de Iulian Chifu*
Iranul se pregătește de război. După negocierile de la Geneva care par să nu ducă nicăieri, un ultimatum de 10 zile – două săptămâni se consumă în aceste zile, cu Teheranul reușind să pună pe masă doar o propunere de scădere de la 60% îmbogățire la 20% pentru cele 300 kg material radioactiv pe care-l dețin, refuzând să-l exporte. Nici celelalte ținte ale negocierilor Statelor Unite (și Israelului) – limitarea programului balistic și a producției de rachete, a razei de acțiune a acestora sau respingerea sprijinirii milițiilor pro-iraniene din Orientul Mijlociu nu sunt acceptate ca elemente ale detensionării, ci doar un acord JCPOA 2.0. care ar limita și nu ar interzice complet îmbogățirea uraniului. Altfel, principala întrebare este ce va face armata americană deplasată în Golf, cu un potențial enorm de atac și apărare a propriilor baze și nave, și mai ales când va veni decizia politică de a o utiliza și a distruge țintele planificate în așa fel încât atacul să atingă obiectivul de constrângere a Iranului la negocieri prin intermediari, în momentul de față Omanul, dar și să reenergizeze iranienii de rând în a contesta regimul și, eventual a-l răsturna ca efect al intervenției americane de la distanță.
Negocierile de la Geneva încotro?
Negocierile de la Geneva nu duc nicăieri, un lucru care trebuia să fie evident de la început. Amplasarea primului portavion și grupul din jurul său în proximitatea Golfului a fost interpretată drept simplu element de presiune și tratat cu reacții prin exerciții de descurajare credibilă, nicidecum cu un răspuns în planul negocierilor. Sosirea celui de-al doilea grup cu portavion a agravat situația și a pregătit o altă greutate militară în zonă. Pesimismul de la Geneva s-a transmis în declarația lui Donald Trump la 19 februarie, când a anunțat că va decide dacă Statele Unite vor lovi Iranul în 10 zile.
În replică, Iranul a găzduit în aceeași zi exerciții navale comune Rusia-Iran în Golful Oman și în partea sudică a Golfului Persic pentru a marca solidaritatea rusă și a exersa manevre ofensive și defensive în jurul strâmtorii Hormuz. A fost exersată detectarea și eliberarea vaselor comerciale deturnare prin operațiuni coordonate din aer, pe mare și cu forțele de operațiuni speciale, practicând și metode de comandă și control, răspuns rapid și asalturi combinate. Exercițiile au fost destinate contracarării amenințărilor la adresa securității maritime, întărirea cooperării în operațiuni contra-terorism și interacțiunile navale bilaterale ruso-iraniene.
Dincolo de limbajul comunicatelor, e vorba despre a încerca o descruajare cât de cât credibilă a forțelor americane. În același mod, la 17 și 18 februarie, forțele navale ale Gardienilor Revoluției Islamice au desfășurat exerciții de tragere închizând parțial strâmtoarea Hormuz pentru a semnaliza perspectiva blocării căii navale pentru exporturile de petrol din Golf. Dar mesajele de descurajare nu au cum să fie relevante atât timp cât negocierile nu duc nicăieri iar o nouă confruntare cu Iranul e din ce în ce mai probabilă, unii ar putea deja spune inevitabilă. Statele Unite au adus mai multă putere navală și aeriană în regiune decât în 2003, la invadarea Irakului, iar perspectiva este mai degrabă cea a unui război prelungit pe câteva săptămâni, cu multiple opțiuni pentru conducerea politică americană.
Război sau lovitură simbolică: opțiunile Americii lui Trump în Iran
Analiza de opțiuni ale președintelui Trump subliniază trei direcții: un atac pentru a forța negocierile, un atac pentru a degrada și a decapita conducerea iraniană, inclusiv pe Ayatollahul Ali Khamenei și pe fiul său, virtual succesor sau lovituri militare simbolice pentru a acoperi promisiunea președintelui de sprijin către populația iraniană care s-a revoltat la început de an. Atacul simplu la Khamenei ar putea să-l transforme în martir, succesorul său ar veni din interiorul regimului, deci nu va fi o variantă mai bună, și ar putea determina o raliere în jurul steagului, formula prin care populația este pornită să-și apere țara chiar dacă nu este de acord cu propriul conducător. În schimb atacul la adresa forțelor de securitate este unul care ar fi perceput ca sprijin și ca imbold pentru populație pentru a se revolta mai departe, mai ales dacă nu va antrena multiple victime colaterale civile.
