de Iulian Chifu*
Am văzut cu toții eșecul vizitei la Moscova a trimisului special al Președintelui Trump, Steve Witkoff, și a ginerelui său, Jared Kushner. Deși purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a spus că Putin nu a respins în tot planul de pace al lui Trump, în fapt ambii trimiși special au realizat că Rusia vrea tot. Nu vrea pace, vrea totul. Public, în India, Putin a anunțat că vrea regiunile pe care le-a anexat ilegal – Donetsk, Luhansk, Zaporoje și Kherson, plus Crimeea – dar chiar cu recunoașterea raptului teritorial de către lumea occidentală.
Inversarea celui mai mare dezastru al secolului 20: prăbușirea URSS
Însă mai apoi a vorbit despre ambele regiuni “rusești”, Donbasul și Novorossia – ultima însemnând toată regiunea la Est de Nipru. Pretenția vine concomitant cu redeschiderea temei Odessa – oraș rusesc de către războiul informațional rus și cu afirmația clară că nu se poate semna nici un acord cu actuala conducere până la “de-nazificarea” și “de-banderizarea” Ucrainei și a conducerii acesteia, adică până la instalarea unui guvern păpușă al Rusiei la Kiev, într-o Ucraină rămasă fără ieșire la mare. Putin nu și-a modificat cu nici un milimetru planul originar care a determinat declanșarea războiului de agresiune, pe scară largă, de mare intensitate împotriva Ucrainei, la 24 februarie 2022.
Dar Putin nu se oprește aici: a rediscutat problema amenințărilor ucrainene asupra teritoriilor anexate, dar și a amenințării Europei prin sprijinirea Ucrainei, anunțând că e pregătit chiar de mâine de război cu Europa și că-și dorește inversarea situației extinderii NATO din Europa Centrală și de Est. În plus, dacă în spațiul post sovietic – amenințarea directă e făcută la adresa Republicii Moldova și a Balticelor, dar nici statele caucaziene sau din Asia Centrală nu sunt excluse – își dorește o sferă de influență exclusivă, în Europa Centrală și de Est, fostul său Imperiu Exterior, își dorește “doar” influența partajată cu Statele Unite. Adică o zonă gri, o zonă tampon în regiunea noastră, pe motiv că Rusia era slabă când a pierdut sau a consimțit, inclusiv prin tratate, să piardă regiunea, azi e puternică și dorește să revină cum era la prăbușirea Uniunii Sovietice, calificată drept cea mai mare catastrofă a secolului 20.
Victoria totală: retragerea lui Trump, capitularea Ucrainei și a Europei
Acesta este Putin pe care l-au întâlnit Witkoff și Kushner. E de înțeles acum de ce Yushakov, consilierul său pe politică Externă, se codea în planul în 28 de puncte trimis lui Dmitriev și Witkoff să asume că ar fi al Rusiei: nu pentru că impunea indirect un plan zis american care reflecta interesele Rusiei, ci pentru că nu acesta era planul iar Rusia nu-și dorea doar ce a scris în document: ci capitularea Ucrainei, victoria totală la masa verde, pentru a-și scuti eforturile, costurile și armamentul, că militarii nu contează. Și pentru a reveni în Estul Europei, cu forța militară, influența și dominația, inclusiv extragerea de resurse.
Evident că nu s-a pus niciodată problema ca Rusia să accepte să fie declarată agresor, să fie pedepsită pentru plata despăgubirilor de război – nu a făcut-o nici după Războiul Rece – sau să plătească liderii săi pentru crime de război, crima împotriva umanității sau crima de agresiune. Nu. Putin vrea să distrugă Ucraina până la ultimul ucrainean, dacă nu obține direct ceea ce vrea, chiar dacă asta înseamnă să-și distrugă pentru decade întregi propriul popor. Iar despre Ucraina, însăși dreptul la existență ca popor îi e negat, nu numai ca stat: identitatea ucraineană nu există, e rusească, ne spune Putin inclusiv în tiradele sale istoriciste. Iar neo-Imperialismul său definește în continuare viziunea din delirul său fără margini.
Ce va face America? Ce va face Europa?
Desigur, pentru America este o lovitură majoră. Chiar și dacă s-ar fi întors de la Moscova cu un capăt de ofertă viabilă de negociere, dezvăluirile despre planul său în 28 de puncte, devenit unul în 19 puncte, după negocierile de la Geneva cu ucrainenii și europenii, au dus la pierderea prestigiului și împingerea spre Marea Ruptură transatlantică. Dar mai mult, încrederea europenilor în America lui Trump este la un nivel infim(publicarea tiradelor dintr-o pretinsă discuție intra-europeană nu e din greșeală, ci măcar în ton cu sensul discuției, dacă nu cu limbajul).
