Noua fază a negocierilor americano-iraniene, proiectul simplificării pe o pagină cu 14 puncte, arată faptul că Iranul nu numai că are cărți, supraviețuiește salvându-și regimul, dar chiar vine cu solicitări de a câștiga pacea dacă a pierdut războiul, prin adjudecarea și recunoașterea suveranității proprii asupra strâmtorii Hormuz. Cum SUA nu au resurse sau voința de a asuma costurile unei victorii militare totale – preluarea deplină a controlului strâmtorii sau/și schimbarea de regim – soluția de compromis la dispoziție, în contextul presiunii globale sub amenințarea crizei economice, este una atât de complexă și dificilă încât avantajele temperării pierderilor electorale interne și a recâștigării măcar parțiale a prestigiului internațional s-ar putea să nu mai ajute în fața costurilor generării unei situații de avantaj strategic al regimului ayatollahilor, preluat de conservatorii radicali și de Gardienii Revoluției în fața pragmaticilor realiști moderați, înclinați spre negociere.
O pagină, 14 puncte, negocierile în curs
Statele Unite au anunțat, miercuri, 6 mai, din nou prin președintele Donald Trump, că sunt aproape de un acord de pace cu Iranul, în cea de-a 10-a săptămână de la începutul, la 28 februarie, a războiului israeliano-american în Iran. Formula despre care au relatat instituțiile media către care au fost scăpate informațiile relevante, vorbește despre esențializarea la o pagină și 14 puncte fundamentale a acordului, cu deferirea punctelor fundamentale, dificil de soluționat, către viitor, pentru o perioadă de 30 de zile. Tot aceleași surse susțin că respectivul document ar prevedea că strâmtoarea Hormuz ar fi redeschisă traficului general de către ambele părți, partea americană care blochează azi traversarea dinspre și către porturile iraniene și cea iraniană care blochează trecerea navelor care vin din partea statelor din Golf și nu răspund solicitărilor proprii, de a intra în apele teritoriale iraniene și a plăti Teheranului o sumă pentru a trece.
Administrația Trump a anunțat că așteaptă un răspuns timp de 48 de ore la oferta sa, perioadă care ar expira în noaptea de 7/8 mai. Totuși, președintele Donald Trump a avertizat că, dacă nu sunt de acord cu textul și resping negocierile, iranienii ar fi expuși din nou bombardamentelor, mai puternice, duistrugătoare și mortale decât oricare din cele anterioare. Potrivit diferitelor date răspândite în spațiul public, ar fi vorba despre multiple variante ale draftului de acord, transmis prin surse pakistaneze între părți, toate referindu-se la câteva puncte cunoscute de dispută și divergență evidentă.
Astfel, mai în toate apare perioada de 30 de zile de negociere pentru a discuta moratoriul privind îmbogățirea de către Iran a uraniului, considerat de către Regimul Ayatollahilor drept element curcial al supraviețuirii sale, durata acestui moratoriu fiind disputată între 5 ani – propunerea iraniană și 20 de ani – solicitarea americană, care pare să fi migrat la 10 ani, în anumite condiții. Totuși partea americană a adăugat aici un număr de garanții, respectiv: extinderea moratoriului dacă Teheranul încalcă termenii acordului, asumarea promisiunii scrise că nu va căuta să obțină arma nucleară și interdicția operării de facilități subterane de îmbogățire a uraniului, toate site-urile urmând să fie supuse ispecției ONU, respectiv a Agenției Internaționale pentru Energie Atomică subordonată.
Între elementele de negociere se află și ridicarea graduală a sancțiunilor americane de miliarde de dolari din fonduri iraniene înghețate, subiect care urmează să fie tratat deopotrivă în perioada de 30 de zile de negociere a programului nuclear. Asta în timp ce SUA și statele Golfului au propus deja ca ONU să adopte o rezoluție prin care să amenințe deja cu mai multe sancțiuni dacă Iranul nu se oprește din blocarea sau atacarea navelor în Strâmtoarea Hormuz, ca element de constrângere suplimentar. Cum acordurile și temele sunt extrem de complexe, perspectiva negocierii fie și în 30 de zile este, practic, nulă, mai ales că fostul acord JCPOA, negociat de Barack Obama, a avut nevoie de 20 de luni pentru a se ajunge la formula acceptabilă tuturor părților, spre a fi denunțat peste noapte de către SUA în primul mandat Trump.
