de Iulian Chifu*
International Crisis Group, organizația internațională specializată în monitorizarea, supravegherea și analiza conflictelor, a lansat și anul acesta propria listă de 10 conflicte care pot afecta securitatea și stabilitatea internațională în 2026. Dacă Venezuela a apărut în prim plan după acțiunile americane de anul trecut – acțiunile anti-drog, amplasare masivă de forțe militare în largul coastelor sale din Caraibe(evaluarea e făcută anterior intervenției din 3 ianuarie) – agresiunea Rusiei în Ucraina se află abia pe locul 5 privind acutizarea situației curente iar Orientul Mijlociu este larg reprezentat (Siria pe 6, Israel-Palestina pe 7, Israel și SUA versus Iran și Al Houthi în Yemen pe 8, nu și Israel Liban). Lipsește complet perspectiva confruntărilor SUA cu China inclusiv în Taiwan, India-China sau India Pakistan și nici confruntarea posibilă Rusia cu statele NATO, cu precădere în statele baltice, nu se află pe listă. O evaluare amestecată, suficient de exactă, dar și exagerat de optimistă pe alocuri. Raportul rămâne cea mai exactă și mai bine argumentată evaluare globală în privința conflictelor din întreaga lume.
Războiul ca instrument în politica internațională: Politică de putere, politică de Mare Putere
Dacă războiul nu a dispărut niciodată ca instrument în politica internațională, iată că astăzi politica de putere și politica de Mare Putere au fost reabilitate ca modalități de comportament internațional acceptabil pentru cei mari, respectiv a fost marginalizată lumea bazată pe reguli și dreptul internațional. Nu de tot, aparența de drept, nevoia de legitimitate – chiar și prin abuz de drept – se manifestă în continuare la nivel intern și extern, ca și nevoia de a evita condamnarea largă și percepția publică a utilizării nediscriminatorii a forței militare pentru orice fel de pretext și atingerea obiectivelor de politică externă sau a unul nivel de ambiție exagerat al unui lider sau altul.
International Crisis Group a evaluat anul 2025 și l-a declarat unul sângeros din punctul de vedere al conflictelor, cu o promisiune că 2026 va fi ceva mai bun în materie de suferință umană, morți și răniți, sau distrugeri. Zonele cele mai sângeroase identificate pentru anul ce a trecut rămân Ucraina, Sudan, Myanmar și zona Sahelului, dar și răzbunările și luptele între grupările înarmate criminale din Haiti. Trebuie spus că, evident, multe dintre aceste conflicte au fost mai puțin mediatizate și mai puțin conștientizate la nivelul spațiului public. Despre războiul din Gaza, el a coborât ca intensitate, pe baza eforturilor de pace. Cazul Iran a fost scurt și cu număr limitat de victime, chiar dacă a distrus programul nuclear iranian și pe cel balistic, în mare măsură, deși există eforturi de relansare a celui din urmă, cel puțin. Altfel, ciocnirile rămân reluate în etape între Tailanda și Cambogia și între Afganistan și Pakistan, ultimul intrând în top 10 și în anul ce vine.
2025 a marcat și schimbul puternic de focuri între India și Pakistan, chiar dacă această confruntare nu se mai află în prim plan în 2026, fiind una oportunistă și secvențială. Iar ultima zonă de preocupare anul trecut a fost RPD Congo și anexarea de facto a provinciilor Kivu de Sud și de Nord de către Rwanda. Războaie majore au erupt cu relativă frecvență statistică și în zone fără suprize majore, unde tensiunile preexistau și confruntările inițiale apăreau deja pe radar.
Punctul de ruptură a fost impredictibilitatea noului președinte american, Donald Trump, susține raportul ICG pentru 2026. Deși a anunțat că dorește să aducă pacea în lume, schimbările majore și tubulențele declanșate de politicile sale, care-l aduc în prim plan, a făcut ca luptele să nu fi fost calmate și intervențiile să continue să facă multiple victime. Din contra, turbulențele globale induse de depărtarea de reguli și de instituționalizarea acestora s-a dovedit detrimentală eforturilor de pace existente. Loviturile americane din Iran, Nigeria, Venezuela, fiecare cu temeiul și motivația proprie, sunt departe de a fi elemente care duc la pacificare sau la soluții pe termen lung.