Desfășurarea de forțe este impresionantă, mai ales având în vedere că nu s-a pus problema unui atac la sol sau ocupație teritorială ca-n Irak – invazie pe teren, reprimarea și schimbarea de regim, controlul complet al teritoriului. În cazul acesta, nu există elemente care să indice pregătirea pentru o descindere într-o operațiune pe scară largă la sol, ci mai degrabă avem o combinație de capabilități aeriene și navale pentru o campanie intensă dar limitată, care să dureze, să poată fi repetată și să funcționeze sub atacurile constante iraniene. Forțele desfășurate permit variații de intensitate, atacuri pe faze diverse, ajustări și escaladări în funcție de reacții, necesități sau opțiuni în evoluția războiului. Aceste capabilități pun conducerea iraniană sub o presiune constantă și în tensiune crescută, fapt ce ar putea duce și la riscul unor percepții și reacții greșite. Structura de forțe nu permite menținerea nivelului de pregătire înalt pentru multă vreme, dacă nu e cunoscut deja faptul că aceste forțe americane dislocate vor fi utilizate în curând. Deci vom avea lovituri în Iran.
Și ca în butada lui Cehov – dacă apare pistolul în actul unu se va trage cu el în actul trei – nivelul forțelor desfășurate sunt un alt argument solid pentru declanșarea operațiunii militare susținute: două portavioane cu grupuri complete de lovire, numeroase distrugătoare cu sisteme de apărare anti-aeriene și anti-rachetă și un submarin dotat cu rachete de croazieră subliniază că nu este vorba despre o demonstrație de forță de paradă, pe termen scurt, ci o configurație de luptă solidă, care poate susține lovituri pe perioada mai multor săptămâni, sub atacul inamic. Totul depinde de momentul lansării deciziei de atac. Cât despre o eventuală decizie de retragere a unei asemenea forțe, ar deveni extrem de costisitoare financiar, militar și politic.
Portavioanele nu au fost niciodată desfășurate doar pentru a arăta o încordare de mușchi, ci au fost întotdeauna utilizate, fiind adevărate baze aeriene mobile care permit zboruri continue ale avioanelor de luptă fără a depinde de aeroporturi terestre. Ele nu sunt utilizate pentru o singură lovitură, ci pentru continuitatea loviturilor pe o perioadă lungă, Distrugătoarele lovesc ținte terestre, asigură protecția flotei și ajută la suprimarea apărării antiaeriene a inamicului. Superioritatea aeriană și distrugerea antiaerienei iraniene ar fi primii pași. Apoi prezența submarinelor complică planificarea apărării pentru că există o incertitudine a direcției și momentului atacului care provine de la această capabilitate, fapt ce necesită alocarea unor resurse mari în apărare. Deci sistemul desfășurat permite observarea, lovirea, apărare și adaptarea la reacțiile inamicului.
Pregătirea este mult mai amplă și probează și ea perspectiva războiului și a loviturilor susținute: distribuirea forțelor aeriene în întreaga regiune, selectarea bazelor din Golf și din regiunea mai largă pentru a permite și acoperi zboruri de atac continuu, întărirea rapidă și continuarea operațiunilor chiar sub atacul inamic. Forțele americane pot să lanseze lovituri în adâncime, pot face recunoaștere și să repete atacurile cât este nevoie pentru degradarea forțelor inamice, în același timp protejându-și bazele și spațiul aerian. Astfel, după faza inițială de distrugere a observării, senzorilor și apărării anti-aeriene inamice, atacurile succesive permit reducerea permanentă a capabilităților militare iraniene și nu o încercare de distrugere completă la un atac singular. Mai ales că forța desfășurată e menită să mențină superioritatea aeriană și protecția bazelor și navelor ca prioritate absolută.
