de Dan Cărbunaru
Moale și obeză, structura noastră socială și politică tremură ca o piftie tăiată de încălzirea globală în miez de iarnă. Entuziasmul libertății de a decide ce e bine și ce e rău s-a dizolvat în goana fără sens transformată în setea de sens. În tăcerea jenantă a celor chemați și aleși măcar să vorbească, acest ceas politic nu mai arată nici măcar de două ori ora exactă, cum obișnuiesc să facă până și orologiile care s-au oprit.
Coma noastră din păcate nu este parte a unui mecanism de apărare. Nemișcarea ne atrofiază zi de zi corpul, ne facem mai mici, mai ușor de prostit, de întors dintr-o parte în alta. Nici memoria nu mai ajută. Victimele lăsate în urmă de istoria crudă care le-a aruncat în crematorii, gropi comune sau printre dărâmături își așteaptă urmașii, mai puțin de un secol mai târziu.
Păcat, Românie mică, tot mai mică. Slabă, tot mai slabă. Descompunerea ta, începută de vie, este dezbinarea noastră, cei încă vii.
