de Iulian Chifu*

După acțiunile în forță privind tarifele introduse în comerțul bilateral pentru echilibrarea balanței de plăți americane, Donald Trump a anunțat negocieri și amânarea cu 90 de zile a taxelor privind toate statele, mai puțin China. Transformarea bătăliei cu lumea într-un război economic și comercial cu China este o formula de ieșire din clinci, dar afectează fundamental America și reclamă acceptul populației de a suferi și de a susține astfel, prin costuri proprii, o viitoare măreție americană. Totuși nici această acțiune nu poate avea rezultate dacă America nu își reface alianțele și nu reușește să obțină susținere în izolarea și strangularea Chinei și aliaților săi dependenți din spectrul autocratic. Un război comercial nu are niciodată învingători, contează cine clipește primul, iar chinezii știu să îndure și să sufere. În schimb, alianța Statelor Unite reclamă integrarea plus valorii la nivel global și asta nu se poate face fără încrederea în America. Or Trump nu a făcut decât să își îndepărteze și să-și atace aliații, deci are un drum lung de parcurs pentru a nu exporta întreaga voință și ambiție personală în costuri directe doar pentru proprii cetățeni.

De la lupta cu tarifele și lumea la războiul comercial cu China

Introducerea tarifelor la 2 aprilie pentru toate categoriile de importuri, pe baza deficitului contului curent la comerțul de bunuri, a fost o lovitură șoc pentru lume. Ea s-a petrecut potrivit anunțului președintelui Trump din campanie care vorbea despre această echilibrare și eliminarea deficitelor pentru a balansa datoriile enorme ale Statelor Unite, dar modul în care a fost făcută a ridicat semne mari de întrebare. Iar rezultatul a determinat imediat abandonarea, la nici o săptămână, a tarifelor, amânarea pentru 90 de zile și declanșarea unor negocieri individuale, pentru care ar exista deja 15 propuneri și 75 state care au solicitat negocierea lor în jos spre tariful cel de bază, de 10%. Efectele s-au văzut nu numai la comerț, pe bursă, ci și la scăderea dolarului și vânzările certificatelor de Trezorerie cu datoria SUA, de obicei zone de referință și fugă a investitorilor spre siguranță, un lucru nescontat până astăzi.

Dacă majoritatea actorilor fie au reflectat, fie au marșat pe evaluări secvențale ale formulelor de retorsiune, cu toții solicitând formule de negociere, China a ieșit în evidență printr-o escaladare a tarifelor care a ajuns la 145% ale lui Trump față de 125 % pentru produsele americane ce intră în China. Rezultatul a fost lansarea unei bombe într-un război economico-financiar pe care Statele Unite au ales să-l dezvolte mai departe și să obțină câștiguri de la cel mai important prădător al sistemului internațional, acuzat de multiple manipulări ale pieței, în primul rând supraproducția de bunuri, dumping și distrugerea bazei industriale a celorlalte state, în timp ce consumul său intern este nesemnificativ comparativ iar barierele la importuri foarte largi. Extrema volatilitate a pieței a rămas, mai mult, lipsa de încredere globală în partenerul american riscă să arunce lumea în recesiune globală.

Astfel, chiar și valorile de referință și de siguranță s-au prăbușit. Certificatul de Trezorerie cu împrumut la 10 ani era de 4,17% stagnant la 2 aprilie și după o zi de creștere la 3,96%, a scăzut la 4,34%. De obicei în criză, cererea de certificate crește din cauza fugii investitorilor de nesiguranță, de această dată au ieșit cu totul de pe piața americană, cea europeană crescând în acea perioadă cu 20%. Tot așa cum dolarul, care de obicei se întărește de această cerere de certificate obișnuită în criză, a scăzut. Oricum, după criza economică din 2008 a produselor derivate în SUA (și a datoriilor suverane în Europa) procentul de investitori non-americani în dolari pentru certificate de Trezorerie americană a scăzut de la 50% la 30% azi, cu semnale importante asupra scăderii încrederii în dolar și în economia americană.

Așa încât economia mondială, puternic dinamitată de abordarea voluntaristă a tarifelor, este departe de a se fi calmat, iar testul războiului comercial cu China are mai multe valori de întrebuințare: o formulă de ieșire din clinciul retragerii din bătălia tarifelor globale, care aducea pierderi majore Americii; un test al formulelor de război comercial/economic pentru orice abordare ulterioară a majorării tarifelor, cu impact asupra propriei economii; un caz-școală demonstrativ de subliniat prin efectele produse pentru a crea descurajarea credibilă față de toți ceilalți actori pentru a obține, fără costuri suplimentare, ajustarea comerțului altor state la cerințele Statelor Unite, odată ce cea mai importantă economie a lumii între competitorii SUA va fi cedat pretențiilor ca urmare a efectelor războiului tarifelor.

Război fără învingători: SUA-China și recesiunea globală

Totuși chiar și numai războiul comercial SUA-China poate fi unul catastrofal pentru lume, mai ales că e discutabilă strategia americană și obiectivul final. A fost nevoie de cutremurarea piețelor și a dolarului, o discuție cu șeful Federal Reserve și cu Secretarul Trezoreriei pentru ca abordările Secretarului comerțului, dar mai ales a consilierului economic al lui Trump să fie profund nuanțate iar acțiunea inversată. Un rol major l-au avut și piețele, dar și reacția unor multimiliardari finanțatori ai lui Trump, în primul rând Elon Musk. Totuși războiul cu China a continuat și a ridicat miza întregii acțiuni a administrației. Avem, deci, din nou, un război comercial între principalele puteri ale lumii, SUA și China, dar la cu totul altă amploare decât în primul mandat Trump, când confruntarea s-a încheiat cu un acord, chiar dacă niciodată dus pe deplin la îndeplinire.

