de Robert Lupițu
Mediul internațional parcurge un traseu al transformărilor în care valoarea constantelor nu trebuie neglijată, mai ales dacă acestea întruchipează concepția unei ordini globale similare și remiscente celei postbelice, în care cooperarea și interdependența s-au coagulat în practici cu efect reducționist al conflictului și confruntării. Cu cât migrația, terorismul, fenomenul Brexit, epidemia euroscepticismului și agresivitatea dinspre Rusia vor lovi înspre solidaritatea proiectului european, cu cât disputele teritoriale de pe țărmul asiatic al Pacificului vor alimenta circuitul pretențiilor hegemonice ale Chinei și, alături de tentativele nucleare al celui mai ermetic și autarhic sistem politic din lume, vor 
spori tensiunile în mediul de securitate regional, cu cât instabilitatea din Orientul Mijlociu va rămâne zona de împotmolire globală și cu cât SUA vor înțelege dubla logică a necesității unei abordări de pivot 360 de grade și a neabandonării relației transatlantice, cu atât mai mult echilibrul global conferit de valorile constante ale triadei SUA-UE-Japonia este mai necesar ca oricând.
Summitul G7 din Japonia ce bate la ușă este un astfel de prilej. Un statement al pilonilor de stabilitate ai lumii dezvoltate, al națiunilor libere și democratice și al celor ce contribuie cu resurse incomensurabile la păstrarea unei ordini internaționale predictibile într-un spațiu global fisurat de multiple crize regionale. Trei membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU, cele mai importante patru state europene, motorul economic al Europei, cea mai mare putere a lumii, al doilea cel mai mare contributor financiar la operațiunile de menținere a păcii, șase state NATO și o Uniune Europeană participantă în calitate de actor economic global cu cea mai mare piață internă din lume, sunt componentele care iau parte la o reuniune G7 pe care, personal, o proiectez dincolo de agenda economică și de securitate: în lumea secolului al XXI-lea constantele se refugiază în valori, simboluri și gesturi morale pentru a crește o nouă paradigmă a memorialului colectiv al unei lumi, așa cum spune și Robert Kaplan, în care realismul se îmbină și cu o doză de idealism (a se citi și pacifism).
Curtoazia simbolurilor și două premiere
Barack Obama concurează cu propria moștenire, fapt care nu întâmplător îl plasează pe liderul american la cele mai ridicate cote de încredere pentru un președinte aflat la ultimul an de mandat. Mai mult, vidul pe care acesta îl va lăsa în urmă este reflectat și de lupta depreciată (în mod întemeiat) în cursa electorală de peste Atlantic, iar cu cât mai repede cei care îl vor succeda vor înțelege asta, cu atât mai bine pentru SUA și pentru partenerii săi globali.
De la Havana, cu escală la Hanoi și până la Hiroshima, este o geopolitică complicată, nu numai pentru un lider aflat în epilogul său politic, ci improbabilă pentru mai mulți locatari ai Casei Albe, decenii la rândul. Barack Obama merge la summitul G7 din postura unor importante referințe de politică externă, unele cu precedente aproape ancestre: primul președinte american care vizitează Cuba după 88 de ani sau cel de-al treilea lider SUA aflat în Vietnam după războiul de acum patru decenii și care a lăsat în urmă un larg ecou: ”Dacă acum o generație, soldații americani veneau să lupte împotriva armatei Vietnamului, acum trupele noastre vin să se antreneze cu ale voastre”, a elogiat Obama schimbările de paradigmă pe care tipul său de leadership le-a propagat în sfera relațiilor internaționale de secol XXI.
Prima vizită a unui lider de la Casa Albă în orașul care a cunoscut primul impact atomic din istorie nu este unica premieră de la summitul G7, chiar dacă are puterea de a eclipsa totul. Premierul Canadei, Justin Trudeau, va reprezenta și el pentru prima dată țara sa la reuniunea celor mai puternice economii democratice din lume.
Un cel mai puternic om al planetei atipic: Reconcilierea cu istoria
Barack Obama poate fi subiectul unor felurite și rafinate analize. Cert este că acțiunile de răsunet cu care liderii internaționali obișnuiesc să dea formă rolului și poziției de prestigiu pe care sunt așezați se desfășoară și pentru a capitalul politic emergent de care pot ulterior profita. În cazul lui Obama, mizele personale pălesc în favoarea pledoariei constante pentru ordinea internațională liberală pe care SUA, Canada Europa sau Japonia înțeleg să țină arena internațională ancorată. Altfel, ce lider politic s-ar fi simțit satisfăcut să atingă abia la finalul periplului său prezidențial borne – Cuba, Vietnam sau Hiroshima – a căror simbolistică echivalează cu un leadership reconciliator față de propria-i istorie de la sfârșit de conflagrație globală la un Război Rece cu o intensitate ideologică, politică și economică fulminantă.