Politica sferelor de influență – cât o îmbrățișează America lui Trump
Raportul ICG aduce în prim plan efectele nefaste ale revenirii la Politica de Mare Putere, cu precădere la politica sferelor de influență pe care pare să o aducă noua Strategie de Securitate Națională a SUA în prim plan. E vorba despre tentația unei politici tip Concert de putere, cu 5 jucători, SUA, China, Rusia, Japonia și India, dar fără UE, pe baza credințelor de factură naționalistă care exclud orice instituție transnațională sau internațională drept actor legitim și orice regulă a jocului care nu reflectă real raportul de putere și interesele naționale ale celor mari și potenți. Or nici varianta Concert de putere fără UE nu are cum să funcționeze – cât măcar economic UE este solidă și cu realizări care fac atractivă piața comună și exclude exit-ul oricărui stat, nici varianta eludării depline a instituțiilor și regulilor internaționale nu funcționează.
Apoi Donald Trump e mai puțin doctrinar și ideologizat decât pare. Pentru el, și Strategia Națională de Securitate e relativă, poate fi supra-scrisă și reinterpretată. Despre politica sferelor de influență, reclamată de raportul ICG, Donald Trump i-a spus deja lui Marjorie Taylor Green că interesul american e Lumea, iar împărțirea sferelor de influență pare departe sau deloc de actualitate dacă nu privește direct interesul american. Și ICG menționează că Sferele de Influență ale lui Trump se opresc cel mult la SUA și Emisfera Vestică, iar aplicarea eventuală a unei asemenea politici ar crea probleme majore Americii față de partenerii și aliații din Europa și Asia-Pacific. Altfel, susține ICG, “lipsa de interes pentru lege și reguli, revizionismul și utilizarea forței riscă să normalizeze idea că războiul este o cale bună pentru statele puternice să obțină ceea ce-și doresc”, cu referire direct la politica Casei Albe sub Trump.
În ceea ce privește acțiunile sale legate de politica sferelor de influență, Trump se referă și vizează zone care pot determina pericole majore, susține Raportul ICG. Astfel, referirile la Groenlanda, preluarea marei insule de ghiață de la Danemarca, dar și despre Canada și perspectiva uniunii statale, de care „SUA are nevoie” în rivalitatea cu China și Rusia în Marele Nord, raportul susține că acestea pot provoca rupturi majore în NATO, nu numai la nivelul ONU pe care Trump o desconsideră ca organizație cu relevanță, cu tot Consiliul său de Securitate. În plus, acțiunile din Caraibe, atacurile la adresa vaselor, cu sau fără droguri sau exporturi de petrol supuse sancțiunilor, sau cele secundare la supraveițuitori (ca și cel neanalizat în prezentul raport din 3 ianuarie, din Venezuela) nu ajută la creșterea încrederii sau susținerea internațională a politicilor Americii sau la prestigiul acesteia.
Tranzacționismul Trump și dominația Americii: eficiență crescută, dar lipsă de experiență și instabilitatea soluțiilor în timp
Un alt subiect fierbinte abordat de către Raportul ICG este tranzacționismul lui Trump. Dacă până acum costa pentru a face pace și injectai resurse pentru a realiza apropierea dintre părți în negociere, deja varianta administrației Trump este extragerea avantajelor financiare și economice din cadrul negocierilor și a soluțiilor oferite. Așa s-a întâmplat cu acordul pe minerale cu Ucraina, pe acordul privind coridorul Zanghezur între Armenia și Azerbaidjan, sau perspectiva privind riviera din Gaza sau administrarea Centralei nuclearo-electrice de la Zaporoje, cea mai mare din lume.
Dar raportul recunoaște și unele avantaje ale abordărilor neortodoxe ale lui Trump precum întâlnirea cu liderul sirian Ahmed al-Sharaa cât abia fusese scos din lista teroriștilor urmăriți și ridicarea sancțiunilor împotriva Siriei ca instrument de preluare a rolului în regiune în detrimentul Rusiei și în cvasi-paritate cu Turcia și impunerea voinței de către Israel. Sistemul de trimiși ai săi – prieteni, parteneri de afaceri, oameni de afaceri cu companii puternice în proprietate – a venit cu avantajul abordării inedite, ruptă de regulile stricte diplomatice și de drept, abordare care aduce idei și deblochează acorduri altfel imposibile, dar cu negocieri de lipsă majoră de experiență a negociatorilor de ocazie și de mult prea deasa alunecare a acestora în capcanele diplomațiilor statelor mult mai puțin dezinstituționalizate.
Cazul Iranului și al atacului asupra siturilor nucleare, cu distrugerea perspectivelor diplomatice, dar și sistemul de negocieri în agresiunea Rusiei în Ucraina, cu privilegierea proiectelor venite din Rusia, de la actorul puternic, ajută la testarea deschiderilor și a limitelor, dar sunt autostrăzi pentru a permite încălcarea dreptului și a regulilor, respectiv crează confuzii majore, crează scăpări din dosare în curs către media motivate politic, dând naștere și la suspiciuni privind seriozitatea angajamentelor americane atât la Kiev cât și în capitalele europene, dăinuind neclarități majore asupra intențiilor lui Donald Trump și a limitelor sale de relativizare a realităților.