Strategia Trump în acest caz rămâne una generală de negociere în forță, nicidecum una specifică, legată de dimensiunea și forța adversarului, ajuns la 70% din forța economică americană. Improvizația are la bază ridicarea mizelor la nivele intolerabile și construirea unor pârghii de negociere, avantajoase, dublate de slăbiciunea și efectele competitorului îngenunchiat. De fapt, Trump a pariat pe forța economiei americane și pe dominația acesteia la nivel global, ca și pe teoria deciziei iraționale – madman theory – care presupune că nu trebuie să te pui cu nebunul pentru că te va scufunda cu totul creându-ți circumstanțe extreme și probleme majore destructive, chiar catastrofice, în propria economie.

China, altfel actor rațional și cumpătat, cu planuri și evaluări minuțioase și mecanisme sofisticate de dominație, adaptare și luare a deciziei, nu avea nici un interes să intre într-un război comercial. Mai ales că cifrele ecoomice din ultima vreme au subliniat un nivel fără precedent de frânare a creșterii economice și dificultăți ale modelului său. China nu-și dorește să împingă riscul prea departe și ar fi vrut o negociere mai degrabă decât un război comercial. Totuși președintele Xi Jinping nu poate arăta intern că este slab sau că răspunde șantajului lui Donald Trump, care ar putea antrena noi și noi ambiții după aceeași schemă de acțiune. E motivul pentru care, chiar la ridicarea contra-taxelor pentru Statele Unite la 125%, Xi Jinping a subliniat că nu se teme de acțiunile necugetate, aventuriste și inacceptabile ale Americii. Iar astăzi riscul unei asemenea dispute este masiv pentru întreaga economie globală.

Janet Yellen, fostul secretar al Trezoreriei, a subliniat că actualele tarife sunt prohibitive și că impactul masiv se produce asupra ambelor economii și a economiei globale. Coerciția aplicată Chinei poate avea efecte majore asupra Americii având în vedere greutatea economică și sensibilitatea la turbulențele din comerțul global. Mai ales că Beijingul sub Xi este puțin probabil să răspundă foarte bine la amenințări, susținut de populația subiect al propagandei naționaliste a ultimilor ani. În plus, Xi Jinping nu dă nici satisfacția negocierii directe, odată ce nu are decât ieșiri publice complet orchestrate, după ce întregul pachet e negociat la nivelele inferioare. Dacă pe canale neoficiale SUA a transmis Chinei să nu reacționeze prin escaladare iar Xi să-l sune pe Trump, China nu a fost dispusă în nici un moment să arate public că este partea mai slabă, care solicită discuțiile, ci a mers înainte, bazându-se pe propriile atribute și avantaje percepute.

Războiul comercial al Statelor Unite cu China poate fi atât de disruptiv și costisitor pentru că cele două economii sunt complet interdependente iar întregul comerț mondial e globalizat. A lupta cu globalizare este similar luptei cu forța gravitațională astăzi, când ruptura sau decuplarea măcar a două economii, cele mai mari ale lumii, e adevărat, este cvasi-imposibilă și extrem de dureroasă. De altfel renunțarea practic imediat de către Trump la calculatoare și iPhone-uri ca subiecte ale tarifelor trădează zonele foarte costisitoare în decuplare.

Consumatorii americani au avut acces la haine și electronice ieftine, crescând nivelul de trai al clasei de mijloc, în timp ce producția manufacturieră a scos din sărăcie milioane de chinezi. Câștigurile au fost investite în high-tech și producția militară. Iar intedependența comercială și economică a jucat rolul de descurajare a unui conflict militar direct între cele două mari puteri. Din contra, stoparea comerțului aduce inflație, scăderea calității vieții și scăderea încrederii consumatorilor americani și duce la recesiune în ambele state. În China afectează cu precădere micile afaceri, motorul economiei, și amplifică șomajul. Iar războiul comercial testează, de fapt, care populație poate îndura mai mult și e dispusă să strângă din dinți pe termen lung.

China pregătită de confruntare și decuplare: impactul asupra preluării Taiwanului

Iar perspectiva competiției în suferință nu este inutilă mai ales că există preccedente iar China s-a pregătit deja de războiul comercial care urma să vină din două motive: primul pentru că știa cum va reacționa Trump, deși nu se aștepta la amploarea reacției; apoi pentru că, în perspectiva preluării eventuale a Taiwanului în următorii ani, a vrut să se asigure că poate avea mâinile dezlegate și costuri cât mai suportabile dacă decidea să declanșeze atacul iar răspunsul Americii era războiul comercial total. Evident, gradul acesta de pregătire nu se regăsește la nivelul economiei americane, expusă mult mai mult la turbulențe, mai ales că, fiind o democrație, reacția populației este mult mai virulentă și necontrolată.

China s-a pregătit de războiul comercial. Principalii politicieni ai Chinei consideră că sunt prinși într-un război existențial cu Statele Unite, care doresc să le blocheze creșterea în competiția economică, politică și militară, în care China vine din urmă și dorește să preia supremația globală. În plus, Beijingul consideră că orice concesie va fi întâmpinată de mai multă presiune, de unde și saltul de la negocierea din primul mandat la escaladarea în cascadă a tarifelor la cote imposibile. Iar China a schimbat orientarea partenerilor, fapt ilustrat de cifre: între 2018 și 2024, comerțul cu SUA a scăzut de la 19,2% la 14,7%, iar cu statele membre G7, a scăzut de la 48% în 2000 la doar 30% în 2024. În același timp, procentul din comerțul global pe care-l deține China la exporturi a crescut cu 14% numai de la finalul primului mandat Trump. Partenerii aleși nu sunt între statele cele mai industrializate și democrate tocmai pentru a evita constrângerile unei eventuale alianțe.

Ziarul oficial al Partidului Comunist Chinez, People’s Daily, susține existența pregătirilor pentru gestionarea războiului comercial cu SUA și a șocurilor. Principalele ținte ale contra-sancțiunilor au fost produsele agricole și alimentare americane, dar și restricții la exporturile chineze de metale rare. Limitări în controlul exporturilor, cu precădere către companiile specializate în produse cu dublă utilizare, s-au adăugat măsurilor de retaliere țintită și dureroasă pentru SUA. În cazul companiilor americane dependente de furnituri din China, li s-a comunicat să nu facă presiune pentru reducerea prețurilor pentru că partea chineză nu va asuma nici o fracțiune din costurile aduse de tarifele impuse.

