de Iulian Chifu*
Spațiul românesc a fost ținta recentă a unor valuri de drone. În România, 13 asemenea incursiuni au avut loc, majoritatea în zona limitrofă de frontieră, dar și în două cazuri zboruri mai lungi, de observare și survol, de provocare și citire a reacțiilor autorităților române în fața acestei provocări. Republica Moldova a fost survolată și ea de un număr de ori, câteodată pentru zborurile programate în, dar și pentru atacurile ulterioare la adresa Ucrainei. În ambele cazuri, s-au înregistrat debriuri de dronă căzute în zone civile, fără consecințe imediate majore dar cu amenințatea constantă că, dacă vorbim despre drone înarmate cu explozibili, o catastrofă soldată cu morți și răniți poate apărea oricând. În orice caz, orice incursiune în spațiul aerian este o agresiune, chiar dacă rămâne discuția de relativizare a intenției sau accidentului prin care o asemenea incursiune are loc – lovite de către artileria de apărare ucraineană, bruiaj al războiului electronic ucrainean sau intenție originară a planificatorilor ruși.
Drone: tipuri și obiective
Există nenumărate tipuri de drone, dar privind obiectivele lor, le putem împărți în 3 categorii: drone de observare și culegere de informații, drone de atac dotate cu explozibili și drone – momeală pentru saturarea apărării anti-aeriene sau anti-dronă. O singură categorie poartă încărcătură explozibilă, dronele de atac. Dronele de observare nu au încărcătură la bord, dronele momeală nici ele. Din punctul de vedere al gradului de sofisticare, dronele de observare au capacitatea redusă de a rezista războiului electronic, de interceptare și doborâre, sau preluare și aterizare la sol, deși ultimele variante sunt mult mai evoluate.
Dronele momeală au, de asemenea, greutate mai redusă și capacitate de apărare mult mai redusă, fiind lesne sacrificabile, chiar dacă, din nou, pentru a menține aparența unei drone de atac, pentru a nu fi deosebite și a-și atinge țintele, e necesar să se asemene cât mai mult cu dronele de atac dotate cu explozibil. Diferențele intervin, însă, aici. În funcție de resurse, lucrurile pot funcționa diferit și avea reflexe distincte de dronele de atac.
Posibilitatea identificării pe deplin a țintelor, a categoriei dronelor, este redusă atât de la sol, cât și din aer, de pe avioane de interceptare. Vitezele de zbor ale avioanelor sunt atât de mari încât cu excepția unei prăbușiri ca efect al curentului din siaj sau dezechilibrării în zbor a dronelor, angajarea acestor sau identificare la vedere este cu eficiență redusă. Nu există nici formule de scanare sau radare care să decidă efectiv situația și calitatea dronelor, respectiv separarea celor de atac de restul zgomotului produs de restul dronelor fără încărătură explozibilă prezente într-un val de atac.
Există diferențe substanțiale și vizând înălțimile de zbor. Una dintre cele mai importante caracteristici a dronelor este capacitatea zborului la înălțimi reduse și lipsa capacității de detectare prin radar. În formulele alternative, ele pot fi lesne confundate cu păsările mari. Dronele de supraveghere au nevoie de înălțime și anvergură, dar și un zbor cu viteză mai degrabă redusă pentru a fotografia, filma și identifica ținte și acțiuni la sol. Ele sunt utilizate la înălțime aleasă special spre a fi reperate pentru a determina și verifica reacția apărărilor anti-aeriene, protocoale și metode de reacție.
Dronele de atac zboară la înălțime redusă, sub radar, pentru a nu fi observate sau tocmai pentru a fi confundate și pentru a putea lovi direct la sol. Desigur, pentru a crea confuzie, situația celor două categorii se amestecă și distincția, inclusiv cu partea de zone – momeală este redusă, nefiind o regulă delimitarea în funcție de înălțimea sau viteza de zbor, sau calitatea rezistenței la diferite tipologii de instrumente ale războiului electonic. Dar cert este că dronele de atac trebuie, în final, să coboare la nivelul solului pentru a lovi.
Reglementările internaționale. Opțiuni de reacție.
Dreptul internațional nu califică dronele ca atare sau obiectele zburătoare în sine. Agresiunea se poate conduce în egală măsură prin orice mijloc, iar operațiunea hibridă cu pierderi majore le pot efectua toate categoriile de drone: simpla prezență a unor drone de observare, chiar drone civile, în proximitatea aeroporturilor blochează zborurile regulate – și s-a întâmplat de multe ori acest fapt. Cât despre dronele cu încărcătură explozivă la bord, acestea sunt, natural, letale.
