Turbulențele din sânul alianței euroatlantice, lipsa perspectivei Ucrainei de integrare în NATO și de integrare accelerată în UE și blocajul integrării Turciei în UE, dar mai ales amenințările Rusiei și revizionismul său militant au determinat nevoia de a regândi, completa sau suplimenta securitatea europeană. Dacă la nivelul statelor membre ale UE, o hotărâre a Consiliului European plasează securitatea la nivel integrat cu NATO prin consolidarea pilonului european al NATO, pentru Ucraina și Turcia, ca și pentru statele din Flancul Estic al NATO – inclusiv cele reunite la recentul summit București 9 plus Nordefco, Reuniunea celor 5 state nordice – preocuparea pentru apărare și securitate excede dimensiunile instituționalizate deja și consacrate. Nu întâmplător există o mare componentă de preocupări și un întreg sistem de parteneriate strategice bilaterale, trilaterale sau formule regionale care sunt menite să complementeze și să adauge la garanțiile existente deja, atunci când cele 48 de zile sau două săptămâni pentru diferitele nivele de răspuns la o agresiune nu permit statelor respective să se apere în fața unui dușman mult mai bine dotat și capabil înaintea intervenției aliate suficiente, dacă partea de descurajare nu ar funcționa. Așa au apărut formule alternative, complementare, de construcție a unei arhitecturi de securitate europene cu precădere în Europa Centrală și de Est și în Flancul Estic, de la Marele Nord la Marea Neagră.
Turcia și arhitectura de securitate europeană.
Principalul motiv al nevoii de a include Turcia în arhitectura de securitate europeană provine din contextul actual: avem de a face cu un transfer de responsabilitate pentru apărarea și securitatea Europei, cu o reechilibrare a asumării de costuri și capabilități către partea europeană, fapt ce nu presupune deangajarea SUA – nici nu e posibilă după existența legii care stabilește limita minimă a numărului de militari americani prezenți pe continentul european, în timp ce retragerea din NATO are loc potrivit legii inițiate de Marco Rubio, cu două treimi din Congres. Tot la capitolul context, avem de a face cu o redescoperire de către SUA a interesului și componentelor capabilităților din Estul Europei și România, respectiv scutul anti-rachetă de la Deveselu cu perechea sa radarul din Turcia, necesare pentru contracararea rachetelor cu rază medie, dar și facilitățile militare comune de la Mihail Kogălniceanu sau Baza 90 Otopeni, pemtru proiecția forței către Orientul Mijlociu, Asia Centrală sau zona Caspică.
Apoi avem de a face cu o mutare evidentă a centrului de greutate al NATO către Europa, și a centrului de gravitație la nivel european către Europa Centrală și de Est după lansarea Războiului de agresiune al Rusiei în Ucraina și creșterea capabilităților și preocupărilor pentru apărare în această regiune. Adăugăm reziliența, dorința de a lupta – intangibilele de război – ca și producția industrială, inovația și dezvoltarea teatrului de operații de secol 21, adică tot spre Ucraina, Turcia, Polonia cu cele mai relevante investiții și celelalte state din Flancul Estic, cel mai expus agresiunii ruse. De aceea Turcia trebuie, ba chiar e obligatoriu să facă parte din securitatea europeană, în interesul său propriu, dar și a Europei însăși.
Am identificat 5 argumente intrinseci, legate de propriile atribute, pentru care Turcia trebuie să fie inclusă în securitatea europeană. Astfel:
1. Motive de securitate. Turcia deține capabilități, industria militară, pregătire, cea de a doua armată din NATO, controlul strâmtorilor – indispensabile Rusiei și proiecției în mările calde, dar și apartenența la Flancul Estic. De aici necesitatea de a complini Flancul Estic alăturând formatului B9 al statelor Europei Centrale și de Est membre NATO cele 5 state nordice din NORDEFCO – Norvegia, Finlanda, Suedia, Danemarca și Islanda – și Turcia, pentru a avea un Flanc Estic aliat de la Marele Nord la Marea Neagră complet.
2. Securitate economică, energie și competiție globală: numai așa, cu Turcia și Ucraina, se poate complini Europa cu peste 500 de milioane de locuitori, capabilă să intre în competiția globală cu China, SUA și să aibă o piață comună reunită și o șansă la nivelul concurenței cu marile blocuri economice. Doar așa poate Europa și statele ei membre să aspire la statutul de putere globală.
3. Interesul crescut pentru Marea Neagră și Regiunea Extinsă a Mării Negre. Dacă despre strategia americană pe Marea Neagră e greu să mai spunem ceva după noua administrație, Marea Britanie a revenit în regiune, UE a adoptat o Strategie la Marea Neagră – cu componentă strategică și de securitate, așa cum Franța sau Germania au redescoperit Marea Neagră pentru că aici este marele joc – ambele au strategii la Marea Neagră și interese.