Greșeala părții americane într-un asmenea război este că sancționează înainte de a avea surse de compensare a produselor pe care le obține din China. Statele Unite au nevoie de o decadă pentru a construi o producție industrială pe care și-o dorește și care să compenseze pierderile prin tarifele impuse exporturilor Chinei, timp în care consumatorii americani nu au acces la produsele necesare. În plus, costurile unei producții indigene sunt extreme și țin de nivelul de trai în America. Pentru că, dacă China reprezintă astăzi 70% din economia SUA, la paritatea puterii de cumpărare, economia chineză este cel puțin dublă în produse și servicii. Deci China are, se pare, avantajul și dominația prin care să obțină câștig de cauză și aici. Nu mai vinde, depozitează, nu mai încasează, dar absoarbe șocul mai rapid, eventual dezvoltând piața internă de consum, comparativ cu Statele Unite care nu au efectiv ce livra nevoilor propriilor cetățeni.

În plus, în comerț nu este vorba despre câștigători și perdanți, de joc de sumă nulă. Este vorba despre faptul că ambele părți câștigă, fiecare dobândește o parte de care are nevoie – mărfuri contra bani. Creșterea comerțului bilateral duce la creștere economică pentru ambii jucători, nu la subminarea și implozia economică pe care o impune decuplarea sau reducerea schimburilor. Asta nu schimbă cu nimic referința corectă la aberațiile și distorsiunile pieței pe care le introduce China de ani buni, cu precădere după primirea în Organizația Mondială a Comerțului, prin manevrarea valorii monedei, injecții de subvenții de stat, competiție incorectă și dumping, supraproducție, ignorarea drepturilor de autor și constrângerea pentru livrarea licențelor pentru produsele ce sunt fabricate de companiile străine în China și exploatarea muncii propriilor cetățeni la costuri derizorii. Sau menținerea unui consum intern la nivele marginale și orientarea modelului pe preluarea piețelor externe și sugrumarea competiției.

Cum să trăiești fără aliați

Subestimarea Chinei și nevoia de a repurta o victorie face ca Statele Unite să aibă, din nou, nevoie de aliați. Magnitudinea conflictului arată că nu va putea fi contrată voința Chinei decât împreună cu partenerii pe care i-a respins până astăzi, ba chiar i-a sancționat sau i-a considerat profitori, așa cum s-a întâmplat în relația cu statele Uniunii Europene. Or astăzi exact de acești aliați are nevoie Donald Trump pentru a-și îmbunătăți poziția de negociere. Șansa de a construi un nivel de presiune, amenințare credibilă și descurajare a Chinei se poate realiza doar cu aliații, mai mult, în condiții complicate: nu e sigur că statele europene sau ceilalți aliați globali se vor grăbi să  se alăture în constrângerea Chinei.

Deja Japonia și Coreea au ajuns la un acord unic cu China în fața constrângerilor americane prin tarife. Iar Uniunea Europeană are propriile sale rezerve și suspiciuni după multiplele reacții publice ale lui JD Vance și anturajului lui Donald Trump față de Bruxelles pentru a se angaja într-o asemenea acțiune cu pierderi și costuri ce trebuie asumate de proprii cetățeni. Desigur, o coaliție globală a democrațiilor contra unor modificări privind accesul liber la piața chineză, combaterea furtului de proprietate intelectuală și a spionajului industrial chinez, ca și împotriva numeroaselor celelalte instrumente de distorsionare a pieței, ar putea fi atractivă și interesantă ca proiect comun.

Dar o asemenea întreprindere se poate realiza numai în condiții de încredere între toți jucătorii și mai ales încredere în conducerea inițiatorului, Statele Unite, adică în administrația Trump. Or toate ingredientele lipsei de încredere sunt prezente astăzi după primele luni de administrație Trump și o campanie și un prim mandat deloc prietenos cu aliații. Președintele SUA ar trebui, astfel, să renunțe la imaginea și identitatea sa definitorie, America First, și să deschidă dialoguri cu măsuri de convingere solide către toți partenerii globali, inclusiv cei din BRICS, cu precădere India, și terțele state. Deja alianța Rusia-China-Coreea de Nord-Iran, a sancționaților și proscrișilor, este suficient de solidă și solidară. Iar perspectiva unei capitulări a Chinei, așteptată de Trump, este puțin probabilă, deci negocierile ar trebui să se facă pe argumente de avantaj mutual al celor două părți și, desigur, cu multă rațiune.

Nici perspectiva izolării Chinei prin acorduri comerciale realizate de SUA cu mai toate țările globului nu e o garanție și s-ar putea să nu fie suficientă pentru a obține capitularea Chinei, care rămâne producătorul manufacturier principal al lumii. Dar măcar un dialog serios și așezat, fără amenințări goale de conținut sau destructive pentru întreaga lume ar putea fi inițiat, cu concluzii relevante inclusiv pentru Beijing. De exemplu, o creștere a pieței interne de consum și limite ale producției dependente de absorbția pieței sale interne, combinată cu reducerea barierelor netarifare chinezești la produse non-strategice, ar putea fi un rezultat avantajos lumii întregi. Și abia așa ar putea președintele Statelor Unite să justifice inițierea acestui război cu șoc global și riscuri maxime pentru economia lumii.

* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. A fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim-Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.

Iulian Chifu*

Președintele american Donald Trump trece printr-o perioadă complicată înaintea împlinirii primelor 100 de zile de la preluarea mandatului, la 21 ianuarie. Pe toate dimensiunile reformelor pe care le-a inițiat, ale proiectelor lansate, întâmpină reacții dure: la nivel intern, deja populația a ieșit în stradă în timp ce justiția respinge pas cu pas ordinele sale executive, mai ales că nu a recurs la legislație trimisă în Congres; acordul de pace din Gaza este în aer, ostaticii militari bărbați rămân încă în ascunzătorile Hamas iar Israelul a ocupat aproape complet fâșia; Iranul se arată puțin cooperant iar negocierile abia încep timid, deși ultimatumul expiră la 11 iunie; iar în Ucraina, Rusia s-a făcut că încheie un moratoriu parțial asupra infrastructurii energetice și pe mare și nu a semnat nimic, la o lună de la negocierile prin intermediari. În plus, trimisul său special în Rusia și Orientul Mijlociu, implicat mai nou și în Iran, prietenul său personal și partener în afaceri imobiliare, Steve Witkoff, este ținta unui potop de critici publice și personale, inclusiv pe linie republicană, pentru performanțele sale și afirmațiile publice în favoarea Rusiei și a lui Putin.