Totuși orice încălcare a teritoriului național prin orice acțiune, ba chiar ridicarea de drone de la sol într-un stat de către cetățeni civili, fără intenții agresive, dar în proximitatea unor aeroporturi sau elemente de infrastructură critică, ca să nu vorbim despre componenta militară, este element care antrenează responsabilitatea juridică, dacă nu este direct agresiune. Însă raportarea la cazurile concrete trebuie făcută nuanțat și cumpănit de către autorități. Putem spune, de asemenea, că nu mai dă rezultate simpla convocare a ambasadorilor Rusiei la MAE, deci trebuie identificate elemente cu forță mai puternică de convingere pentru instalarea descurajării credibile. Negarea credibilă și anonimatul sunt componente clare care asociază dronele războiului hibrid sau războiului cu spectru larg.
Există două mari școli de gândire, cu numeroase nuanțe, în privința reacției față de aceste drone. O teorie vorbește despre descurajarea credibilă a adversarului care ridică asemenea drone, și acțiunea ar fi angajarea și distrugerea oricărei drone. Pe de altă parte, costurile interceptoarelor la dispoziție, numărul lor, capacitatea de producție sau achiziție pot genera un calcul al eficienței care indică faptul că angajarea nu se face decât atunci când exiustă certitudinea amenințării directe și se justifică prin valoarea țintei alese sau a perspectivelor în regiunea în care se deplasează obiectul zburător agresiv. Desigur, avem și varianta mai nuanțată, care presupunea judecarea de la caz la caz a acțiunii necesare.
În România, există regula ca Ministrul Apărării să autorizeze doborârea obiectelor străine, dar revine piloților aeronavelor militare, în funcție de condițiile concrete, sarcina de a decide dacă trag și doboară sau nu drona intrată pe teritoriul național. Nu vorbim aici de complicația intervenției la frontieră, în imediata aropiere a unui stat vecin, cu riscul ca intervenția să afecteze la prăbușire vecinătatea. Desigur, există reguli de angajare specifice, care stabilesc parametrii necesari pentru ca pilotul să tragă împotriva unei asemenea ținte chiar și atunci când are autorizarea de doborâre. Cazul și condițiile concrete sunt definitorii în legătură cu acțiunea aleasă. Până la această oră, în România nici piloții români, nici cei aliați, aflați în misiuni de poliție aeriană și supervizare/apărare a spațiului aerian românesc, nu au decis încă să tragă și să doboare vreo dronă.
Angajarea de la caz la caz. Riscurile efectelor secundare
Principala problemă a angajării zborurilor de drone vine din efectele secundare care pot apărea. Mai întâi, angajarea se poate face de la sol, cu tiruri de rachete, artilerie sau chiar mitraliere grele, dar asta presupune ca drona să treacă prin raza de acțiune – redusă- a acestor mijloace. De principiu, ele sunt utilizate pentru protejarea clădirilor importante și de valoare – comandă și control, politică, simbolică, reprezentativă – a infrastructurii critice sau a zonelor militare de valoare. Altfel, angajarea trebuie făcută din avioane cu rachete sau de pe elicoptere de atac.
Desigur, variantele cele mai bune vizează apărarea prin roiuri de anti-drone gestionate prin inteligență artificială sau prin arme cu laser, din nou, mobile și montate în imediata proximitate sau pe platforme zburătoare. Varianta războiului electronic este de asemenea luată în considerare, ca și hakingul și preluarea controlului dronei care atacă, o variantă mult mai dificilă și greu de executat în timp scurt fără antecedente, teste și probe ale unei asemenea capacități.
Efectele secundare vin din două direcții: debriurile dronelor lovite – a fost cazul din Polonia care a determinat doi morți, am avut cazuri cu distrugeri dacă resturile au căzut în zonă locuită – și rachetele care ratează tirul și, eventual, pot lovi ținte la sol. Oricât de redusă ca probabilitate este cea de a doua variantă, chiar și după modificarea legislației care permite interceptarea și în momente de pace în afara poligoanelor militare, efectele secundare și costurile unei intervenții ratate pot fi mari.