În același timp, proaspăt lansatul Proiect Libertate – “Project Freedom,” a fost oprit la câteva ore de la lansare pentru că a existat această deschidere anunțată de către mediatori și îmbrățișată de către Donald Trump. Este vorba despre proiectul prin care SUA își propunea să însoțească militar și să protejeze tranzitul civil prin strâmtoarea Hormuz, iar în timpul aplicării lui, un număr de nave a reușit să iasă din Golf. Restartarea traficului liber este unul dintre principalele elemente de progres așteptate de către comunitatea internațională, chiar dacă privitor la celelalte elemente ale negocierilor, părțile sunt de acord că e prea devreme pentru o formulă directă, fără intermediar, de negociere față în față, în timp ce Donald Trump a anunțat că nu are încă de ce să trimită reprezentanții la Islamabad dacă temele esențiale nu sunt soluționate până la negocierile efective. Totuși anunțul a fost suficient pentru ca prețului barilului de petrol să scadă chiar sub 90 de dolari barilul, între 11 și 15% din valoarea anterioară anunțului.
Neclaritatea și ambiguitatea negocierilor prin intermediari, cu un regim scindat
Dacă subiectul unui acord iminent a mai fost în retorica Președintelui Donald Trump, noutatea este nu numai lipsa unei negări directe, ci chiar anunțul părții iraniene, la nivelul purtătorului de cuvânt al MAE iranian, că evaluează propunerea americană și va veni cu un răspuns. La ora scrierii editorialului, acest răspuns nu fusese încă formulat sau transmis prin intermediul părții pakistaneze. Al doilea argument relevant vine tocmai de la formula acordului care nu ar viza explicit decât deschiderea traficului prin strâmtoare, toate celelalte puncte sensibile urmând a fi discutate timp de 30 de zile. Dacă măcar formularea temelor pe care urmează să le abordeze cele două părți sunt convenite, e deja un pas înainte pentru economia globală.
Totuși există și câteva elemente ce ar putea altera eforturile de negociere, și ele vin din două direcții. Mai întâi, există un nivel de neclaritate și traducere bilaterală a pozițiilor pe care o face mediatorul pakistanez, facilitator aici, care are interesul să forțeze o soluție și transmite, cel mai probabil, mesaje mult mai edulcorate și constructive decât nuanțele și tonul lor real. Reproșurile ar fi fost făcute deja în acest sens. O a doua problemă o reprezintă ambiguitatea din structura co-partenerului de negociere iranian, acolo unde sunt trimiși la negocieri reprezentanții moderați, cu precădere, pragmatici și realiști, dar și ministrul de Externe Abas Araghchi, mai degrabă înclinat să reprezinte poziția mai dură, dominantă, a regimului de azi, venind de la Gardienii Revoluției Islamice și de la Ahmad Vahidi, comandantul acestei formațiuni. Opțiunea ultra conservatoare domină prin pretinsa relație directă exclusivă cu Liderul Suprem Religios Mojtaba Khamenei, chiar dacă nu se știe dacă mai este în viață sau are facultățile mentale și liberul arbitru care să-i permită implicarea directă în negocieri.
Această scindare în rândul regimului, dată de eliminarea conducerii originare a teocraților și de descentralizarea aplicată în război, poate să fie, pe de o parte, un rezultat secundar, colateral, fie, pe de altă parte, un joc pe roluri asumat de partea iraniană pentru a complica negocierile sau a permite ieșirea din clinciurile unor pertractări sau cedări considerate excesive, în momentele alese. Pentru moment, postura este cea de respingere a soluțiilor, dar e posibil ca, pe viitor, tipul jocului să fie unul în care negociatorul iranian să nu poată asigura îmbrățișarea poziției convenite și negociate de alte elemente ale regimului, cerând o revizuire cu noi pași în avantajul său.
De altfel, șeful Comisiei pentru securitate din Parlamentul iranian a fost utilizat ca purtător de mesaje negative pentru a arăta dificultățile și presiunea internă către negociatori, respectiv posibila respingere a unui acord la care, eventual, se va ajunge, acesta susținând că americanii au venit cu o listă de dorințe, nu o propunere de acord de pace, și că nu vor câștiga nimic într-un război pe care-l pierd și pe care nu l-au câștigat nici la negocieri față în față. Pe de altă parte, Iranul are degetul pe trăgaci și e gata să tragă, mai susține reprezentantul zonei conservatoare a regimului. El a insistat că SUA nu s-a predat și nu a făcut concesiile necesare încă, și că Iranul va da o replica dură și care-i va face pe americani să regrete
Susținerea parlamentarului iranian subliniază ruptura din interiorul regimului, dar e menită și să dea o replică în oglindă amenințărilor formulate constant de către Donald Trump pentru a arăta presiunea, constrângerea, puterea americană și mai ales dimensiunea realizărilor sale de negociator, dacă se va ajunge la un acord de pace. Însă nu o dată această procedură a dus la rezultate contrare și la pierderea legăturii cu negociatorii. Iar referirea și amenințarea lui Donald Trump de reluare a bombardamentelor cum nici nu gândesc cei din conducerea iraniană, ca și credința că se va ajunge la un acord și că acesta va fi, desigur, o victorie americană, nu au cum să ajute efortul de negociere tehnică. Tot Trump a susținut că războiul din Iran se va încheia foarte repede, și că oamenii înțeleg că trebuie să se sfârșească o dată pentru totdeauna cu ambițiile nucleare iraniene.
