și reacții vehemente pe canalele diplomatice, după ce Departamentul de Stat a eliminat de pe site-ul său o declarație care reitera opoziția Statelor Unite față de independența Taiwanului. Declarația a fost dată din februarie 2025, la începutul mandatului administrației Trump, iar gestul de a o elimina a fost interpretat la Beijing drept o relativizare, dacă nu o slăbire a poziției SUA privind independența insulei. Beijingul a comunicat faptul că gestul “transmite mesajele nepotrivite, greșite, forțelor separatiste de pe insulă și din întreaga lume”, fapt ce a obligat acțiunea declarativă a președintelui american. Așa cum tot Donald Trump a fost nevoit să asume fără echivoc, prin intermediul secretarului de Stat Marco Rubio, faptul că se opune oricărei schimbări unilaterale de statu quo în privința ambelor părți, deci nici cucerirea prin forță de către China a insulei adepta regulilor democratice, nici declararea unilaterală a independenței de către Taipei.
Statele Unite au adoptat în 1979 politica despre O Singură China, care presupune livrarea de arme Taiwanului, arme care-i sunt necesare pentru propria apărare. Legea din 1979, Taiwan Relations Act, este în vigoare și astăzi. Vânzările de arme au fost întotdeauna privite de către China drept un iritant major, chiar dacă ele au venit la pachet cu faptul că Statele Unite nu contestă apartenența insulei la China, chiar dacă nu o afirmă explicit, de unde definirea drept ambiguitate asumată a politicii sale pe acest subiect.
Xi Jinping a încercat să folosească momentul sensibil pentru SUA și faptul că era gazdă pentru a obține de la Trump abținerea de la semnarea pachetului de 14 miliarde de dolari, al doilea votat de către Congres. Primul, în valoare de 11 miliarde, a fost deja aprobat de către președintele Trump. Pentru moment, nu există nici un semn că administrația Trump ar fi acceptat să liniștească Beijingul dincolo de declarațiile formulate, prin nesemnarea livrărilor de arme. Pe această temă, Donald Trump a fost obligat să declare la revenirea acasă, “În ceea ce privește Taiwanul, nu am făcut nici un angajament de nici un fel”, în timp ce Marco Rubio a declarat la NBC că “politica SUA față de Taiwan a rămas neschimbată până azi, când vă vorbesc.”
Tehnologie și comerț – ieșirea din clinci
Între Statele Unite și China persistă situația de clinciuri fără sfârșit pe temele tehnologiei și cele comerciale, după adevăratul război economic lansat de către președintele Trump anul trecut vizând tarifele, care s-a încheiat cu o victorie de etapă a Chinei. Beijingul a preferat să treacă sub tăcere victoria și să nu facă mare caz de această situație. Este vorba despre relația de interdependență militarizată de către ambii actori în privința chip-urilor de valoare și primat tehnologic, pe care le produc Statele Unite, și de metalele rare pe care le controlează, în cea mai mare măsură, China. La episodul războiului taxelor, relaxarea s-a produs atunci când China a interzis exportul acestor produse pe care le controlează, indiferent că se află în China și în întreaga lume, obligând doritorii să producă chip-uri în țară, sub controlul propriu.
Or aici, la capitolul investiții și drepturi de proprietate intelectuală, condițiile sunt stricte, drastice și inacceptabile pentru orice investitor, care trebuie să cedeze 50% plus o acțiune unor entități sau persoane fizice chineze și să cedeze fără contraplată patentele tuturor componentelor care intră în producție pe teritoriul chinez. Pe această bază, nimeni nu ar mai produce chip-uri de mare complexitate, și interdependența ar crea acorduri punctuale. Așa s-a întâmplat și acum, până când o echilibrare a lanțurilor de furnizori și producție de metale rare va fi identificată: SUA a aprobat unui număr de 10 companii tehnologice chineze cumpărarea de chip-uri avansate H200 de la NVIDIA, președintele director general al companiei, Jensen Huang, fiind prezent în vizita de la Beijing, în delegația președintelui american. În contra partidă, și Beijingul a pus pauză în politicile sale de constrângere privind metalele rare și a permis accesul la acestea companiilor americane producătoare.