De aceea revine pilotului aeronavelor ridicate să decidă dacă să angajeze țintele direct, în funcție de propria evaluare. Mai întâi, trebuie stabilit dacă e o țintă de valoare, o amenințare directă sau nu. Dificil, dar dacă nu e o dronă care zboară la altitudine mică, potențial urmând să atace vreo țintă, nu are sens să fie lovită sau angajată, exact așa cum preferată este alegerea de a o face dacă se află în câmp liber, în condițiile în care se impune decizia de a o doborî. Cât timp nu prezintă pericol iminent, este inutilă lovirea acestor ținte, cu atât mai mult cu rachete aer-aer care costă de cel puțin 10 ori mai mult decât costul rachetei.
Drona trebuie acompaniată, pentru a fi supravegheată, și doborâtă obligatoriu dacă amenință o țintă de valoare. Regulile de angajare nu sunt publice, evident, și cele prezentate aici sunt evaluări logice și din surse publice, nicidecum rezultatul expunerii unor regulamente militare aduse la zi sau a unor regulamente clasificate românești sau aliate, cu reguli de angajare.
Eficiența și apărarea anti-dronă
Desigur, eficiența la apărarea anti-dronă e cea mai relevantă când vorbim despre ținte fixe, de valoare. Acolo, însă, dificultatea este decriptarea țintei reale din zgomotul produs de drone – momeală lansate în număr mare pentru a supra-satura apărarea și a permite dronelor cu încărcătură, de valoare, să poată pătrunde prin această apărare. Altfel, varianta potrivită este aceea a zidului de drone, montat din timp, indiferent dacă vorbim despre interceptoare convenționale sau cu laser, dar care reclamă cercetare, evaluare, timp de producție, montare/amplasare etc.
O altă variantă este cea a sistemelor de drone anti-dronă, gestionate prin/cu ajutorul inteligenței artificiale. Dronele anti-drone se plasează în spațiul aerian și zboară pentru a intercepta, deturna zborul sau distruge drona de atac sau orice dronă intră în spațiul aerian. Sistemul de drone anti-drone are avantajul că poate fi amplasat în zonele de intrare în spațiul aerian și poate acționa la distanță, mai mult, poate fi programat pentru ca interceptarea să nu se facă deasupra unor zone locuite sau a țintelor de valoare.
Potrivit comandantului american în Europa, România va primi anul viitor o capabilitate serioasă care să ajute la interceptarea dronelor. Ea este neprecizată astăzi. Totuși spațiul aerian trebuie apărat tot timpul, nu numai în momentul în care vei avea capabilități, peste un an sau niște luni. E valabil și în Republica Moldova: apărarea și securitatea propriilor cetățeni este un atribut al statului care nu are formule alternative de nuanțare sau relativizare, e obligatoriu și permanent ca timp. Nu numai în perioade de război.
Până atunci, varianta mai eficientă și aproape de realitate, pentru a evita ridicarea avioanelor de fiecare dată, este elicopterul de atac. Mai fiabil, capabil de viteze comparabile și mai lesne de amplasat la distanțe rezonabile, nu numai pe aeroporturi dedicate, poate acționa mai lesne și cu costuri mai mici, de fiecare dată. Asta că tot se discută de ani de zile despre achiziția elicopterelor Apache în afara celor multirol aflate deja în dotarea forțelor armate române.
Dar poate cea mai problematică acțiune a Rusiei prin utilizarea unor drone programate să zboare peste România este aceea de a determina ridicarea avioanelor, respectiv crearea condițiilor și a unui reflex de a face ceva pe comandă externă. O asemenea situație este intolerabilă, pe termen mediu și lung, și nu atât din cauza costurilor, cât din crearea posibilităților de a dirija alte acțiuni combinate cu faptul că se ridică avioanele românești și aliate de fiecare dată, tipul de acțiune nu implică surpriză, impredictibilitate și formule de descurajare credibilă pentru aceste intervenții. De aceea, la nivel tactic și particular, al procedurilor, lucrurile trebuie schimbate prin obținerea unor soluții multiple și variate de a contracara dronele.
În privința Republicii Moldova, achiziționarea de radare și capacitatea de a vedea traversarea spațiului aerian de către obiecte zburătoare este un pas mare înainte. Pentru interceptare și apărare, integrarea în planurile și proiectele europene și euro-atlantice este de primă importanță și, atunci când se va putea și vor exista formule de contracarare testate și clare, chiar achiziția unor capabilități minimale ieftine care să justifice utilizarea lor în interceptarea dronelor, atunci când e posibil acest fapt. Apărarea cerului comun european e un prim pas important, ca și integrarea în capacitățile de apărare UE plus Ucraina.
* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. A fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim-Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.
