de Iulian Chifu*
SUA a realizat că a întins prea tare coarda. De aceea, dintre cei trei reprezentanți majori ai administrației – histrionicul Trump, criticul JD Vance, reconciliatorul Rubio – l-a trimis la Munchen pe Secretarul său de Stat, Marco Rubio, din nevoia de a reconstrui relația transatlantică și de a evita, pe cât se poate, pierderea de aliați. Iar suma mesajelor sale au întregit dezbaterea la vârf, indirectă, de la Munchen, dar a constituit și o replică la raportul Conferinței, lansat cu câteva zile în urmă de ambasadorul Wolfgang Ishinger, președintele forumului organizator.
Distrugătorul Trump și reasigurarea transatlantică a lui Rubio
Nu-i mai puțin adevărat că și raportul conferinței este unul critic, dur, excesiv, poate, reflectarea momentelor Munchen 2025 și Davos 2026, dar și a tensiunilor privind Groenlanda și a discursurilor critice și acuzatoare la adresa Europei, venite de peste Ocean, cu diferite ocazii, unele poate cu îndreptățire, dar exprimate nepoliticos, ofensiv, superior, cu duritate și desconsiderare pentru aliați, alte subiecte fiind politizate și parte a expresiei unor divergențe ideologice cu mainstreamul democratic liberal de pe continent. Dar Ishinger și ceilalți autori au făcut și artă cu intenție, orientând raportul și îngroșându-i unele tușe a la Trump, am putea spune.
Raportul a pus ștampila de Distrugător președintelui american Donald Trump. Un distrugător al ordinii internaționale, al regulilor și drepturilor, al conținuturilor și înțelesurilor democratice dar, în subsidiar, și al relației transatlantice. Tot acel raport a tratat, în mare măsură, Statele Unite ca posibil rival, cu acțiuni neprietenești în curtea europenilor și acțiuni distructive împotriva democrației și a ordinii liberale pe care a creat-o America dinaintea administrației actuale și chiar împotriva Uniunii Europene însăși.
Rubio a venit să schimbe atmosfera și să recupereze ceea ce se poate înaintea altor încercări, fără a evita să sublinieze temele care au determinat excese la nivel european, excese progresiste care au marcat diferențele între cele două țărmuri ale Atlanticului și din partea europeană, și chiar a marcat temerea credibilă de perspectiva Marii Rupturi, parțial acceptate deja de Europa ca posibilă. Rubio a venit la Munchen conciliator ca să spună că SUA nu-și dă mâna cu Rusia ca să distrugă Europa, și nici nu concurează cu China pentru a avea UE alături în propriul mod de reconstruire a lumii, cum vorbesc în șaradele lor analiști și politicieni de mainstream europeni.
Secretarul american de Stat a spus explicit că relația transatlantică rămâne fundamentală, definitorie, legătură de neignorat a istoriei comune și valorilor comune, dar că trebuie reformată solid, atât relația în sine și responsabilitățile celor două componente ale sale, cât și relevanța partenerului european, care trebuie să fie un partener puternic, inclusiv militar, transformând Europa într-o putere ieșită din complezență și bunăstare lascivă și inertă.
Nici distrugerea de instituții atribuită SUA nu e corectă: după ce Trump a spus că ONU e necesară și nu și-a atins potențialul, atunci când a lansat Bordul/Consiliul Păcii, și Rubio a folosit același exemplu al forumului mondial, al blocajelor și inerției, lipsei de acțiune și imobilism în marile probleme ale lumii, care e una reală, nu ideală și bucolică, așa cum par să o fi privit europenii. Aici a trebuit să intervină direct Statele Unite pentru a depăși stagnarea și a realiza aplicarea hotărârilor Consiliului de Securitate sau a face dreptate în condițiile blocajului instituțional. Și aici, tot reformarea și adaptarea e necesară. Apelul la realism și adaptare la evoluțiile și turbulențele reale, se referă și la excesele care au dus la schimbări fundamentale în Europa, care nu mai este cea cunoscută de americani, așa cum este necesară, în opinia americanilor, și echilibrarea și ieșirea din politicile excesive ale Europei care-i reduc vitalitatea și forța de acțiune.