Desigur că Beijingul ar prefera să se bazeze pe propria producție, dar chip-urile sale sunt mai puțin evoluate tehnologic și calitativ decât cele americane. Pe termen mediu, China va reuși să copieze, să transfere tehnoloigia, sau să o dezvolte pe baze proprii, dar pentru moment, situația e complicată: politicienii chinezi pot accepta ca să utilizeze doar produsele proprii, mai puțin competitive și cu probleme în competiția privind a.i., până la proxima situație favorabilă și decuplarea de dependența față de Statele Unite, sau vor ceda situației de dependență și puncte obligatorii de trecere pe care le deține sub control Washingtonul în această materie, conservând capacitatea de competiție pe domeniul inteligenței artificiale.
În mod neașteptat, China nu a discutat despre exporturile controlate de chip-uri de către Statele Unite în întâlnirea directă, pentru a nu-și crea puncte de slăbiciune și vulneraabilitate în negociere, și a semnaliza că poate să tolereze restricțiile americane existente. Mai mult, oficialii chinezi consideră că Statele Unite nu sunt în situația în care ar putea escalada abrupt relația pentru a bloca direct livrările de chipuri competitive pentru sectoarele de semiconductori și a.i ale Chinei. Tot așa cum tema tarifelor nu a apărut în discuția bilaterală. Totuși investigațiile americane privind practicile comerciale incorecte ale Chinei urmează să apară în finalul trimestrului doi, cu noi tarife care ar urma să fie instituite în timpul verii de către partea americană.
În privința marilor teme comerciale, China nu s-a grăbit să facă anunțuri care să confirme acordurile de achiziții în soia, carne de vită sau energie, deși Donald Trump a anunțat faptul că există un acord pentru achiziția a 200 de avioane Boieng de către China, prima oară în 10 ani, un număr considerat modest pentru o piață de 300-500 de avioane. Acordul a acoperit orice dezbatere privind surplusul comercial al Chinei cu lumea, mai ales vizând inundarea pieței globale cu vehicule electrice, panouri solare și multe altele. Încă supraviețuiește acordul încheiat în Coreea de Sud în octombrie 2025, la Busan, așa încât partea cea mai contondentă a discuțiilor a fost amânată pentru următoarele întâlniri de la sfârșit de an.
Altfel, China nu a confirmat nici ridicarea interdicțiilor de import pentru carnea de vacă, deși președintele Trump a anunțat acest fapt, o realitate confirmată de exportatorii americani. China a refuzat, de fapt, să confirme orice acord cu SUA încheiat la Beijing, o posibilitate fiind aceea ca acestea să apară ulterior întâlnirii. În schimb, Beijingul a preferat să anunțe înființarea unui Consiliul pentru Comerț și un altul pentru Investiții între cele două părți, urmând ca în aceste cadre să fie discutate și soluționate preocupările ambelor părți privind accesul la piețe pentru produsele agricole și creșterea comerțului bilateral pe baza reducerilor reciproce de tarife.
Cereri reciproce și situațiile de “pat” prelungit
A fost, astfel, transparentă pierderea de către Statele Unite a pârghiilor de presiune, inclusiv cele care făceau parte din echilibre de presiune reciproce, în raport cu China. Dacă în primăvara lui 2025, Președintele Trump impunea un embargo commercial de facto împotriva Chinei, măsură la care China a reacționat în oglindă, acum postura pe dimensiunea comercială nu a mai mers la fel. Din contra, s-a văzut clar că SUA este cea care vine cu cereri și așteptări de la Beijing, iar faptul a fost accentuat prin abținerea lui Xi Jinping de a aduce pe masă vreo solicitare, lăsând Statele Unite și pe Donald Trump în postura celui care cere. Mai ales că a fost transparentă solicitarea imperioasă a SUA privind sprijinul pe Iran, după ce invitase deja navele militare chineze să participe la deschiderea strâmtorii Hormuz, e adevărat, concomitent cu lovirea de către forțele sale a unor tancuri petroliere chineze sau care duceau petrol în China, plecând din porturi iraniene.
