A făcut furori în urmă cu mai mulți ani celebrul film despre Discursul Regelui. Într-un alt context istoric complicat, în plin al Doilea Război Mondial, discursului Regelui George al VI-lea a jucat un rol major pentru moralul trupelor și al populației britanice, însuflețind rezistența în fața naziștilor. Astăzi am asistat la o nouă reproducere a discursului Regal, de data aceasta de către Regele Charles al III-lea, care a reușit, în două discursuri de referință – unul la dineul de la Casa Albă și unul în Congresul american, să marcheze cu subtilitate și diplomație, dar nu mai puțin penetrant și convingător, nevoia de menținere a relației transatlantice și a angajamentelor americane pentru Alianța cu europenii. O vizită cu accente de umor decent și dezvăluire prin comparație a antagonismului între Monarhia britanică multi-seculară și rădăcina creării lumii noi și futilitatea și inadecvarea mimetismului din capitala americană, subiect al histrionismului exuberant al Președintelui Donald Trump. O lecție care va intra în istorie precum primul Discurs al Regelui.
Vizita de stat a Majestăți Sale Charles al III-lea la Washington: șarm și verticalitate, în mănușă de mătase
Săptămâna trecută s-a derulat un episod cu relevanță istorică prin vizita de stat a Regelui Charles al III-lea a Marii Britanii în Statele Unite, la invitația lui Donald Trump, un moment cu atât mai important cu cât tensiunile între cei doi aliați anglo-americani s-au accentuat în ultima perioadă iar disperarea de a reda vântul în pupă parteneriatului special dintre cele două state a mers până acolo încât președintelui american i s-au oferit anterior două vizite de stat în Marea Britanie, fapt fără precedent pentru Regat. Vizita este cu atât mai relevantă cu cât a fost spațiul pentru două discursuri ale Regelui, cu un impact major atât acasă, în Marea Britanie, cât și pentru scena politică americană, dar și pentru președintele Donald Trump, împuns ușor pe alocuri, de o personalitate verticală și dreaptă în susținerile sale, chiar dacă plină de bunătate și șarm diplomatic. elemente care au făcut imposibile reacțiile nepotrivite, prin îmbrăcarea abilă a elementelor mai neplăcute în mănușă de catifea.
Ambele discursuri au fost maiastre atât din punctul de vedere al celor care le-au conceput, cât mai ales din punctul de vedere al celui care le-a citit, atât de adecvat, presărate de umorul fin și deloc țipător sau zeflemitor al Regelui, care a marcat fără drept de apel și profund natural încrederea și asumarea valorilor democratice britance și europene. În zâmbetul apreciativ al Președintelui Trump, care a evitat la maximum reacțiile sale intempestive și deseori nepotrivite, Regele Marii Britanii a marcat toate punctele din misiunea sa, susținând Ucraina, vorbind despre unitatea și relevanța NATO sau a relației transatlantice în general, despre Marina Regală în care a activat timp de cinci ani și căreia i-a redat prestigiul jignit de către președintele american într-un discurs anterior, strecurând referiri chiar și la schimbările climatice de care se preocupă și insistând direct în legătură cu autoritatea limitată a președintelui într-o democrație.
Discursul Regelui, în cele două momente esențiale, dineul de la Casa Albă și discursul din Congres, a fost cea mai importantă acțiune politică de acest fel în relațiile americano-britanice de la vizita bunicului său George al VI-lea în 1939, înainte de război, și de la primul discurs în Congres al unui Suveran britanic și singurul până astăzi, discursul Reginei Elisabeta din 1991, după războiul din Golf. Regele Charles l-a învelit în șarm și a vrăjit audiența cu bonomia sa, cu blândețea și umorul său, evitând orice referire negativă din partea președintelui sau a grupului MAGA, din contra, fiind ovaționat bipartizan în Congres. Iar principalul obiectiv al său a fost atins: acela de a sublinia legăturile profunde și de durată dintre Marea Britanie și Statele Unite.