Inerție, complezență și trai bun. Numele tău e Europa
Da, Europa avea nevoie de cutremurul Trump. Și dacă SUA a mers prea departe la Davos pe tema Groenlandei și la Munchen încearcă reconcilierea, și Europa trebuie să realizeze că ieșirea din inerție trebuie făcută rapid iar adaptarea la realitățile de azi reclamă o concentrare majoră și resurse, chiar dacă asta înseamnă să se scuture și să se apuce de treabă, să trăiască mai prost, dar mai activ și mai orientat spre eficiență și obiective cheie, în beneficiul propriei populații. Rubio critică excesele de natură progresistă, de la mediu, migrație, globalizare și piață necontrolată, de care profită restul globului, așa cum critică America lui Trump lipsa controlului strict al frontierelor și incapacitatea de a fagocita populațiile migratoare și de a le impune modelul civilizational al spațiului în care au venit. Însă Rubio nu se pronunță deloc împotriva Uniunii Europene sau a modului în care vor să se organizeze europenii, pe națiuni sau împreună. O primă concesie vizibilă a Americii față de UE.
Din contra, mesajul este clar și fără echivoc, un mesaj distinct în conținut și ton față de diatribele lui JD Vance de anul trecut, și complet opus, cu mandat, discursului președintelui Donald Trump de la Davos, deși deja cu un grad de acceptare a pasului în spate față de doleanțele vizând Groenlanda dinaintea vizitei în Elveția. Acceptând că nu o va putea dobândi, că voința și bătutul din picior nu e suficient, iar amenințarea cu forța și actul unilateral este profund contraproductivă. Rubio a venit să lanseze reconcilierea de pe poziții decente și coerente, să panseze, să reformuleze și să edulcoreze mesajele extrem de agresive și vituperante, aducându-le și pe acestea la realitate, din extrema în care se refugiase postura americană, de a obține ce-și dorește cu forța sau prin forță.
Deci Rubio a anunțat că reconstrucția lumii începe împreună cu europenii, a fluturat ramura de măslin și a definit comunalitatea valorilor euro-atlantice, așa cum a amintit că lucrurile s-au mișcat atunci când America a acționat, că discursurile moraliste și principialitatea nu funcționează în lumea răbufnirilor și ambițiilor autocratice de tot felul și a recursului la război, dobândire de arme nucleare, lansarea rachetelor distructive cu rază medie și lungă și a curselor unor actori regionali de a-și construi imperii și sfere de influență. Rubio a fost unul dintre cei mai europeni vorbitori, dacă e să comparăm cu tonul raportului Conferinței și cu discursurile Macron și Merz sau acțiunile europenilor care au ajuns să discute serios inclusiv despre umbrela nucleară proprie. Iar aici, odată ce a pornit Europa, America lui Trump ar trebui să fie atentă la ceea ce-și dorește, că s-ar putea să și obțină: o Europă puternică și autonomă.
Reconstrucția încrederii și adaptarea Europei la agresivitatea Rusiei și la lumea emergenței noilor actori globali ce vin.
Pentru că, de partea cealaltă, încrederea în America lui Trump a fost fundamental și puternic zdruncinată. Reconstrucția acestei încrederi și a credibilității Americii ca aliat nu se poate face peste noapte, cu un discurs al lui Rubio la Munchen. Rănile deschise și încordarea generală determinate de poziționările Americii nu pot fi vindecate doar prin de asigurări diplomatice, ci trebuie dublate de acțiune, de poziții susținute de gesturi directe ale președintelui american și, în mod coerent și clar, ale întregii administrații americane actuale.
Cum să fie credibil acest mesaj când Rubio zboară de la Munchen la Budapesta pentru a-l susține, în numele lui Trump, pe Viktor Orban? Desigur, la Budapesta nu a plecat Trump, iar conținutul mesajului transmis s-ar putea să fie mult mai neutru decât și-ar dori Orban, pentru că după AfD susținut anul trecut la alegerile din Germania de către JD Vance, Trump nu și-ar dori să fie asociat cu o nouă înfrângere și în Ungaria, mai ales făcută prin antagonizarea europenilor. Și asta în anul alegerilor mid-term.