După ce a ieșit câștigătoare din războiul comercial cu SUA din 1995, China a profitat de întâlnirea de la Beijing în cea mai importantă relație bilaterală a lumii, pentru a încerca sau chiar forța concesii americane, dar măcar pentru a reafirma reguli implicite și presupuneri privind modul de gestionare al relației cu SUA, în detrimentul părții americane. Astăzi, China e vulnerabilă la nenumărate rupturi în lanțurile de aprovizionare, dar Statele Unite ar fi și mai expuse și lovite într-un caz al disputelor reciproce reluate, în lipsa alternativelor pe metale rare a SUA și restului lumii. Așa că și politicile de subvenții ale Chinei și dezechilibrele comerciale au rămas pe loc, iar negocierile nucleare și sistemele de control nuclear nici nu au fost abordate la actuala întâlnire din lipsă de instrumente și pârghii relevante în asemenea negocieri. Așa cum nu a fost abordată chestiunea controalelor la exporturi vizând domenii precum tehnologiile noi, securitatea cibernetică sau neproliferarea nucleară.
Pe chestiunile de substanță, președintele Trump s-a pronunțat odată întors în țară în legătură cu temele cele mai relevante ale conflictelor în evoluție. Astfel, în privința războiului de agresiune al Rusiei în Ucraina, Președintele american a insistat că tema a fost în agenda de discuții bilaterale cu partea chineză și că Președintele Xi Jinping ar fi insistat pe nevoia de a părăsi postura de expectativă actuală pentru a soluționa conflictul. În perspectiva viitoarei vizite a președintelui rus Vladimir Putin la Beijing, săptămâna aceasta, presiunea așteptată din partea principalului partener comercial al Rusiei ar putea conta. Asta în condițiile în care Donald Trump a calificat drept o rușine lansarea atacurilor pe scară largă cu drone și rachete asupra civililor mult în spatele frontului, asupra orașelor ucrainene.
Dar partea chineză a reacționat tardiv și numai la nivelul Ministrului Afacerilor Externe, Wang Yi, pe aceste subiecte. MAE chinez a anunțat că cele două superputeri încearcă să obțină o încheiere diplomatică rapidă a războaielor din Ucraina și Orientul Mijlociu. Wang Yi a anunțat dorința ca și China să joace un rol colaborativ în soluționarea diplomatică a ceea ce el numește “criza din Ucraina”. Însă în ceea ce privește situația din Golful Persic, Wang Yi a reiterat poziția Chinei care este aceea a nevoii unui dialog direct între părțile din conflict, Statele Unite, Israel și Iran, ca parte a dezescaladării regionale. În plus, China susține și faptul că acest conflict este responsabilitatea comunității internaționale, care trebuie să soluționeze disputa actuală legată de dezvoltarea programului nuclear și blocada maritimă a Strâmtorii Hormuz, prin negocieri multilaterale.
Dacă în privința Moscovei, declarațiile privind încheiarea războiului sunt menite să anunțe așteptările lui Xi Jinping ca Putin să vină cu concesii serioase și flexibilitate, la viitoarea întâlnire de la Beijing, abandonând abordările extreme, în privința situației din strâmtoarea Hormuz, China și-a ridicat mâinile de pe temă, acceptând doar o contribuție de sprijin politic împreună cu alte state din comunitatea internațională, nicidecum vreo contribuție directă pentru modificări substanțiale în privința Iranului, sau vreo presiune asumată față de Teheran.
Președintele Trump a insistat că Xi Jinping ar fi optat pentru deschiderea strâmtorii Hormuz și un Iran fără arme nucleare, dar susținerea sa nu s-a regăsit și a intrat între afirmațiile Chinei, chiar dacă ele existaseră sub această formă anterior. Având în vedere ultimele poziționări ale lui Trump față de reacțiile Teheranului, radicale și inflexibile, reluarea atacurilor pare să revină la ordinea zilei, așa încât era puțin probabil ca să existe vreo asumare de către China a unui rol într-o situație care, în loc să se miște spre o soluționare comprehensivă, amenință să revină la confruntarea directă explozivă.
