de Robert Lupițu
Europa se agață de un nou subiect așa cum cu un deceniu în urmă se lansa spre proiectul Tratatului Constituțional cu un entuziasm puternic. O Uniune a Apărării, o Uniune cu o integrare militară și cu un nou centru de comandă reprezintă, în condiționalitatea evoluțiilor din prezent, ceva mai mult decât ce trebuia să fie atunci constituția europeană. Un subiect capabil să nască pasiuni purtate pe o agendă decizională formată din susținători și contestatari, un proiect latent în redesenarea priorităților și aspirațiilor și o viziune care poate crește talia unei Europe dovedită mignonă în fața problemelor.
Comercializată de președintele Comisiei Europene încă de anul trecut, apărarea europeană – o inițiativă cu reminescențe în anii ’50, cu o Politică de Securitate și Apărare Comună aflată în subsidiarul PESC și sub umbrela practică a apărării euro-atlantice – a redevenit temă vedetă în spațiul european. Resuscitată și atent plasată în media europeană printr-un document citat de Financial Times potrivit căruia Jean-Claude Juncker va propune la discursul despre Starea Uniunii înființarea unui centru de comandă pentru dimensiunea militară UE, subiectul armatei europene și-a găsit imediat primii apologeți oficiali: Înaltul Reprezentant al UE, Federica Mogherini, și ministrul Apărării din Germania, Ursula von der Leyen.
”A venit timpul să punem bazele pentru o apărare comună. Cred că este unul din marile proiecte prin care putem restarta procesul de integrare”, (Federica Mogherini, interviu pentru cotidianul italian La Reppublica)
”Este timpul să se avanseze spre o Uniune a Apărării care ar fi practic un Schengen în domeniul apărării. Americanii se așteaptă să facem acest lucru” (Ursula von der Leyen, la Vilnius)
Aș cuteza să formulez că sunt și cei mai importanți susținători de profil: Mogherini ar fi o figură instituțională cheie în acest proces prin mandatul său de ÎR pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, responsabilă atât pentru PESC, cât și pentru PSAC. von der Leyen reprezintă, în această schemă, principalul beneficiar statal al unei structuri de acest tip în UE, iar ambele sunt și exponenți ai marilor familii politice europene: PES și PPE. Pe de altă parte, dacă poziția Federicăi Mogherini nu naște pasiuni pentru dezbatere, cea a Ursulei von der Leyen face exact contrariul: șefa Apărării din Germania și-a ales să comunice acest lucru la Vilnius, capitala unei țări baltice aflată în avangarda flancului estic și care, ca întreaga regiune de altfel, privește spre Washington pentru securitate.
Europa post-Brexit dorește integrare militară: firul unui subiect cu risc de clivaj
Fac o remarcă necesară pentru a clarifica termenii articolului: nu sugerez o gândire strategică premeditată și, mai ales, dependentă de rezultatul referendumului din Marea Britanie, însă disting o bună comunicare strategică (pledoaria pentru integrare, nevoia de a ne ridica la nivelul partenerilor) și cu riscuri atașate.
Marea Britanie, așa cum mulți cunosc, este aliatul de nădejde și partenerul indispensabil al Statelor Unite (principalul garant al securității euro-atlantice) din Europa și din Uniunea Europeană. Londra și-a manifestat în dese situații rezerve cu privire la un asemenea proiect, pentru Marea Britanie fiind mai mult decât o legătură tangențială între suveranitate și politica europeană de securitate și de apărare comună. NATO este altă poveste, altă încadrare de securitate. Practic, un demers defensiv european în direcția unei integrări militare a fost privit ca pe o dublare a rolurilor, ca o erodare și perimare indirectă a NATO. Aceasta este filosofia de securitate britanică, la care s-au raliat și alte state precum Polonia și România. Inserez aici o întrebare a unui expert de securitate canadian către un altul, belgian, discuție la care am avut ocazia să particip: ”Nu credeți că NATO ar trebui să dispară dacă Uniunea European și-ar dezvolta propriile capabilități militare?”. Răspunsul a fost că NATO nu trebuie să dispară.