În plus, relația transatlantică mai are o problemă. Dacă europenii trebuie să-și regândească și să-și modereze pozițiile – fie și sub haina nevoii de competitivitate, reducerea prețului la energie și nuanțarea politicilor certificatelor de emisie, așa cum trebuie să-și nuanțeze și adapteze și politicile de migrație, și pe cele ale pieței libere și mult prea permeabile la acțiunile de dumping și supraproducție din exterior – și America lui Trump are nevoie să reafirme democrația.
Iar revenirea la reguli a celei mai importante democrații a lumii se face fie prin instrumentele democratice propria – Congresul, Curtea Supremă de Justiție și administrațiile statale, care să readucă voluntarismul lui Trump în limitele controlului constituțional, fie prin nuanțările de temperare a acțiunilor în forță care ies din regulile acțiunii interne asupra propriei populații. Aici câțiva pași au început să se facă, după ce sondajele și Bursa deopotrivă au început să bată în roșu stabil și cu tentă negativă, iar audierile din Congres au expus golurile democratice și slăbiciunile unora dintre oamenii și opțiunile actualei administrații.
Testul Ucraina pentru credibilitatea discursului conciliator al lui Rubio
Doar revenirea la o înțelegere comună a perceptelor democratice, dar și a înțelesurilor distincte, nunațate ideologic, de către fiecare parte a Atlanticului, cu propriile argumente, o reconturare a valorilor lumii de mâine care să țină cont de realitate dar să nu elimine criterii și reguli pentru a face față exclusiv forței, politicii de putere și politicii de Mare Putere, doar acestea pot garanta reașezarea unității Occidentului Colectiv și cooperarea în redesenarea ordinii mondiale de mâine. Iar acest pas comun se poate face prin transformare și adaptare, reluarea hainelor și argumentelor de putere care să dubleze posturarea legitimității democratice, într-o lume în care drepturile să fie cele legitime și nu unele excesive în detrimentul altora, iar descurajarea războaielor să fie credibilă pe fiecare meridian, așteptând apusul Rusiei fără să ia în propria prăbușire jumătate de lume, dar și schimbarea ierarhiilor globale economice și a rebalansărilor noilor veniți în prim planul ierarhiilor globale, China și India.
Deci Rubio ne spune, cum o spune și Strategia Națională de Securitate și Strategia Națională de Apărare a SUA, că Marea Ruptură nu va avea loc, iar lumea va fi reconfigurată de ambele maluri ale Atlanticului. Doar că reconstrucția încrederii va costa mult mai mult și va dura generații după Trump, în timp ce Europa însăși va trebui să se schimbe și să se adapteze, reacționând la efectele secundare ale politicilor pe care le-a practicat excesiv, poate, prin formatele coalițiilor de care a depins în ultimele mandate.
Iar hârtia de turnesol rămâne Ucraina. Sprijinul Ucrainei, presarea Rusiei despre care Rubio a recunoscut că America nu știe dacă e serioasă în negocieri, în timp ce e preocupată de cursul distructiv al războiului, asigurarea garanțiilor de securitate pentru ca Ucraina să reziste, chiar dacă nu se ajunge la o formulă de pace justă, durabilă și acceptabilă, aceastea sunt cea mai bună dovadă că asumarea reconcilierii lansată de Rubio e îmbrățișată pe deplin la Washington și la Casa Albă și că demersul Americii de la Munchen este unul serios.
Optimismul moderat e cel potrivit pentru a evita așteptările excesive și mai ales pentru a continua eforturile de adaptare la lumea de mâine. Pentru că nici Europa nu poate rămâne în complezență și imobilism. Dar aici consensul pare să fi fost atins: lumea se schimbă, o afirmă toți participanții europeni din conferința de la Munchen, și așa nu se mai poate, spune și cancelarul german Fredrich Merz.