Decizia la Donald Trump: care va fi amploarea atacului
Dacă acum s-a reunit în regiune cea mai fantastică forță militară americană din istoria Orientului Mijlociu, și cum Israelul nu va rămâne nici el de o parte într-o asemenea confruntare, e de așteptat o reacție de amploare cu obiective ce pot merge până la eliminarea regimului și înfrângerea Iranului până la capitulare. Totuși decizia e profund politică, iar președintele Donald Trump a vorbit că evaluează perspectiva unei lovituri militare limitată în Iran, scopul fiind acela de a-i presa pe liderii iranieni să cadă de acord asupra unei înțelegeri care să stopeze programul nuclear iranian. Asta chiar dacă Iranul și-a nuanțat nivelul de ambiție de la a produce arma nucleară – în percepția sa singura șansă de a se apăra și a apăra regimul – la a putea îmbogăți și menține uraniu îmbogățit pe teritoriul său, chiar dacă partea americană merge pe solicitarea maximală de zero uraniu îmbogățit în Iran.
Statele Unite susțin că Iranul se apropie de dezvoltarea unei arme nucleare, în ciuda distrugerii programului său nuclear în iunie-iulie anul trecut, în campania israeliană de 12 zile și intervenția americană cu bombe anti-buncăr. Iranul a negat întotdeauna această perspectivă, chiar dacă nu poate justifica obsesia sa și producerea de uraniu îmbogățit 60%, care mai are nevoie de un simplu salt pentru a fi utilizabil în construirea unei arme nucleare. Propunerea lansată vineri de către ministrul de Externe iranian Abbas Araghchi către trimisul special Steve Withkoff vizează doar o limitare a gradului de îmbogățire a uraniului, respingând celelalte teme de iritare puse pe masă de către partea americană: rachetele – care amenință Israelul – și finanțarea milițiilor șiite pro-iraniene din regiune.
Trump are în regiune cea mai mare navă a lumii, portavionul USS Gerald R Ford, care a venit acolo unde se afla deja portavionul USS Abraham Lincoln, împreună cu desfășurarea de distrugătoare, nave de luptă și avioane de luptă. Iranul și-a întărit capabilitățile și facilitățile militare, distruse în urmă cu șase luni, și continuă să amenințe forțele americane în diferite moduri, de la ieșiri vocale la zboruri de drone și tentative de a reține nave comerciale pentru a testa intervenția armatei americane.
Președintele Donald Trump preferă să nu divulge intențiile sau o decizie finală chiar încă nu a fost luată. Joi, 19 februarie, el a declarat că va exista cu certitudine un acord la final, într-un fel sau altul. Oficialii militari americani i-au prezentat un set larg de opțiuni până la nivelul unei campanii de mai multe săptămâni. Altfel, lui Trump îi plac surprizele și folosește adesea termene limită pentru a presa ținta aleasă, termene pe care nu întotdeauna le respectă. Astfel, la atacul din cadrul operațiunii Midnight Hammer din iulie, oficialii americani și Donald Trump vorbeau încă de negocieri și de perspectiva unei decizii în două săptămâni chiar cu o zi înainte de atac.
În orice caz, America are nevoie de a stabili și defini un scop al intervenției în Iran care să fie lesne de absorbit și susținut de publicul american și occidental și, mai ales, să poată fi o replică a modelului atacului decisiv, puternic și care nu duce la prelungirea conflictului. Or lovitura asupra Iranului, gândită la nivel de săptămâni, nu are cum să repete isprava implicărilor unice de câteva ore în războiul de 12 zile israelian din iunie 2025 și nici operațiunea de extragere a lui Maduro într-o noapte. O opțiune convenabilă va trebui imaginată și selectată de președintele Trump pentru a putea menține modelul său și acceptabilitatea publică, în primul rând în baza sa MAGA în an electoral mid-term. Astăzi 70% dintre americani se opun unei intervenții în Iran.
Reacția Iranului: proporționalitate, intermediari, război total și blocada strâmtorii Hormuz
Iranul nu este un adversar fără mijloace și incapabil să reacționeze sub un atac. Chiar dacă precedentul războiului de 12 zile cu Israelul nu a arătat forțe bine pregătite, lecțiile învățate au fost transpuse în capabilități și pregătire și e posibil ca, de această dată, confruntarea să nu fie la fel de simplă. Iranul ar putea să desfășoare un adevărat război asupra intereselor americane de jur împrejurul Golfului și al Orientului Mijlociu. Până în prezent, Iranul și-a calibrat atacurile mai degrabă proporțional, iar dacă percepția sa va fi cea a unui atac american formal, pentru a îndeplini promisiunea de sprijinire a opoziției, Teheranul se va preocupa mai mult de protestele interne decât de atacarea armadei sau a bazelor militare americane din regiune.