Trump este “foarte supărat” pe Putin pentru “negocierile fără sfârșit”: “Rusia trebuie să se miște”

Limbajul adoptat de către Donald Trump începe să atingă diatribe și tonuri grave, imperative la adresa Rusiei și a lui Putin, chiar dacă se menține încă în limite diplomatic acceptabile și așteaptă rezultate. De la informații scăpate pe surse despre nemulțumirea, chiar furia lui Trump, sigur frustrarea președintelui american pentru rundele de negociere și timpul irosit în “negocierile fără sfârșit” cu Rusia lui Putin, președintele a intervenit recent singur la NBC News pentru a anunța că este foarte supărat pe Putin după ce președintele rus a repus în discuție legitimitatea lui Zelenski ca președinte ales și credibilitatea unui acord semnat cu acesta, după o lungă tărăgănare a punerii în aplicare a acordurilor neoficiate în Arabia Saudită pe care le-a asumat, practic, dar le-a condiționat de ridicarea parțială a sancțiunilor, încercând doar să câștige, fără a face nici un pas înapoi.

Acest joc cunoscut al Rusiei privind modul în care poartă negocierile, încercând să extragă avantaje și privilegii înainte chiar de a trece la pertractările în direct de la masă – prin relativizarea situației, a realității și chiar a termenilor conveniți, reinterpretarea acordurilor la care s-a ajuns deja – nu aveau cum să nu îl supere pe Trump, obișnuit ca lumea să-i cedeze în cadrul negocierilor în forță. Iar după evenimentele din Biroul Oval, când l-a umilit pe Zelenski, partea slabă a acordului, pentru că nu i-a cedat la pretențiile de răscumpărare a întregului ajutor pe care considera că l-a acordat America – fără nici o pretenție, în nici un caz ca împrumut cu dobândă – Trump trebuie să se arate puternic și în relația cu Rusia. Ori acțiunile lui Putin și lipsa unei cedări din această parte a negocierilor nu-l avantajează deloc pe președintele american, din contra, îi arată îndepărtarea tot mai mult a perspectivei unei încetări a focului și se simte jucat pe degete, păcălit de Putin.

Întreaga dezvoltare are loc în timp ce tema tarifelor pentru importuri a trebuit amânată pentru 90 de zile, în urma impactului major pe plan extern, dar mai ales pe burse, în tranzacția datoriilor suverane și în valoarea în scădere a dolarului, dar și în încrederea pubică. Iar soluția de ieșire găsită, prin continuarea confruntării cu China, nu merge nici ea foarte bine, tarifele ajungând la 145% contra 125%, iar jocul de-a escaladarea pentru a dezescalada se lovește de un Beijing care nu clipește, ba chiar pare pregătit de decuplare și, mai grav, de preluarea Taiwanului, odată ce principalul instrument de descurajare al Statelor Unite este irosit până la prima acțiune agresivă reală asupra insulei, într-un joc fără sfârșit al escaladării tarifelor care nu are cum să aibă un câștigător, așa cum s-a întâmplat întotdeauna în istorie.

Marea problemă a lui Donald Trump este să nu fie expus public ca fiind slab, să nu încaseze înfrângeri, din contra, să poată clama victorii. Or situația este exact la polul opus, rezultatele de până astăzi fiind mai degrabă negative, și nici perspectiva reabilitării, prin existența unei strategii viabile, poate chiar magistrale de negociere în forță, nu are cum să fie acceptată până nu se întrezăresc rezultate. Cum efortul cel mai important a fost făcut pe dimensiunea relațiilor cu Rusia, tot de aici se așteaptă ceva rezultate, atunci când perspectiva unui acord de încetare a focului de Paști pare neverosimilă astăzi, și nici măcar un acord umanitar de moratoriu al loviturilor nu pare foarte probabil.

Steve Witkoff, în lumina reflectoarelor, cu mari tușe critice 

La început de aprilie, Witkoff l-a găzduit pe Kirill Dmitriev la Washington, într-o posibilă discuție despre cooperarea economică. Analiștii au interpretat vizita ca o testare a limitelor de compromis la care e deschisă America lui Trump pentru a-și atinge obiectivul privind încetarea focului în Ucraina, mai ales că Dmitriev a avut poziții fără precedent la nivelul administrației lui Putin precum acceptarea unui nivel de garanții de securitate și o discuție teritorială la linia de contact, deci cu posibile concesii ruse, chiar dacă ministrul de Externe Lavrov a continuat să afirme că Rusia nu se va mai întoarce niciodată la frontierele sale din 1991, recunoscute internațional și nu va abandona teritoriile pe care le-a anexat și le are sub control. Mai mult, întâlnirea a fost pe punctul de a încălca protocoalele în condițiile unei invitații la cină acasă la Witkoff, deși abordarea e interzisă de regulile de securitate. Cina desfășurată la Casa Albă, într-un final, a stârnit preocupări mai ales la nivelul Consiliului Național de Securitate.

Cu două zile înainte, în fuga sa după captarea bunăvoinței lui Putin, într-un interviu cu ziaristul de casă al lui Trump și, mai nou, Putin, Tucker Carlson, Witkoff a susținut că cea mai rapidă cale spre încetarea focului este să susțină strategia care i-ar atribui Rusiei cele patru regiuni din Estul Ucrainei anexate ilegal în 2022, după pseudo-referendumuri pe bucățile ocupate, în bătaia puștii. Abordarea sa nu e nouă, deși atât Ucraina cât și ceilalți aliați ai SUA consideră că aceasta e o cerere maximalistă a Rusiei și Donald Trump însuși a subliniat că și Rusia trebuie să facă un număr de concesii teritoriale.

