de Robert Lupițu
Poate că rusofobia nu constituie întruchiparea cvasi-obiectivă a percepției generale europene vis-a-vis de vecinul de la Răsărit, însă modificările și reașezările strategice, politice și diplomatice din 2014 încoace au determinat augmentarea unui spirit rusofob la nivel european ceva mai concertat.
De la strigătele Maidanului, până la anexarea ilegală a Crimeii (indiferent de conotațiile istorice rusofone ale acestei regiuni), de la sfidarea Occidentului și a comunității internaționale și până la încălcarea dreptului internațional, a acordurilor internaționale în vigoare și a relației cu NATO, comportamentul rusofob a constituit o etichetă inerentă raporturilor comunității europene și celei transatlantice cu Federația Rusă.
La demantelarea temporară a raporturilor occidentale cu Moscova a contribuit și Estul, acea parte a Europei care a luat calea integrării după Războiul Rece. Rusofobia generată de aproape cinci decenii de asuprire socială, economică, umană și ostracizare a pluralității politice în fostele state satelit ale comunismului a devenit un instrument și mai penetrant și vocal pe scena politică europeană.
Discursul anti-rus, dublat de consecvența și stăruința Europei și a Statelor Unite de a continua să apere valorile și principiile lumii postbelice, a reprezentat încă o dată simbol de unitate, a dovedit capacitate de coagulare a eforturilor în scopul unui interes comun și, nu în ultimul rând, a arătat că NATO încă deține suficiente rațiuni de a exista. Totodată, pe măsură ce criza din Ucraina și-a menținut volatilitatea, scenarii de acalmie s-au întrezărit. Sancțiunile europene au beneficiat de o promovare inestimabilă. Nicicând Europa nu dăduse semne să fie atât de vehement unită împotriva unui (fost) partener care încălcase regulile jocului. Însă, puterea normativă și summit-urile nu au avut cum să țină în loc statele.
Lipsa unei politici externe comune (și de aici decurg celelalte elemente specifice) a demonstrat încă o dată slăbiciunea Europei și înlocuirea rusofobiei multilaterale cu o rusofilie bilaterală, potențată, mai nou, și la vârful instituțional european. Atâta timp cât state membre au continuat sau au reînceput un business as usual cu Rusia, a rămas doar o chestiune de timp până când vom privi siderați la îngroparea securii crizei și dialogului contondent. Din partea noastră, a europenilor, firește, deoarece propaganda rusă va continua să se strecoare în democrațiile fragile est-europene sau în statele membre UE afectate de criză, corupție și, în ultimul an, flux de migrație și refugiați.
Bucureștiul este în acest joc, în pofida tuturor carențelor interne (tatonări imature între putere și opoziție, stil încă apatic al președintelui, joc de pasare/ asumare a responsabilității pentru rezonanță mediatică) și a unei dificultăți persistente de adaptare la jocul european, un actor consecvent. Poziția față de Rusia rămâne neschimbată, diplomația română – la fel ca în alte epoci – este deplin angajată în dimensiunea forței dreptului și rămâne una dintre puținele care încă finalizează o propoziție despre Moscova cu ”anexarea ilegală a Crimeii și încălcarea dreptului internațional”.
Șovăiala cu care a început, însă, să fie privit Răsăritul învecinat, dinspre cancelariile europene în special, trebuie să ridice semne de întrebare la București. Și încă foarte mari. Noi, ca o Europă întreagă, devenim prin repoziționare, și nu doar declarativă, complici ai actelor subversive și ai recrudescenței Rusiei pe scena internațională ca putere revizionistă.
În timp ce NATO desfășoară cel mai mare exercițiu militar din ultimul deceniu, Uniunea Europeană, actorul care aspiră și la o (utopică) armată proprie, continuă să slăbească abordarea cvasi-intransigentă la adresa Moscovei. Lideri europeni (Juncker, Mogherini, Schulz), reprezentanți de prim rang ai statelor membre (Tsipras, Orban), de rang secund (vice-cancelarul german Sigmar Gabriel) sau foști lideri importanți (Sarkozy) sunt figuri care au înclinat talerul balenței spre o rusofilie (poate exagerată această percepție a autorului, poate nu, însă un comportament de reacomodare există cu certitudine), în deserviciul nu numai al statelor membre istoric-rusofobe, ci al principiilor încălcate.
Faptul că șeful Comisiei a apreciat că Rusia nu poate fi tratată ca o putere regională ne ridică semne de întrebare, mai ales dacă luăm în considerare obsesia pentru velikaya Rossiya a cârmuitorilor de la Moscova sau lipsa unor explicații ferme din partea lui Juncker. Vizita la Kremlin a vice-cancelarului german într-un răstimp în care sancțiunile și poziția oficială de condamnare a acțiunilor ruse nu au fost abolite, apelul fostului președinte francez pentru normalizarea relațiilor cu Rusia sau neincluderea UE într-un format de negociere privind Siria produc o periculoasă sinergie pentru viitorul nu foarte îndepărtat. Percepția ÎR Mogherini privind tranziția politică în Siria și viitorul lui Assad nu a fost întotdeauna explicată coerent, cu subiect și predicat, deși compararea recentă a implicării Rusiei în Siria cu cea din Afganistan din anii ’80 vine, parcă, să mai atenueze percepții rusofile. Totodată, avertismentul acesteia privind riscul dezintegrării europene în lipsa unui răspuns colectiv la criza migrației se adaugă la seria de elemente monocrome într-un peisaj complicat și cenușiu și aduc un plus de incertitudine care nu servește colectivului (atât de invocat la Bruxelles sau Berlin) european.
Acest eșafodaj al teoriei de normalizare a relațiilor cu Rusia nu trebuie să ne prindă nepregătiți la București. Gestionarea acestor tendințe, mai ales de la periferia geografică a sistemului european, este un proces asiduu și care necesită o coordonare internă, cât și externă ireproșabilă. Proxima reuniune la nivel înalt – summit-ul șefilor de stat din Europa Centrală și de Est – ce va fi găzduită la București trebuie să reitereze o stare de fapt: raporturile cu Rusia nu au vreun temei, nici de jure, nici de facto, pentru care să sufere modificări sau o turnură pozitivă. Pledoaria noastră pentru eșafodajul inițial și anume abordarea diversificată europeană și euro-atlantică bazate pe drept internațional, status-quo, respectarea principiilor suveranității și integrității teritoriale, menținerea unei abordări instituțional-liberale și pacifiste în detrimentul uneia realiste și belicoase trebuie să reprezinte un izvor de consecvență.
Imuabilitatea instabilității și securității la granițele atât europene, cât și românești se identifică, în mod clar cu obstinația Rusiei de a-și proteja propriile interese în regiune. În virtutea atât a parteneriatului strategic cu SUA, a apartenenței la NATO, cât și a participării cu drepturi depline la procesul decizional european și euro-atlantic, România trebuie să continuue să promoveze aceeași politică externă și aceeaași abordare strategică. În măsura în care ne vom direcționa eforturi mai consistente în aceste direcții, inclusiv în detrimentul scandalurilor politice interne, vom avea cu certitudine mai mult de câștigat. Și poate că vom mai recupera și din prejudiciul de imagine creat odată cu poziția oficială privind gestionarea crizei refugiaților.
Faptele rămân, iar cadența cu care bucăți din Europa, cele de unde emană și putere, se mișcă spre un făgaș al normalizării ne transformă, ca întreg, într-un complice… Fie și numai din această accepțiune rusofobia nu trebuie lăsată în valul inerției.
.