Barack Obama a ales să devină primul lider de la Casa Albă care va păși pe pământul Hiroshimei, același sol izbit de primul atac nuclear din istorie. Poate ar trebui să cutezăm să ne imaginăm și o vizită a premierului japonez la Pearl Harbor, în virtutea unei simbolistici similare sau, mai mult, în virtutea însemnătății pe care constanța valorilor ca reper de conduită internațională o are.
Președintele american nu va oferi scuze părții japoneze pentru cele întâmplate în 1945, aceasta fiind o abordare diplomatică menită să nu submineze istoric o decizie de război a administrației Truman, însă prezența sa la Memorialul Păcii de la Hiroshima va avea o greutate la fel de mare: ea dovedește că relația americano-niponă, ancoră de stabilitate în Asia-Pacific, își cauterizează până și cele mai adânci răni în schimbul protejării ordinii internaționale pentru care națiunile G7 au contribuit masiv.
Ultimul G7 înainte de Bremain vs. Brexit
Europa – componenta care desăvârșește reprezentarea polilor de stabilitate și favorabili cooperării și menținerii ordinii globale – participă, prin dubla sa reprezentare la summitul G7, sub presiunea maturizării sau coroziunii sale interne. Reuniunea din Japonia poate fi ultimul G7 în care Marea Britanie ia parte și în calitate de membru al Uniunii Europene, o apartenență duală pe care Martin Schulz o evoca recent ca o chestiune de potențare reciprocă, în sensul că este esențial pentru UE să aibă în componența sa cele mai puternice națiuni economice europene ce sunt membre G7, însă și faptul că statutul Londrei în rândul celor mai puternice și industrializate țări (G7) depinde, în mare măsură, de apartenența sa la piața unică europeană, de care nu ar mai beneficia dacă populația britanică optează pentru Brexit.
În această recăutare a valorilor și, poate, a reconversiei modelului său de bunăstare, Europa, atât cea a statelor, cât și cea instituțională, joacă o partitură esențială. Nu numai că reprezintă cea mai mare piață comună din lume, însă poartă mai multe pălării utile pentru stabilitatea globală văzută similar dinspre trei continente. Este o forță economică ce și-a asumat deopotrivă promovarea democrației, ca parte integrantă a ordinii liberale, a multilateralismului patentat în epoca westfaliană sau post-napoleoniană, inspirând forță și semnificație prin tradiție și a ajutorului pentru dezvoltare și a asistenței umanitare că măsuri soft reducționiste a riscurilor de conflict. Ulterior, prin asociere instituțională unică, Europa a captat valențe normative, fiind componenta de echilibru între continentul nord-american mai liberal și o Japonie ce se armonizează excesiv prin reguli. (Ne)acordarea statutului de economie de piață pentru China, decizie scadentă la finele anului, este un bun exemplu al efectelor externe pe care capacitatea de reglementară internă a Uniunii le poate genera.
Cu ochii pe Asia, prin Japonia
Japonia este într-o poziție similară a dezavantajelor comparative cu Europa. Pentru Tokyo, China echivalează cu ceea ce Moscova înseamnă pentru statele europene. Aspectele securitare ale migrației și terorismului în Europa își au corespondență în Japonia cu disputele teritoriale și impredicibilitatea ermeticului regim de la Phenian. În vreme ce Tokyo nu se simte confortabil cu pretențiile hegemonice ale Beijing-ului, Europa este o importantă piață de desfacere pentru companiile chinezești. În timp ce Federația Rusă își încordează postura agresivă în flancul estic european, Shinzo Abe a efectuat o vizită în Rusia, oferind context unor scenarii mediatice pentru a sprijini reîntoarcerea Moscovei și relansarea G8, chiar dacă mesajul transmis nu s-a desprins de linia comunității internaționale vis-a-vis de agresivitatea rusă. Între aceste realități regionale, SUA trebuie să își dovedească reziliența între abordarea pivotării pacifice și/ sau atlantice și cea a principiului de 360 de grade.
Anul 2016 mută epicentrul deciziilor privind economia globală și securitatea lumii în Asia. Nu numai că Japonia găzduiește în aceste zile summitul G7, însă pe final de an, China va conduce discuțiile reuniunii G20. Coincidența deținerii în paralel a președințiilor celor două foruri de interacțiune a actorilor statali cu vocație globală justifică interesul Japoniei pentru ca declarația de la Ise-Shima să nu fie doar un semn de revigorare a acelorași principii și angajamente, ci să concretizeze viitori pași pe care națiunile G7, împreună cu instrumentele lor (unele finalizate – TPP, altele nu – TTIP), îi vor adopta în menținerea ordinii internaționale în jurul căreia s-a calibrat același set valoric transatlantic și transpacific.
.