4. Existența unor exerciții, inițiative legate de securitatea la Marea Neagră din care Turcia face parte deja. E vorba despre MCM, misiunea statelor NATO litorale Mării Negre care marchează cooperarea pentru deminare și anunță cooperarea extinsă pentru securitatea infrastructurii critice submarine și maritime, securitatea maritimă în sens mai larg. Fără a fi un NATO în cadrul NATO și fără a rezerva responsabilitatea doar la nivelul statelor riverane, fiind necesară reluarea misiunilor de reasigurare Aliate îmediat ce se va putea, misiunea rămâne cea mai tangibilă și prezentă formulă aliată de funcționare pe Marea Neagră.
5. Sistemul sofisticat de parteneriate strategice din regiune, inclusiv parteneriatele bilaterale România-Polonia, România – Turcia, Polonia-Suedia, România-Ucraina, România-Republica Moldova, trilateralele România-Polonia-Turcia și România-Ucraina- Republica Moldova, formatul București 9 și Cele Trei Mări. Nu uităm, desigur, toate formatele parteneriale de reasigurare cu Ucraina semnate de numeroase state din regiune sau noua propunere și structură de producție comună de drone inițiată de Ucraina.
Abordarea divergentă și pasarea responsabilității Turcia – UE
În ceea ce privește reacția Turciei, e remarcabil faptul că Turcia tânjește și luptă în continuare nu atât cu statutul de stat membru, cât cu perspectiva de a fi considerată și ea, nu numai statele mici din Balcanii de vest sau Republica Moldova și Ucraina. Iar securitatea europeană e deseori considerată de către Turcia la nivelul relației Turcia – UE, fără a exclude în vreun fel Ucraina sau alte state non-UE. E un lucru remarcabil nu atât nevoia, cât dorința Turciei de a se alătura structurilor UE și abordării instituționalizate, respingând abordarea ad hoc a relațiilor acolo unde UE are nevoie. Turcia înțelege în continuare relația cu UE ca pe o negociere reciprocă, nicidecum ca pe accederea într-un club cu reguli fize, pe care trebuie să le îndeplinești ca să fii membru al Clubului.
Lumea de astăzi este complicată, dar nu la nivelul la care e amplificată dramatic perspectiva noii lumi. Pentru că varianta lumii statu quo, liberal-democratică, nu a dispărut, din contra, componente ale spațiilor de liber schimb sau ale variantelor de democratizare subzistă și se extind teritorial și geografic în continuare. Ele coexistă cu cele trei tipuri de revizionisme, chinez – cu pretenție de respectare a regulilor curente, rus – cu afirmațiile de respectare a dreptului internațional, chiar dacă nu e cazul – sau American, cu politica de putere și politica de mare putere care dublează afirmațiile și deseori faptele privind nerespectarea dreptului internațional, chiar dacă Secretarul de Stat Marco Rubio insistă să găsească motivații avocățești și să încadreze juridic acceptabil acțiunile statului și ale Președintelui american, nu rareori excesiv de vocal și cu referințe reprobabile și criticabile. Deci avem două viziuni, una a transformării și adaptării lumii contemporane, versus cea de distrugere a acesteia, tabula rasa, și reconstrucție în forma dorită de varianta de revizionism în cauză.
Între Turcia și UE există numeroase elemente iritante, principalul clamat de către Turcia fiind Ciprul și primirea acestuia prin șantaj al Greciei pentru a bloca accederea Turciei în Uniune. Turcia mai susține că a fost păcălită prin votul negativ al părții grecești a Ciprului, sigură că ea intră în UE fără probleme, la planul Kofi Anan de reintegrare teritorială a Ciprului. UE, pe de altă parte, are numeroase motive și criterii pe care le aduce în discuție, înregistrând fie lipsa unui răspuns, fie răspunsuri negative, fie chiar regrese de la propriile criterii obligatorii din negocierile cu Turcia. De unde înghețarea negocierilor, chiar pierderea interesului pentru acestea odată ce reacția Ankarei ar fi fost în direcția negativă.
Dar poate că nici nu e nevoie de abordarea integrării în securitatea europeană prin apartenența la structurile UE, cât despre comportamentul și funcționarea în cadrul structurilor bilaterale cu statele regiunii și probarea utilității în securitatea regiunii, ca premiză pentru angajarea alături de UE și, ulterior integrarea în componenta de securitate și apărare, dacă cea instituțională europeană e greu de abordat în prima fază. Desigur, aici contează și nivelul de ambiție al Turciei și nevoia de a fi un aliat în rând cu ceilalți, eventual solidar și fără drept de veto, o abordare graduală și în etape care s-ar putea drumul cel mai bun al Turciei spre UE și trecerea dinspre relație ad hoc sau punctuală per misiune la cea de integrare europeană. Pe aceeași ordine de idei, și Turcia trebuie să realizeze că nu există indispensibilitate. Nici măcar pentru Turcia. Există însă dechidere, nevoie și proiectul transatlantic care conține Turcia.
