de Dan Cărbunaru
A trecut multă vreme de când, la doi ani dupa ultima mineriadă care putea îngropa sau amâna visul occidental României, din cenușa de la World Trade Center apărea o mână de soldați prost dotați, dar viteji și trimiși în misiune de liderii de la București, care n-au stat să analizeze prea mult răspunsul la apelul american.
A trecut atât de multă vreme, că unii cred că o decizie luată atunci ține loc de indecizie azi. Că vocea de atunci vorbește pentru tăcerea de azi.
Mă întreb cât din tăcerea de azi mai vorbește pentru România în numele sacrificiilor de atunci? Suntem în 2026, iar de un an de zile gheața dintre România și SUA prinde grosime ca în Groenlanda. Nu pun sub semnul întrebării apartenența noastră europeană dar nici nu pot subția pilonul transatlantic fără de care toată construcția noastră de două decenii care ne-a triplat PIB-ul și ne-a întărit securitatea s-ar surpa într-o clipită, precum în coșmarurile noastre istorice.
De ce, așadar, această tăcere? Este oare o cumpănire adâncă, într-o vreme în care se cer răspunsuri și poziții rapide? Sau este o întârziere a comunicării unei decizii deja luate? Una care începe deja să creeze efecte nespuse, la rândul lor?
Nu merită, oare, dezbătută această tăcere, măcar pentru a-i înțelege natura și consecințele?
Altfel, it is what it is: nu merg azi la școală, mă doare burta și sunt și răcit și am și testare.
O astfel de logică nu poate fi continuatoarea unui profil de țară în permanentă dezvoltare, care se pregătește de aderarea la OCDE. România ar putea străluci între aliații săi chiar și când aceștia au dispute, dacă ar vrea, ar avea cu cine și ar ști cum.
Îndepărtarea de SUA ar fi pentru România o uriașă eroare strategică. Iar tăcerea este un răspuns.