Raportul ICG critică și dorința și apetitul crescut ale președintelui Donald Trump de a realiza acorduri rapide, chiar dacă lipsesc detaliile esențiale și sunt torpilate realitățile care trebuie introduse în percepțiile (false) care stau la baza evaluărilor superficiale ale președintelui american. De altfel, acordurile din Gaza, Marile Lacuri, dintre Cambogia și Tailanda trebuie privite, susține Raportul ICG, drept ceea ce sunt în mod real: acorduri de încetare a focului sau cadre de acorduri în care detaliile lipsesc și înțelegerea reală nu există, de unde absența elementelor care să consacre păci juste și durabile din cauza absenței soluțiilor pe elementele principale și majore ale disputelor, detaliile fiind pasate către alții, munca minuțioasă și serioasă de a ajunge la formule comune acceptabile părților fiind ulterioară anunțurilor publice cu fast a existenței unor înțelegeri.
Terții utili: Puterile mediatoare ale conflictelor – statele din Golf, Turcia și Egiptul
Dacă utilizarea excesivă, inedită și deseori utilă a trimișilor speciali fără a avea mandat național de angajare până la acordul validat instituțional de către Departamentul de Stat aduce anumite avantaje, la capitolul elementelor pozitive pentru soluționarea conflictelor în 2025 și ca efect al intervenției Trump se numără apariția unor terți utili și indispensabili care realizează elemente de mediere în conflicte și de apropiere a părților acolo unde postura americană nu este indicată, nu e binevenită sau simpla discuție cu anumiți actori aduce un cost politic pentru Washington însuși.
Raportul ICG remarcă aici rolul relevant al unor state din Golf – fără a cita Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite sau Qatarul explicit, dar nici Egiptul – dar și al Turciei, o primă recunoaștere a rolului Ankarei în nenumărate conflicte prin medieri și bune oficii care permit o diplomație utilă în ceea ce privește încetări locale ale focului, pătrunderea de ajutor umanitar, evitarea riscurilor de escaladare sau răspândire a unor conflicte și confruntări în curs. E adevărat însă că, pe toate zonele conflictuale, încheierea formală nu a apărut sau am înregistrat doar pauze în confruntări, epuizarea resurselor, continuarea instabilității și pace doar atunci când o parte câștigă și-și atinge obiectivele. Formulele de pace comprehensive au dispărut cu tot după anii 90 și 2000.
Tot evaluarea anului 2025 arată că din ce în ce mai puțini beligeranți sunt deschiși să facă compromisuri majore de durată pentru a obține pacea cu rivalii care să asume același tip de compromisuri și abordări. Din contra, există o relativizare tot mai mare a acordurilor și pertractărilor, în așteptarea din partea ambelor părți ca situația reală de putere de pe teren să se schimbe și acest lucru să permită alte câștiguri și poziționări mai avantajoase, de unde fuga mai degrabă după oportunități ulterioare și renunțarea la compromisuri când înfrângerea sau pierderea nu e definitivă.
Varianta cea mai prezentă astăzi este, deci, aceea de a face acorduri pe liniile mari și a lăsa detaliile pe mai târziu, chiar dacă este clară instabilitatea acordului iar înțelegerea de oprire a confruntării este vremelnică. Extinderea ulerioară a acordului devine posibilă pe măsură ce se permanentizează situația de pe teren existentă iar părțile se obișnuiesc cu situația interimară care devine permanentă prin efectul timpului și a lipsei resurselor sau a voinței de a relua confruntarea. Dar acest tip de acord nu e funcțional tot timpul: din contra, există cazuri în care măcar o parte are nevoie să vadă perspectiva, unde se ajunge și care e avantajul pe termen lung sau proiectul pe care îl construiesc prin compromisul asumat. Mai ales dacă sunt în avantaj din punct de vedere militar. Tot așa și instrumentarul și elementele pentru menținerea păcii în 2025 se dovedesc mai degrabă incrementale, fără rezultat sau proiect pre-definit, ci croit în timp pe baza elementelor de negociere și evoluției fruntului.