Frustrările și acuzațiile reciproce între Turcia și UE nu ajută. Nici nu aduce timpul înapoi. Negocierile trebuie făcute plecând de la situația de astăzi, chiar dacă conțin un număr de probleme din trecut, asupra cărora trebuie revenit și argumentele pentru prima europenizare a unui conflict care nu a dus și la soluționarea conflictului trebuie asumată – partea cipriotă turcă a fost de acord cu planul de reintegrare, cea greacă l-a respins pentru că era sigură că intră în UE și spera să aibă o poziție de negociere mai puternică. Pasarea vinei trebuie inlocuită cu un dialog real, puternic, serios, al lucrurile care despart și a celor care apropie, cu precădere, astfel ca sofisticata diplomație turcă să poată soluționa conflictul din Cipru cu ceva flexibilitate și bună voință pentru o cauză mai importantă. Pentru că oricât ar ocoli realitatea soluționarea problemei cipriote și a bunei relații cu UE nu poate fi ocolită nicicând.
Abordarea ucraineană a securității europene
Turcia este cel mai important actor în regiune, care se plânge că, de jur în jurul său, s-au acumulat conflictele până într-acolo încât cea mai sigură frontieră a sa este, paradoxal, cea cu Turcia. Altfel în Siria război și migranți, în Ucraina/Crimeea, în nord, războiul de agresiune al Rusiei, în Caucaz a dăinuit ani de zile Nagorno-Karabakh-ul, în Iran acum e războiul israeliano-american iar rezultatul pentru Turcia sunt interceptarea de către NATO-SUA a celor trei rachete care au vizat teritoriul turc. În Siria, criza a învățat mult timp de 14 ani, cu refugiați, integrare și locuri de muncă, și aici Turcia poate împărtăși dincolo de acordul cu migranți cu UE, o realizare importantă la vremea ei.
În relația cu UE, Turcia e supărată că revine întotdeauna la punctul zero. Reia negocierile și se confruntă cu dublul standard. Mai mult, o mare supărare e legată de o pretinsă afirmație a președintei Ursula von der Leyen care ar fi așezat Turcia alături de Rusia și China și nu a consultat-o sau inclus-o în propria Strategie de Securitate europeană, așteptată imediat după summitul NATO de la Ankara. Și tot Turcia reclamă o nouă UE care să fie capabilă și funcțională, principială, fără ca asta să însemne că Turcia nu are multe de făcut. Dar varianta ținte mișcătoare e discutabilă.
În fapt, Turcia confundă negocierile și acquis-ul, care se tot acumulează, și el trebuie ajustat și între momentul închdierii parțiale a unui capitol(adică constatarea absorbției a tot ce s-a adoptat pe un domeniu) și închiderea la final, cu recuperarea diferenței de acte normative europene adoptate între cele două date de către UE. Așa cum solicită să negocieze regulile europene, deși statul candidat accede la UE și nu e o negociere propriu zisă, ci o punere de acord, adecvare în timp, cu perioade de tranziție. În plus, solicita ca UE să aducă la ordine statele membre, când raportul este invers, statele membre preced UE instituțional și decidentul este Consiliul European, adică statele prin șefii de stat și guverne, și nu invers.
Dacă matricea UE în securitatea europeană rămâne necesară și fără alternativă, și Ucraina menține perspectiva, vocația europeană și există nevoia de a face indisolubilă și instituțional relația UE-Ucraina. Rusia e problemă europeană, Ucraina apărătoarea Europei și spațiul unde se investesc fonduri în apărare, dar și capabilități și inovație din partea tuturor statelor membre și a partenerilor lor de pretutindeni. La Ucraina, nimeni nu-și pune problema că nu ar fi parte a securității europene, chiar dacă această relație nu e neapărat instituționalizată la nivelul UE. Ucraina a demonstrat că se implică și chiar domină securitatea maritimă și securitatea Mării Negre. Și are abordarea că, dacă nu poate intra în UE, poate convinge și schimba UE însăși. Aceasta e calea Ucrainei: când nu poate, contestă, vine cu sprijin, oferă bune practici și atractivitate pentru ceea ce a realizat ea însăși în apărare, securitate, transparentizarea câmpului de luptă, calitatea dronelor de tot felul sau rolul pe care-l joacă în securitatea și apărarea europeană, aceasta ar trebui să fie și abordarea Turciei, nu să rămână la frustrare, neîncredere, victimizare, ci să-și assume rolul în domeniu și să pășească curajos și spre închiderea contenciosului cu Cipru sau cu UE.