Totuși Iranul ar putea face erori de calcul sub presiune și să reacționeze greșit, considerându-se sub un atac existențial, atunci când nu va fi cazul. Perspectivele erorilor de calcul sunt foarte prezente, și o lovitură simbolică americană ar putea fi interpretată greșit și să determine un atac pe scară largă pe multiple ținte americane, nu în primul rând navele americane de unde se produce atacul. Ele ar putea viza, în egală măsură, aliații americanilor din Golf cât și statul Israel. Mai mult, chiar dacă evaluarea va fi clară despre un atac simbolic, gândirea militară iraniană ar putea opta pentru un atac solid și masiv în replică pentru a restaura descurajarea credibilă în regiune, iar într-un asemenea atac să fie implicate și milițiile pro-iraniene, cu precădere Hezbollah-ul libanez și forțele yemenite. Din punctul de vedere al Teheranului, o reacție mai lejeră și formală ar determina o perspectivă a continuării atacurilor americane și israeliene oricând și-ar dori-o.
Iranul își face propriile calcule politice, de asemenea. Dacă rezistă unui nou atac și reușește să provoace ceva pierderi importante Statelor Unite, atunci acest fapt ar întări poziția sa de negociere din viitor. S-ar putea să avem de a face aici cu o percepție greșită, care să împingă Iranul la catastrofă, dar diferențele de viziune ale părților sunt majore: Iranul dorește să negocieze doar un plan de acțiune 2.0 pentru îmbogățirea uraniului, în timp ce partea americană așteaptă mai degrabă ceva mai aproape de capitulare și respectarea condițiilor maximale impuse de Washington. De aici și diferențele de abordare și percepție care pot duce la distrugerea Iranului și prăbușirea regimului, odată cu intrarea în noua aventură confruntațională cu Statele Unite.
Starea constantă de incertitudine nu e de bun augur, de asemenea, pentru claritatea percepțiilor și a intențiilor părților, care să ajute un calcul mai rațional. Prezența navală solidă afectează calculele iraniene, și nu întotdeauna în sensul pozitiv al aducerii sale la masa de negociere cu o soluție și concesii serioase, care să permită abandonarea intențiilor de lovituri serioase, repetate și constante asupra liderilor, centrelor de comandă și control și a capabilităților militare iraniene. Iranul se gândește la lovituri asimetrice pe scară largă în întregul Orient Mijlociu și exploatarea amestecului potrivit de rachete de diverse tipuri pe care le deține alături de drone în atacurile sale din regiune.
De asemenea, Iranul pariază pe introducerea unor costuri majore la nivelul asigurărilor, limitarea tranzitului cu nave și instabilitate pe piețele energetice globale. Vulnerabilitățile americane sunt conoscute – baze terestre fixe și mari ca întindere, hub-uri logistice și rute maritime, toate fiind lesne subiectul atacurilor iraniene și ale milițiilor pro-iraniene din regiune, ale rachetelor sale și dronelor Shahed. La fel de expusă este Strâmtoare Hormuz, care nu trebuie neapărat închisă, e de ajuns ca traficul pe aici să se simtă nesigur și acest fapt să afecteze costurile petrolului mondial.
O altă preocupare majoră a autorităților iraniene sunt protestele propriei populații. Un atac cu țintirea corectă și cât mai puíne victime colaterale, țintele fiind structurile de securitate și potentații regimului, poate duce la antrenarea susținerii publice. Ieșirea în stradă e cu atât mai probabilă cu cât deja protestele au fost realuate pe străzi. Altfel, trebuie să ținem cont că iranienii nu au răspuns la apelurile externe de a protesta, lansate în timpul războiului de 12 zile, ci au protestat după propriul calendar, când s-a prăbușit cursul de schimb al rialului. Deja au fost înregistrate cele mai multe proteste de la 11 ianuarie, la valul anterior, chiar pe 19 februarie, cu 5 proteste mari de peste 1000 de oameni și 14 alte proteste, cu motivații diverse, principala fiind finalul perioadei de doliu de 40 de zile de la moartea inițială a protestatarilor uciși de regim la 8-9 ianuarie. Mișcările de protest vin în primul rând pentru că oficialii iraniani nu s-au ocupat de motivele fundamentale care au generat protestele masive din ianuarie.