Cel mai mare pericol, menționează ICG, este ca aceste soluții intermediare ad hoc, temporare, să fie extrem de fragile și să fie ușor de eliminat și înlăturat. Ba chiar asta să fie în sine ținta generală a actualelor negocieri, aceea de a nu avea o formulă definitivă, ci una relativizată și lesne de înlăturat când există oportunități mai bune de evoluție pentru propriile interese. Gaza, Sudan, Etiopia-Eritreea sau Rwanda RPD Congo sunt asemenea cazuri. Acorduri “rele”, instabile, neclare, greu de implementat sau monitorizat sunt acelea acceptate și care sunt fragilitatea însăși. Așa cum se mai remarcă absența utilizării de către Președintele americani a întregii panoplii de mijloace cu jucătorul cel mai puternic dintr-un conflict, Israel sau Rusia, în cazurile de față analizate de ICG.
10 conflicte pentru 2026. Ce lipsește, ce e ignorat, ce e excesiv de subliniat față de relevanța globală
Lista ICG pentru conflictele de urmărit în 2026 este urmpătoarea:
- Venezuela
- Sudan
- Etiopia-Eritreea
- Mali și Burkina Faso
- Ucraina
- Siria
- Israel-Palestina
- Israel și Statele Unite versus Iran și al Houthi
- Mmyanmar-Birmania-Burma
- Afganistan-Pakistan
Ce lipsește
Lipsește complet în primul rând Indo-Pacificul, fără nici o explicație. Confruntarea posibilă SUA-China. China și ambițiile sale privind refacerea unității teritoriale cu Taiwanul și pretențiile sale de ieșire din linia celor două rânduri de insule, la Oceanul Planetar, e binecunoscută. Am avut exerciții constante pe perioada lui 2026 în jurul Taiwanului, avem un acord de apărare comună SUA-Taiwan, e greu de omis pe deplin un conflict China- SUA sau China-Taiwan, mai ale când avem confruntări constante pe insule și prin Marea Chinei de Sud și Marea Chinei de Est în primul rând cu Filipinele, dar și cu Brunei, Tailanda sau Taiwan pe anumite insule, și revendicări teritoriale importante cu alte state – Vietnam, Indonezia etc.
Lipsește de asemenea, din raportul ICG și din primele 10 conflicte, Israel-Liban sau Israel Hezbollah. Aici există deja ambiția exprimată de guvernul statului Israel, consultări Netanyahu-Trump, avertismente generale la adresa Libanului și armatei libaneze pentru a dezarma total Hezbollahul, chiar și interceptări de transporturi de arme din Iran către coridorului de transport și contrabandă prin Siria nu a anulat problema, dimpotrivă. Dacă Siria există ca temă, chiar bine plasată pe locul 6, lipsesc aici și elementele dintre Israel și Siria, așa cum Haiti nu e rezolvată și grupările infracționale se bat în continuare pentru control, în vid de putere.
La fel de ciudată e absența oricărei referiri la cisniri sau tensiune ce pot degenera oricând între India-Pakistan – s-a întâmplat deja pe scară largă în 2025 – sau India China (mai puțin probabil, e adevărat, și cu premise reduse după tentative de dialog și acord sino-indian). Dar Bangladesh-ul ca teren de confruntare, nu mai vorbim de Nepal sau Buthan, par mult mai importante(și absente din evaluare) decât confruntările din Sahel, Somalia sau zona Marilor Lacuri sau Bazinul Nilului. Iar în Yemen, confruntarea saudito-emirateză prin intermediari poate degenera la niveluri mai importante decât cele cu Houthi.
Ce e excesiv de subliniat față de relevanța globală
Aici putem remarca și înclinația ICG de a privilegia zonele mai puțin cunoscute sau mediatizate pentru propria sa listă. Mali-Burkina Faso e mult supra-evaluat, ca și Sudanul, în detrimentul Nigeriei, de exemplu sau a zonei Sahara Occidentală, care rămâne preocupantă. Și în zona producătoare de diamante, rolul nefast al Wagner devenit Africa Corps este complet ignorat, ca și în Republica Centr-africană, dar și multe alte state care au apelat la serviciile firmelor militare private ruse legate de GRU, sau confruntările diferitelor populații cu lideri autoritari corupți, care au vândut resurse către China sunt de asemenea absente – desigur cel mai acut e Pakistanul de Vest, dar și Zimbabwe sau alte state africane sau sud-americane pot intra în această listă, la o căutare mai atentă.
Oricum, avem fresca cea mai atent analizată și pusă la punct a conflictelor și confruntărilor din lume, cu o metodologie perenă foarte bine calibrate și susținută constant de prezență pe teren și rapoarte ale ICG de mai peste tot din lume. O contribuție în fiecare an la fel de importantă și de impact la perspectiva păcii în lume.
* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. A fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim-Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.