Negocierea în forță sau cu forța? Reziliența regimului teocratic iranian
Trebuie spus că regimul iranian a reușit să treacă de la o situație în care era vizată extincția sa către una în care nu numai că situația supraviețuirii sale nu poate fi pusă sub semnul întrebării, ci chiar începe să pună condiții. Punctul esențial care joacă rol de pârghie de presiune, punct crucial în negociere și element de descurajare rămâne strâmtoarea Hormuz. Astăzi există o blocare reciprocă a strâmtorii, iar ambele părți au încercat forțarea blocadei. Americanii chiar au traversat cu nave însoțite strâmtoarea, așa cum au și tras și distrus capacitatea de portanță și mișcare a unei nave venită din partea iraniană să se deplaseze spre strâmtoare unde pornise să spargă blocada.
Totuși capacitatea de blocare a strâmtorii este element de garanție pe care Iranul îl ia în considerație în privința capacității sale, pe viitor, de a evita reluarea loviturilor americano-israeliene, insistând și pentru recunoașterea formală a suveranității asupra strâmtorii, element maximalist de negociere pe care-l pune drept câștig propriu pe masă. Iar partea iraniană își dorește astăzi, nu numai să supraviețuiască, datorită rezilienței, deși a pierdut războiul propriu zis, a pierdut componente militare majore și a suferit distrugeri grele, care vor dura ani spre a fi reconstituite. Dar vrea să arate propriei populații și câștiguri directe în război. Că eforturile au avut măcar un succes. Că a repurtat și ea o victorie.
Teheranul speră să încheie războiul cu propriile victorii, suveranitatea asupra strâmtorii Hormuz și capacitatea de a o bloca oricând, după bunul plac, și să și extragă resurse de la cei care o traversează pentru a-și reconstrui țara, dar și să-și deblocheze banii blocați în băncile internaționale și să-și deblocheze comerțul, cu precădere pe cel cu produse petroliere. Ar fi transformarea înfrângerii nu numai în victoria negativă, supraviețuirea și blocarea SUA de a-și atinge obiectivele complet, dar chiar să obțină o vitorie directă, pozitivă, prin dobândirea unor componente pe care nu le avea înaintea confruntării.
De aceea divergențele de obiective și poziții fac ca propunerea de acord să fie supusă unor negocieri viitoare. Iar Iranul de astăzi optează pentru ca nimic să nu fie considerat negociat până nu e negociat totul. Dar ele nu mai includ azi producția de rachete, predarea uraniului îmbăgățit obligatoriu către SUA, nici libera circulație prin strâmtoare nu e intangibilă, deși aceasta e prevederea din dreptul internațional și Convenția UNCLOS. Nici despre milițiile proxy pro-iraniene sau finanțate de către Iran nu există claritate, chiar dacă premierul israelian, Benjamin Netanyahu și-a explicat lovitura la Beirut prin eliminarea unui lider Hezbollah – lovitură chirurgicală, nicidecum reluarea confruntării – și a subliniat că acțiunile sale sunt perfect coordonate cu cele ale Washingtonului.
Formula preferată a lui Donald Trump este pacea cu forța sau pacea prin forță, element teoretizat și descris în Strategia de Securitate Națională a SUA și în Strategia de Apărare a Pentagonului. Nu degeaba amenințările constante și poziționările de trupe sau opțiunile militare rămân pe masă și la ele se poate face oricând recurs, chiar dacă preferința este pentru negociere, diplomație și o soluție la masa verde. Iar constrângerile se văd, constrângeri la care Iranul reacționează cu propriile acțiuni și cu retorica aferentă în oglindă, după cum am văzut. Loviturile cu rachete vizează Emiratele Arbate Unite pentru că acesta e aliniat cu SUA și Israelul, după recunoașterea de către Abu Dhabi a statului Israel, dar acțiunea este să mențină și să scindeze coeziunea și solidaritatea între statele din Golf(lucru achiesat tacit de alți actori, mai ales după retragerea EAU din OPEC). Pe de altă parte, și Gardienii Revoluției a făcut aluzie că strâmtoarea se va redeschide dacă sunt încheiate amenințările agresorilor, deopotrivă.