Efectele electorale ale unei acțiuni de câteva săptămâni în Iran
Un alt element care ar putea conta în alegerea și decizia lui Trump este situația internă și măsura în care și-ar permite efecte secundare precum o creștere dramatică a prețurilor la barilul de petrol. Astăzi sondajele nu sunt tocmai favorabile și americanii resping modul în care președintele a gestionat problemele imigrării și a economiei. Pe acest fond, un război de uzură cu victime multiple, care ar dura câteva săptămâni, ar putea îndepărta o parte importantă din baza MAGA a administrației căreia Trump îi promisese în campanie că va evita confruntările externe și războaiele lungi.
Pe de altă parte, un atac în Iran ar putea trimite prețurile la benzină și motorină la niveluri inacceptabile pentru populație, deja lovită de creșterea prețurilor prin taxe și inflația generată de această creștere. Dacă și prețul carburantului sare în aer, reacția americanilor la urne ar putea fi dură și costisitoare. Iranul controlează, astfel, o tremie din rezervele dovedite de petrol și una dintre cele mai importante căi de transport maritim al acestuia prin strâmtoarea Hormuz. Prețul la petrol a crescut marți, 17 februarie cu 7% și a atins 70 dolari barilul miercuri, pentru prima oară după atacul Israelului din iunie. Și în Statele Unite, prețul barilului a crescut cu 10 dolari față de luna trecută.
Trump și partidul său Republican sunt vulnerabili politic în perspectiva alegerilor mid-term. Iar unele dintre soluțiile iraniene de retaliere pot fi și mai dureroase pe această direcție. Blocarea temporară a exporturilor de petrol, sau distrugerea unor depozite sau rafinării, sau chiar puțuri de petrol pot crea probleme majore prețurilor și aprovizionării cu petrol. Prin strâmtoarea Hormuz, cu o lățime de 21 de mile marine, trec zilnic 20 milioane de barili de petrol, circa o cincime din producția și consumul global. Este și singura cale de extragere a petrolului din regiunea Golfului. Când a închis strâmtoarea parțial, la 19 februarie, pentru trageri, prețul barilului de petrol a crescut cu 5 dolari, iar o întrerupere prelungită a traficului prin strâmtoare poate impinge prețul și la 100 de dolari barilul.
Desigur, nu e simplu de menținut un moment de blocaj: Iranul ar trebui să controleze strâmtoarea și să susțină blocada în timp ce este sub atac. Altfel, și Iranul ar pierde masiv resurse, fiind dependent în proporție de 10-15% din PIB de exporturile de petrol și pentru circa 50% din bugetul său. Pe de altă parte, s-a dovedit că, în trecut, orice asemenea atac a dus la o revenire rapidă a prețurilor. De exemplu, atacul din 2018 asupra facilităților saudite de la Aramco din Abqaiq, care a afectat 5% din producția de petrol saudită, nu a durat mai mult de câteva săptămâni și apoi prețurile au revenit. Ele sunt din ce în ce mai elastice și pe fondul întoarcerii spre energie verde a unei mari părți a Europei și a lumii.
Prețuri mari pe o durată substanțială, în an de alegeri mid-term, nu sunt o veste bună pentru administrația Trump. De aceea alegerea și decizia este motivată fundamental de opțiuni politice. Cu cât instabilitatea, așteptarea și conflictul se prelungesc, cu atât piețele încep să-și afirme nervozitatea pe baza volatilității prețurilor la energie și transporturi. Chiar și numai distrugeri fizice limitate asupra infrastructurii petroliere sau portuare din regiune pot fi interpretate drept impredictibilitate permanentă și criză și să determine o creștere a prețurilor importantă pentru consumatorul american și reacții ale bursei care pot afecta încrederea investitorilor și, desigur, vor afecta votul în noiembrie.
* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. A fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim-Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.