“Vorbesc limba rusă,” a susținut Witkoff în interviu despre locuitorii estului Ucrainei. “Au avut loc referendumuri în care majoritatea covârșitoare au indicat că doresc să intre sub guvernarea rusă.” Tot Witkoff a declarat, după precedenta întâlnire cu Putin, că președintele Rusiei este “un mare conducător” și că “nu e un om rău.” Comentariile lui Witkoff au pus reflectoarele pe el și au șocat o mare parte dintre oficialii din securitatea națională americană, odată ce retorica sa repetă propaganda rusă.

Guvernele occidentale au reacționat cu furie mai ales în legătură cu referințele la pretinsele referendumuri organizate, pe care nu le-a recunoscut nimeni ca fiind corecte și le-a respins, inclusiv Statele Unite. E motivul pentru care Wall Street Journal, un ziar altfel conservator, a titrat “Steve Witkoff ia partea Kremlinului”, în timp ce de la democrați, Ned Price, fost purtător de cuvânt al Departementului de Stat a subliniat că “Witkoff și cu Trump au comis o greșeală cardinală în diplomație: au arătat că sunt disperați să ajungă la un târg”. Dacă Witkoff a fost apărat la nivelul Partidului Republican prin sublinierea poziției partidului de a renunța la intervenții externe și de a face pacea, relația personală cu Trump, în primul rând, îl mai salvează pe Witkoff, dar deja criticile sunt serioase și la nivelul propriului partid.

Mike Waltz, consilierul pentru securitate a lui Trump, a insistat că trimisul special a adus o experiență sănătoasă de negociere în afaceri și simțul urgenței la nivelul diplomației, și că se așteaptă rezultatele în următoarele săptămâni, dar în același timp, mai mulți congressmeni americani au sunat la Marco Rubio, Secretarul de stat și la Mike Waltz, consilierul pentru securitate națională, pentru a critica angajamentul pro-rus al lui Witkoff. La fel cum oficialii europeni, ca și mulți analiști republicani rămași anonimi în presă, au reclamat că Rusia profită de lipsa de experiență în negocieri internaționale a lui Witkoff subiectul fiind viu discutat și la nivelul administrației prezidențiale. Iar Eric Levine, un donator important al republicanilor, susținut de alți asemenea oameni de afaceri, au semnat o scrisoare, la 26 martie, criticând susținerea lui Witkoff pentru Putin și solicitând public ca acesta să fie retras și înlocuit cu Secretarul de Stat: “Witkoff trebuie să plece iar Rubio să-i ia locul”. 

Generalul Keith Kellog între nevoia de echilibre, neînțelegeri și perspectiva unei soluții

Într-o întâlnire avută cu președintele Trump, Witkoff s-a dovedit în profundă divergență cu generalul Keith Kellog, trimisul inițial pentru războiul de agresiune al Rusiei în Ucraina – dar respins de Putin, rămânând trimis special pentru Ucraina. Kellog a respins opțiunea lui Witkoff privind renunțarea la teritorii, insistând că termenii în care s-a vorbit despre teritoriile ocupate nu sunt deloc corecte și că Ucraina nu va accepta niciodată să renunțe unilateral și să cedeze teritoriile sale Rusiei. Întâlnirea nu a dus la o schimbare de strategie, nici la o revizuire a mandatului lui Witkoff, plecat ulterior la Sankt Petersburg să se întâlnească cu Putin. Însă Trump a adăugat public expresia propriei supărări care să fie transmisă lui Putin, dar a și amenințat cu sancțiuni puternice dacă nu există pași înainte rapid în acordul de încetare a focului.

Oficialii americani din administrația Trump rămân împărțiți în privința metodei prin care să fie deblocată negocierea între Rusia și Ucraina, Kellog fiind cel care susține un sprijin mai puternic pentru Ucraina, inclusiv prin livrare/vânzare de armament dacă nu sunt făcuți pași înainte din partea Rusiei. Chiar și Kellog a fost ținta controverselor după un interviu în care anunța perspectiva unor zone de control în cadrul statului ucrainean pentru The Times de sâmbătă, 12 aprilie. Kellogg a vorbit despre zone de responsabilitate la Vest de râul Nipru, coordonate de “forțe de reasigurare,” împreună cu stabilirea unei zone demilitarizate care să separe trupele ucrainene și pe cele ruse la linia de contact existentă acum. “Fiind la Vest de Nipru, un obstacol natural major oricărei înaintări, această prezență nu ar trebui să fie considerată provocatoare de către Rusia în nici un caz”.

Kellog a insistat că Ucraina este suficient de mare teritorial să poată primi și accepta prezența mai multor armate pentru a întări încetarea focului. Totuși modelul său seamănă foarte mult cu împărțirea Germaniei sau a Coreii, iar zonele de responsabilitate au fost ilustrate chiar de general prin modelul Berlinului de Vest, fapt care a stârnit reacții dure la afirmațiile sale, care seamănă a introduce sfere de influență pe teritoriul Ucrainei. El a mai adăugat că, privind violările încetării focului, abilitatea de a le monitoriza tehnic poate fi foarte ușoară astăzi. Desigur, Kellog a spus că este posibil, totuși, ca Putin să nu accepte varianta propusă, iar statele occidentale europene și neeuropene (dar fără Statele Unite) se pregătesc deja de o asemenea perspectivă, chiar dacă numai șase state între care cele trei baltice au acceptat până azi să trimită trupe.