După ce au fost liderii în Biroul Oval cu Donald Trump și au căzut de acord, după Anchorage, că negocierile pleacă de la linia de contact, nu de dincolo de aceasta, că europenii vor fi ținuți la curent și implicați în demersurile ulterioare, că nu se poate decide soarta Ucrainei fără Ucraina și a securității europene fără Europa. America a încălcat înțelegerea în planul în 28 de puncte. Europa realizează pe zi ce trece cât de adânc este dezastrul. Cât de puțin l-a anticipat. Cât de aproape este Marea Ruptură. Cât de adânc devine Atlanticul.
America are câteva ieșiri. Prima, să realizeze că nu poate face nimic cu Putin azi, cât se simte puternic și victorios pe teren, chiar dacă victoria sa se află doar în plăsmuirea propagandei sale în care a ajuns să creadă. Că e nevoie de constrângere și instrumentar solid pentru a-l determina pe Putin să înțeleagă că trebuie să negocieze cu adevărat. Că sancțiuni suplimentare și livrarea Tomahawk-urilor către Ucraina și identificarea altei categorii de arme utile Ucrainei care să intre în postura viitorului transfer dacă Rusia nu vine la negocieri sunt obligatorii cât mai repede. Și că a te rupe de Europa, Canada, Japonia, Coreea de Sud, Australia, Noua Zeeleandă și celelalte democrații este o greșeală, ca și a dezangaja din Estul Europei.
Sau din contra: să decidă că bunele relații cu Rusia, afacerile și bani pe care-i poate extrage din această relație – pentru America, potentații americani, companiile americane și, desigur, pentru grupul său propriu de companii – sunt mai importante pentru viitorul imediat și devenirea Americii decât confruntarea Rusiei. Să treacă în fapt la abandonarea Ucrainei – ieșirea e imposibilitatea de a face pace și investirea a prea multor resurse diplomatice – și abandonarea Europei – care a costat prea mult și, iată, a investit acum și se poate descurca singură, chiar preluând NATO cu totul, din care Statele Unite să se retragă. Aici suntem
Europa pe cont propriu, peste noapte
Cât despre Europa, discuția s-a purtat chiar ieri pe tema finanțării autonome a Ucrainei, înarmării și susținerii Ucrainei în războiul său, concomitent cu Pregătirea Europei pentru a deveni un jucător geopolitic major. Desigur, un efort care are loc în același timp cu creșterea forțelor pro-ruse, populiste, așa-numit suveraniste în Europa, care-și doresc negocieri și înțelegerea Rusiei, nu război și confruntare, în varianta Chamberlain 1938 sau Ribentropp Molotov 1939. Și în fața unui război cu spectru larg în care Rusia finanțează și coordonează partide populiste, de extremă stângă și dreapta, dar în primul rând pentru blocarea democrațiilor și a voturilor respective a consensului european de a susține Ucraina sau chiar de a se susține între ele statele europene.
Pacea cu Rusia, pentru că nu avem resursele sau nu dorim să ne apărăm, ne-au cotropit informațional și nu mai avem voința de a ne asuma identitatea națională și dreptul la existență, se numește capitulare. Ca și abordările pretins realiste – în fapt defetiste, lugubre, pro-ruse și perfect sinucigașe – de a ceda Ucraina Rusiei care prefigurează, alături de lupta cu Uniunea Europeană și orice formă de alianță, distrugerea întregii Europe. În primul rând a statelor din Flancul Estic, care trebuie să cadă sub controlul Rusiei prin intermediarii politici creați la nivel national în acest scop. Inclusiv vizând toate democrațiile europene și globale, odată ce instrumentele hibride acționează zilnic asupra tuturor.
Și România…
În toate aceste incertitudini, turbulențe și tectonicitate, România rămâne în linia întâi. Cu deficit bugetar excesiv, cu lideri slab pregătiți, cu politizare excesivă a funcțiilor publice, împărțire de tip feude politicianiste și impostură în loc de profesionalism și meritocrație. Cu toate metehnele noastre, și cu cele induse de războiul informațional rus, evident, pe propriile noastre vulnerabilități amplificate. Cu neîncrederea în democrație, instituții, vot, lideri. Cu neparticipare și fuga după soluții individuale. Cu neîncrederea în forțele proprii și postura de victime și nemulțumiți etern. Cu lipsa de repere culturale, profesionale și politice. Fără modele. Cu dilematica excesivă și chestionarea oricărei decizii în stat. Fără nici un apetit în a ne apăra țara, viața, concetățenii, rudele. Și mai ales cu un apetit enorm al distrugătorilor de speranță în a vedea și partea plină a paharului sau a aduce în prim plan resursele profesionale ale națiunii pentru a ne salva de la un nou dezastru tip Turtucaia.
* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. A fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim-Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.