Dar în niciun caz Brexit-ul nu evidențiază un proiect strategic premeditat, ci poate o fereastră de oportunitate. Reamintesc, în acest sens, că Strategia Globală UE, lansată în zilele când Europa era amorțită de rezultatul din Marea Britanie, formulează clar și limpede: ”O apărare europeană mai credibilă este esențială pentru un parteneriat transatlantic viguros cu Statele Unite”. O abordare continuată într-o manieră care releva o abordare cvasi-duală: una în care Europa pare în sfârșit să se adapteze la faptul că rămâne o prioritate esențială pentru politica externă americană, dar că nu mai este unica; o a doua în care cooperarea cu NATO reprezintă un parteneriat pentru viitor și se poate transforma într-un binom de securitate pentru Europa.
Cel puțin programatic, o Uniune a Apărării pare să nu eludeze NATO din ecuația securității europene, dar riscurile sunt mari. În primul rând, soliditatea Vișegradului care a emanat de la Krynica, formatele exclusiviste ale țărilor fondatoare care par că vor mai exista și vor mai primi blamuri, pozițiile de neutralitate ale unor state (Austria, Irlanda) și aderența solidă a României față de furnizorul de securitate și apărare euro-atlantic sunt realități care trebuie consemnate mai întâi, confruntate și adresate.
Altfel, un asemenea subiect ar intra pe o turnantă fără control.
S-a pregătit terenul la summitul NATO?
Este o ipoteză care trebuie privită conex cu documentul care a concretizat adâncirea cooperării UE-NATO. Uniunea Europeană și Alianța Nord-Atlantică au decis să demareze din 2017 și 2018 exerciții coordonate și paralele pentru contracararea amenințărilor hibride, provocare în care cele două entități urmează să lucreze împreună în domeniul analizei, prevenției și detectării situațiilor de iminent pericol. Un aspect interesant este conferit de faptul că aliații NATO și țările membre UE vor dezvolta capabilități de apărare complementare și coerente care să asigure interoperabilitatea. Această decizie va atrage de la sine facilitarea unei cooperări în cercetarea militară și în industria de apărare, atât de-a lungul Europei, cât și peste Atlantic.
Substanțierea acestui parteneriat poate deschide portița pentru un nou cadru de acțiune, unul care să necesite reevaluarea acordului Berlin Plus din 2002 dintre UE și NATO privind interoperabilitate în cadrul misiunilor de menținere a păcii.
Cum va juca România între apărarea europeană și NATO?
Aceasta este întrebarea care trebuie să doară la București, în sensul că participarea noastră la negocieri și la decizii trebuie să cântărească la fel de mult ca a oricărui alt stat, indiferent că vorbim despre Franța, Germania, Polonia, Ungaria sau Grecia.
NATO, ca orice alt organism multilateral de pe glob, a fost privită și ca o structură în care cei puternici își exercită forța politică și își ating interesele. Sub acest considerent, nici integrarea militară europeană nu trebuie să se separe de o astfel de judecată. E firească și e inerentă relațiilor internaționale. Or, din ideile testate cu privire la apărarea europeană – un Schengen al apărării/ partenerii americani se așteaptă să facem asta – observ o abordare diferențiată: prima nu clarifică dacă Schengen este modelul sau va fi un format exclusivist, iar cea de-a doua pare a fi un mesaj pentru capitalele prietene Washington-ului, printre care și Bucureștiul.
Mesajul că SUA așteaptă ca Europa comună să devină mai ponderală în angajamentele sale de securitate și apărare este direcționat și către țări unde parteneriatul cu Statele Unite reprezintă principalul fundament de apărare și de securitate. România este exact în această categorie și o certifică declarația de săptămâna trecută a președintelui României privind direcțiile de acțiune ale diplomației române pentru anii ce urmează. De altfel, Bucureștiul este în același feeling strategic cu Londra: nu susținem dublajul acțiunii – acolo unde NATO e un succes de ce să nu sporim coordonarea în loc să creăm structuri similare în UE. Pe de altă parte, consolidarea Uniunii Europene este un alt obiectiv strategic.
România trebuie să lucreze pentru propria sa vigurozitate: numai așa pozițiile noastre nu vor întări o parte și o vor șubrezi pe alta. Bucureștiul trebuie să fie parte a deciziei europene privind integrarea militară, un membru solid în NATO, un partener serios al SUA, iar orice variantă de constituire a unei Uniuni a Apărării care nu cuprinde unanimitatea și totalitatea membrilor UE va fi un eșec iremediabil care nu poate fi digerat asemenea proiectului constituțional: o președinție germană a Consiliului și un tratat modificat.
.