La reacția dură față de propunerile sale, Kellog a fost obligat să intervină din nou și să-și clarifice și nuanțeze poziția. “Eu vorbeam despre o forță post- acord de încetare a focului în sprijinul suveranității Ucrainei. În discuțiile despre partiționare, mă refeream la zone de responsabilitate pentru o forță aliată (fără trupe americane). NU m-am referit în nici un moment la împărțirea Ucrainei”, a mai adăugat el. Kellog nu a discutat nimic despre formula de susținere de către Statele Unite a acestei forțe și din ce loc se va face această susținere, nici despre dimensiunea unei asemenea forțe sau rolul său în apărarea Ucrainei dacă forțele ruse se mișcă peste linia de contact. Totuși a reușit să confirme faptul că relațiile dintre Ucraina și Statele Unite au revenit în termeni normali și a argumentat cu negocierile despre acordul privind resursele minerale, care ar putea să însemne transformarea unui acord de afaceri într-unul diplomatic în zilele următoare.

Lungul drum al negocierilor de uzură cu Rusia, care duc nicăieri

Trimisul special al președintelui Donald Trump, Steve Witkoff, a ajuns joi, 10 aprilie, la Sankt Petersburg, acolo unde s-a întâlnit a doua zi cu președintele Putin. a fost cea de a treia întâlnire în numele administrației Trump și în cadrul eforturilor de realizare a acordului de încetare a focului. Potrivit mesajului trimis de către președintele american, dacă nu se va ajunge la un acord până la sfârșitul lunii aprilie, vor fi impuse sancțiuni suplimentare Rusiei, fie prin ordin executiv al Președintelui, fie printr-o lege a sancțiunilor elaborată în Congres. De altfel, majoritatea aliaților Statelor Unite, care au răsuflat după amânarea tarifelor lui Trump pentru exporturile tuturor statelor lumii, consideră că doar presiunea asupra lui Putin, pe diferite diapazoane, ar putea aduce rezultate în acceptarea unei forme convenabile de acord de încetare a focului.

Pe de altă parte, numărul mare de poziții divergente și incoerențele la nivelul administrației Trump fac ca majoritatea statelor să considere că Statele Unite nu au un plan clar cum să încheie războiul din Ucraina, chiar dacă i-au dat spațiu lui Trump să se manifeste în forma aleasă, prin angajarea Rusiei lui Putin. Tocmai presiunea de a negocia rapid și a ajunge la rezultate, nicidecum principiile și limitele cedărilor stabilite, preocupă oficialii europeni care văd afectarea astfel a securității nu numai a Ucrainei, dar și a Europei, prin lansarea sau măcar acceptarea formelor de dialog manevrate de Putin: este vorba despre subminarea lumii bazate pe reguli și a arhitecturii de securitate europeană prin absența unor obiective finale clare ale părții americane.

În ciuda discuțiilor nesfârșite între Witkoff și Kellogg și a medierii lui Trump a pozițiilor opuse ale celor doi, administrația nu a convenit asupra unui proces politic coordonat. Iar contrar obiceiului, Consiliul Național de Securitate a găzduit doar o reuniune de vârf care să-i reunească pe majoritatea consilierilor de vârf ai lui Trump pe domeniul securității. De aceea, senzația rămâne a unei mari confuzii în interiorul administrației privind direcția negocierilor de pace, o senzație transmisă și aliaților. Lipsește planul clar cum să meargă înainte procesul, în condiția în care Rusia continuă să tărăgăneze procesul, așa cum sunt transmise poziții și abordări diferite din diverse părți ale administrației, potrivit unor surse multiple din partea aliaților și diplomaților acreditați la Washington DC. De aici concluzia privind confuzia și absența unui plan real. 

La o lună de la discuțiile prin intermediarii americani despre încetarea focului(care urma să dureze 30 de zile) propusă de SUA și Ucraina, Rusia a respins acordul și a propus cel puțin trei condiții majore inacceptabile, cu precădere cele vizând ridicarea unora dintre sancțiuni și recunoașterea apartenenței teritoriului Crimeii la Rusia de către Statele Unite pentru a merge mai departe și a accepta măcar încetarea focului pe Marea Neagră. Între timp, în cele 30 de zile, Rusia a lansat peste 70 de rachete de diferite tipuri, peste 2200 drone Shahed și peste 6000 de bombe cu planare ghidate asupra Ucrainei, într-o amplificare a loviturilor. În schimb, negocierile ruso-americane de la Istanbul de joi, 10 aprilie au vizat doar potențiala resetare a relațiilor bilaterale și refacerea personalului ambasadelor din cele două state.

Partea americană experimentează joacă de-a șoarecele și pisica al Rusiei, fără progese relevante și cu amenințări transparente la adresa Ucrainei, față de care atacurile cresc în intensitate. Așa arată negocierile de uzură propuse de Rusia, la adăpostul cărora Putin se consideră învigător și dorește să marcheze câștiguri teritoriale mai importante, fără nici o intenție de a înceta focul. De altfel, acordul respectiv trebuia nu numai să înceapă între timp, dar și-a și încheiat valabilitatea, dacă nu există o prelungire a sa, imposibilă, din nou, în contextul condiților de inițiere lansate de Rusia.

Lipsa unor concesii relevante din partea Kremlinului, care nu a acceptat decât schimburi de prizonieri avantajoase sieși în relația cu SUA, crează impresia că Putin își bate joc de Trump. De altfel, Dmitri Peskov, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, a refuzat inițial să confirme întâlnirea Witkoff-Putin, pentru ca ulterior să sublinieze că nu sunt de așteptat schimbări majore, fiind vorba despre un proces de normalizare de durată care este în curs.

* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. A fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim-Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.

de Iulian Chifu*

Bătălia tarifelor la exporturile către Statele Unite, lansată de Donald Trump cu ideea echilibrării balanței de plăți la mărfuri, a creat deja turbulențe majore în comerțul global, pe burse, în multiple cabinete și la diferiți decidenți politici, pregătiți de ceea ce e mai rău. Efectele au fost imediate într-o pierdere record a capitalizării pieței de aproape 20%, peste 9 trilioane de dolari, dar și cu amenințarea recesiunii globale. Deciziile din 2 aprilie au fost inversate peste nici o săptămână, cu excepția sancțiunilor asupra Chinei, care au rămas un fel de caz test pentru a verifica unde se duce și cum se poate derula un asemenea război economic, comercial și financiar, cu toate componentele militarizării, dacă nu măcar transformării în armă a avantajelor puterii economice americane. Impactul cel mai important rămâne cel asupra dolarului ca valută de referință globală, chiar dacă nu există alternative. Credibilitatea, regulile, raportarea la dolar au fost grav afectate, perspectiva fiind în continuare nesigură.