Obiective și realizări posibile: definiția relativizată a victoriei și a înfrângerii
Am văzut schimbările fundamentale în înțelegerea de către Iran a poziției sale și forțarea unei victorii de orice fel, lesne de prezentat propriului public. În spate se află și un alt element esențial, singurul care ar putea să determine probleme pentru sistem, situația economică. Pentru că Iranul de azi nu mai are exporturi pe mare, nu mai are turism, iar nivelul său economic este marginal cât timp există blocada americană. Și dacă jocul inițial era cel de-a cine clipește primul, astăzi definițiile războiului, păcii și a victoriei au devenit mult mai complexe. Dacă partea mediatoare pakistaneză este interesată de un acord final și complet SUA-Iran, chiar președintele american a relativizat optimismul excesiv, anunțând că e posibil să fie reluate ostilitățile, dacă lucrurile nu evoluează convenabil în viitorul apropiat.
SUA au în spate și jonglarea cu legea din 1973, care limitează capacitatea președintelui de a purta un război la o durată de 60 de zile, deja depășite. Marco Rubio a insistat pe perspectiva de a considera că războiul s-a încheiat. E o încetare a focului respectată. Ceea ce urmează e o acțiune doar defensivă. Totuși amenințarea și mai ales eventuala reluare a ostilităților ar crea probleme juridice relevante, despre care și Iranul știe, și le-ar putea forța dinadins. Mai ales că instrumentul de presiune pentru schimbarea regimului, economia și ieșirea în stradă a protestatarilor din rândul populației, a fost deja asumată și există formule de represiune care să blocheze procesul.
Deblocarea strâmtorii Hormuz, ridicarea sancțiunilor, încheierea ambițiilor nucleare ale Iranului, dar și țintele nespuse ale acordului – producția de rachete și susținerea milițiilor pro-iraniene din Orientul Mijlociu – sunt lesne de atins doar dacă este eliminat regimul ayatollahilor prin ieșirea în stradă și revolta cetățenilor și, respectiv, prin preluarea de către SUA a strâmtorii – pe care să o boteze fie și Trump – pe ambele capete ale ei, deci și pe partea iraniană. O întreprindere costisitoare în armament și oameni pe teren. De aceea opțiunile reale sunt mai restrânse și nu se duc pe victoria militară absolută sau capitularea Iranului, ci pe tolerarea regimului și acorduri punctuale acceptabile pe toate cele 5 direcții.
La nivelul milițiilor pro-iraniene, avem de a face cu o reacție a Israelului care curăță zonele care o privesc, inclusiv cu intervenția americană în formula de pace negociată cu Libanul, care să preia controlul prin armata sa și să dezarmeze miliția șiită Hezbollah, așa cum Irakul se luptă să-și controleze securitatea inclusiv împotriva milițiilor pro-iraniene, iar Houthi în Yemen par suficient de rezervate să se implice gândindu-se la propria supraviețuire. Chestiunile legate de refacerea programului balistic durează ani și reclamă resurse serioase, pe care Iranul nu le are dacă dorește ca regimul să mai supraviețuiască și să intervină și reconstrucția, așa cum la capitolul programului nuclear, au fost distruse în iunie și acum investiții de peste 3 mii de miliarde de dolari, elemente de program subteran nuclear, îmbogățire a uraniului și pregătire a producției de centrifuge.
Miza acum este enormă și pentru americani, și pentru Donald Trump. Alegerile mid-term se apropie, iar sondajele sunt dezastruoase. O schimbare de trend este absolut necesară pentru Republicani. Strâmtoarea Hormuz este miză de prestigiu și de relevanță pentru SUA, odată ce peste 1500 de nave stau de o parte și de alta a strâmtorii dorind să o traverseze. Iar acțiunea americană a ridicat în ceruri prețul barilului de petrol, inflația și nesiguranța investițiilor și a economiei globale, în pericol de recesiune majoră. Asta în timp ce susținerile lui Trump sunt acuzate că au determinat ruptura unui acord probabil, la 17 aprilie, când a anunțat la CBS, cu emfază, că iranienii au fost de acord cu tot ceea ce li s-a solicitat, o situație respinsă de Teheran, care a și blocat negocierile directe de la Islamabad, din zilele următoare afirmației președintelui Trump.
Această lejeritate de a vehicula lucruri dorite, nicidecum realizate, și de a impune ceea ce crede și speră, nicidecum ceea ce rezultă din lungi ore de negociere, aduce prejudicii Statelor Unite și nu sunt în măsură să creeze optimism al lumii în capacitatea președintelui american de a ajunge la un rezultat final avantajos pentru toată lumea, nu doar la un târg care să-l avantajeze personal sau să avantajeze unilateral doar SUA. Neîncrederea este cuvântul general de ordine și chiar europenii – pregătiți ca, după acordul de pace, să desfășoare misiunea de însoțire a navelor – aliații Americii de 75 de ani, nu par să aibă încredere în formulele netransparente și, în același timp, excesiv de vocal prezentate, cu emfază, cu laudă de sine și asumarea unor merite neclare, care sunt nu rareori nuanțate sau schimbate a doua zi, de către președintele aflat la mijlocul celui de-al doilea său mandat.