Dolarul – valuta de referință a economiei mondiale

De mai bine de 70 de ani, mai exact de la acordurile de la Bretton Woods, Dolarul a devenit formal valuta de referință a finanțelor și comerțului global. În fapt, dolarul a înlocuit lira sterlină din anii 20, iar cât timp a păstrat referențialul aur – o rată constantă a prețului aurului – până în anii 71, nu s-a pus problema stabilității sale. Asta a dus la încrederea perpetuată de până astăzi. În ultimii 30 de ani, între 85-90% din comerțul între diverse valute pe piețele de schimb globale implică dolarul ca referențial, în timp ce în sistemul de mesaje de transferuri de fonduri SWIFT, utilizat de băncile internaționale, zeci de trilioane de dolari se transferă în fiecare zi, adică circa 50% din tranzacții au loc în dolari, în urcare de la 35% în urmă cu 10 ani.

Dolarul are relevanță dincolo de a fi moneda americană pentru că lumea a avut nevoie de un referențial solid și de încredere, care să fie lichid – lesne transformabil în orice monedă, bunuri și servicii și ușor de comercializat global ca unitate de cont și măsură pentru producția economică și tranzacțiile comerciale. Orice schimb internațional e estimat în dolari sau și în dolari, iar peste 54% din facturile din comerțul global se fac în dolari, Și asta în condițiile în care doar 10% din comerțul global implică Statele Unite.

Cifrele sunt relevante și pe altă dimensiune, cea a burselor și acțiunilor. SUA are cea mai mare piață de acțiuni, cu peste 63 triliarde la sfârșitul lui 2024, aproximativ jumătate din valoarea acțiunilor listate în lume. Piața de titluri de valoare americane este și ea cea mai mare a lumii, în jur de 28 triliarde de dolari, un sfert din piața globală a datoriilor guvernamentale, în jur de 900 miliarde de dolari tranzacții zilnice. Toate aceste date validează forța competițională asigurată dolarului și instrumentelor asociate, inclusiv unor instituții post-belice precum FMI și Banca Mondială, legate de America și de dolar.

Spre comparație, competitorul SWIFT, numit CIPS-Cross-Border Interbank Payment System, construit de către China, are doar 0,2% din volumul tranzacțiilor SWIFT, și asta în condițiile sancțiunilor și eliminării băncilor rusești din sistemul SWIFT după lansarea războiului, în 2022. Nici necesitatea și nici nevoia unei alternative pentru a ocoli sistemele controlate de către SUA/Occident nu au determinat o creștere a numărului tranzacțiilor, chiar dacă se desfășoară între state autoritare, unde deciziile guvernului și conducătorilor se aplică rapid și fără comentarii foarte importante.

Iată totuși că deciziile din 2 aprilie ale lui Donald Trump au determinat primele răsturnări ale realităților economice curente, lucru greu de prezis. Nici moneda alternativă a BRICS, nici criptomonedele, nici euro, nici o altă criză și competiție anterioară nu a putut cutremura mai mult rolul dolarului în sistemul global pe cât a făcut-o decizia introducerii tarifelor majorate. Desigur, impactul a vizat mult mai multe alte domenii, dar efectele asupra dolarului au fost fie nescontate, fie minimalizate de absența monedei alternative unde s-ar fi putut refugia piețele, fie chiar planificatorii mișcării Trump să se fi bazat pe această soliditate dominantă riscând încrederea în dolar.

Cert este că, după întâlnirea Șefului Rezervei Federale, cu rol de bancă centrală a SUA și a lumii legată de dolar, președintele Trump a introdus pauza de 90 de zile, acceptând testul chinez pentru a decide ulterior formulele de repliere sau de continuare a planului său. Între timp, ca rezultat al politicilor sale, indexul acțiunilor americane a fost depășit în premieră cu peste 20% de cel al burselor europene, cea mai mare diferență în 30 de ani și semnal al replierii investitorilor spre piețe altele decât cea a SUA.

Militarizarea puterii economice în sancțiuni: testul China 

Utilizarea tarifelor în importurile din terțe state a mai fost exersată ca instrument de influență și de putere în istorie, dar se referea exclusiv la sancționarea unui actor minor din sistem, eventual prin sancțiuni secundare descuraja tranzacțiile terților cu cel sancționat. Instrumentul sancțiunilor a fost nu rareori criticat, dar s-a dovedit atât puternic și de impact, cât și neantrenând confruntare armată, deci utilizabil în soluționarea conflictelor. Desigur, criticile la adresa sancțiunilor au vizat și costurile implicate pentru cel care sancționează, dar și eficiența atinsă în timp îndelungat sau capacitatea celui vizat de sancțiuni de a dezvolta sisteme alternative de ocolire sau formule de adaptare la sancțiuni.

De această dată, Casa Albă și Trezoreria sub Administrația Trump au lansat decizia de a impune tarife numite “reciproce” împotriva câtorva zeci de state ale lumii, peste 75, dacă ar fi să credem afirmațiile purtătorului de cuvânt al Casei Albe, solicitând negocieri separate. Marți, 8 aprilie a apărut și pauza, anterioară oricărei asemenea negocieri. O singură excepție notabilă, China, care reprezintă 14% din importurile americane și are tratamentul cel mai dur, prin escaladare, ajungându-se la 125% creștere a tarifelor. Beijingul a reacționat cu propriile taxe, ajunse joi la 84% pentru bunurile americane. Reacția președintelui Trump a fost că introducerea tarifelor escalatorii are loc pentru că marele rival a dovedit lipsă de respect pentru persoana președintelui american și pentru America.

Desigur, China are propriile politici care au deteriorat sistemul global, inclusiv spațiile de liber schimb și piețele, odată ce produce pe anumite componente peste nivelul consumului mondial, inundând piețele cu produse ieftine, nu rareori contrafăcute și furate, fără respect față de drepturile de autor. În plus, condițiile investițiilor interne în China reclamă cedarea a 50% plus o acțiune și a patentelor către companii sau chiar statul chinez, asta însemnând inclusiv constrângerea în transferul tehnologic practic gratuit. Astfel, numai la nivelul mașinilor electrice, noua modă a lumii, China produce 60% din producția lumii și 80% din baterii. Iar politica sa de acaparare a resurselor de metale rare ale lumii este, de asemenea, reprobabilă și criticată unanim.

Totuși niciodată până la 2 aprilie, postura dominantă în comerțul mondial și economia respectiv finanțele globale nu a fost militarizată și transformată în armă cum s-a întâmplat cu introducerea noilor tarife la 2 aprilie. Aici Trump a trecut Rubiconul din multe puncte de vedere. Efectele au fost prăbușirea piețelor de acțiuni, lansarea inflației globale, reducerea consumului, alungarea investitorilor de pe piața americană, cu precădere, dar și depresiunea cronică pe această dimensiune și perspectiva recesiunii globale. Și nici acțiunile colaterale nu au ajutat: amenințarea cu lovitura în Iran a adus petrolul sub 62 dolari barilul, în scădere, acțiune suprapusă pe decizia deja asumată cu OPEC plus de creștere a producției și pentru subminarea resurselor financiare ale Rusiei.

Împreună cu acțiunile interne de subminare a coloanei vertebrale profesionale a statului American, funcționarii de diferite grade, profesii și pregătiri, și aducerea adepților președintelui în funcțiile eliberate a dus la acțiunea negândită până la capăt și fără calculul de impact a introducerii tarifelor, și tot din dorința Președintelui de a nu fi limitat în acțiunea executivă și de a combate “elita nealeasă” în numele reprezentării poporului, cu cel mai important impact asupra statului de drept și tentației de a ignora hotărâri judecătorești, de a le ocoli sau de a ataca judecătorii și independența acestora. Toate au lovit în statutul dolarului de valută de referință globală. Iar acțiunea nu afectează doar America lui Trump, ci în întreaga lume, dependentă de fluxurile financiare, așa cum afectează și creșterea globală, dar și evoluțiile fondurilor de pensii și rezervele cetățenilor americani investite în acțiuni. Și orice declin al dolarului duce la declinul fundamental chiar a puterii economice americane, folosită excesiv și negândit în confruntările generale actuale.

Datorie, predictibilitate, piață, dolar: Impactul politicilor tarifare ale importurilor în SUA 

Statutul dolarului drept valută de referință vine din mai multe condiții pe care nici o altă valută nu a reușit să le îndeplinească pe deplin. Mai întâi lichiditatea, capacitatea imediată de a fi cumpărat și vândut, combinată cu încrederea oamenilor, băncilor, afacerilor care sunt toți interesați să-l folosească în tranzacții. Desigur, Băncile centrale ale statului sunt cel puțin la fel de interesate. A doua condiție este existența unor piețe deschise și mari care să susțină dolarul, să ofere oportunități de investiții și să aibă predictibilitate, dată cu precădere de elementele de stat de drept. Aici și o inflație redusă joacă un rol solid pentru că va garanta că valuta și valorile introduse în ea nu se evaporează peste noapte.

America îndeplinește, după cum am văzut, toate aceste criterii și, mai mult, le îndeplinește cel mai bine din lume. Economia americană este deschisă către investiții străine, există puține restricții pentru aducerea de capital în SUA, Rezerva Federală este considerată independentă și credibilă, iar instanțele și instrumentele de reglementare sunt previzibile, sustenabile, independente și credibile. Ușurința de a cumpăra și vinde dă liniște băncilor centrale. Deci lichiditate, răspândire și siguranța sunt caracteristicile care definesc statutul de valută de referință globală.

Mai mult, credibilitatea tradițională a dolarului, creată pe condițiile anterioare, nu are egal. Remnibi chinez, moneda pentru tranzacții externe, e departe de aceste credențiale deoarece nu are piețe deschise și lichide și nu îndeplinește principalele condiții, cu precădere din cauza restrângerii fluxurilor de capital de către guvernul chinez, care domină și justiția și restricționează tranzacțiile externe de capital și conturi. Sistemul de reglementare este descurajator, aleator și impredictibil iar lipsa de lichiditate vine și din controlul politic al accesului străinilor la piața de bonuri de tezaur sau lipsa de transparență și adâncime a pieței de împrumuturi ale statului. Nici criptomonedele sau măcar bitcoin-ul nu a preluat acest rol, fiind o problemă de emitere și valoare, fluiditate și nivel crescut de risc.

Euro pare moneda cea mai apropiată în calitate de competitor, totuși construcția euro e complexă și legată de piețe lichide și deschise, predictibile, stat de drept, organisme independente și transparente, fiind a doua cea mai comercializată valuta a lumii și a doua cea mai deținută. Totuși UE nu are o uniune fiscal iar criza datoriilor suverane și lipsa unei piețe de datorii mutuale în euro-mutualizarea datoriilor – lasă limite în raport cu dolarul. Cât despre BRICS; orice formulă se lovește de situația monedelor statelor membre și de autoritarismul, corupția și lipsa statului de drept și a predictibilității în aceste state.

Pe termen scurt se poate paria sigur pe dominația dolarului. Însă evenimentele din 2 aprilie au afectat fundamental încrederea actorilor internaționali în dolar, instabilitatea și impredictibilitatea dată de politicile Trump și senzația absenței argumentelor și alegerii rationale în materie. Pericolul nu este imediat, dar se vede, chiar și după revenirea asupra deciziei. Lumea a văzut cum arată situația după o asemenea decizie – șoc. Administrația Trump a început cu un dolar puternic, fapt subminat astăzi de mișcările agresive și nescontate, interne și externe, ale administrației. Impactul asupra afacerilor și sentimentelor consumatorilor sunt evidente și merg în spectrul negativ spre catastrofal pentru o perioadă așa scurtă de timp precum cea scursă de la preluarea postului de către actualul președinte.

* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. A fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim-Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.