Și dacă relația cu Sir Kier Starmer, actualul premier, nu este cea mai bună în acest moment, din cauza reacției sale față de războiul SUA-Israel asupra Iranului, Donald Trump are un contact și invers, Regele are o linie directă pentru a vorbi cu președintele american și a solicita eventuale favoruri pentru britanici. Linia roșie de comunicare directă poate fi stabilită la acest nivel. Iar Regele Charles a știut cum să prezinte și această tensiune drept una vremelnică și irelevantă, insistând asupra faptului că, de la revoluția din 1776, acum 250 de ani, care marchează Independența tânărului stat american, parteneriatul născut în dispută a devenit puternic pentru că există instinctul celor două națiuni de a fi alături una de alta, și pentru că sunt mai puternice împreună și au știut să câștige de fiecare dată când și-au reunit forțele. Desenul alianței istorice anglo-americane vine și cu mesajul din substrat al înțelepciunii așezate a Regatului britanic, cu rădăcini la cucerirea normandă din 1066, față de desprinderea statului tănăr, agil și aventurier condus de către Donald Trump abia acum 250 de ani din Imperiu.
Căldura, convingerea calmă, limbajul și tonul cântărit, fără asperități inutile a Regelui Charles, a vizat nenumărate teme care au rezonat cu precădere pentru publicul american, dar și pentru Donald Trump însuși, măgulit de această prezență pe care dorea să o valorifice prin asociere, dar pe care nu a putut-o desprinde de contrastul major de personalități și de comportament, cu precădere componenta privind pronunțările publice nedisciplinate, haotice și nu rareori spectaculoase dar și excesive, neadecvate și răutăcioase ale președintelui american, cu un impact extrem de nepotrivit și detrimental Statelor Unite.
În acest context, a fost lesne pentru Regele Charles să introducă natural temele valorii NATO și „importanța apărării Ucrainei, și al curajosului său popor”, relevanța, forța și curajul Forțelor Navale britanice și chiar importanța protejătii mediului, în timp ce descria Congresul drept citadela democrației creată pentru a reprezenta Poporul American, o reverență menită, prin contrast, să sublinieze raportarea la puterea executivă, mai ales când referirile s-au dus către Magna Carta ca bază a democrației constituționale americane, document care subordonează puterea executivă Congresului prin menținerea echilibrelor și controlului reciproc al puterilor în stat, aplicabile și Regilor, nu numai președinților.
O vizită, două discursuri și un leadership natural: cum arată un Rege născut, nu făcut
În afara comunicării subtile, Regele Charles al II-lea a reușit să plaseze mesajele politice ale guvernului britanic, inclusiv cele care să acopere divergențele marcante relative la Ucraina, Iran și chiar în relațiile bilaterale tensionate. Baza deschiderii a fost abordarea naturală și înclinația spre bonomie a ambilor șefi de stat, Regele și Președintele Trump, dar și naturalețea dialogului, singurul moment hazliu între cei doi fiind referirea liderului de la Casa Albă la faptul că mama sa, scoțiană de origine, era îndrăgostită în tinerețe de pe atunci de prințul Charles. În schimb, glumele Regelui au fost apreciate și bine primite de audiență, inclusiv de Trump, și cu atât mai aplaudate de către publicul american.
De exemplu, Charles a comparat dărâmarea și modificările la Casa Albă de acum cu acțiunea trupelor britanice din 1814, când au dat foc clădirii, aceste remarci făcând deliciul americanilor nemulțumiți de aceste schimbări. Pe aceeași direcție, Regele și-a asumat deschis postura de suveran în Canada, cu referire la Campionatul Mondial pe care l-ar găzdui ambii șefi de stat, dar și cu o lectură lesne de făcut față de referirea anterioară a lui Trump care oferise public să transforme vecinul său în cel de-al 51-lea stat american. Și, desigur, cea mai apreciată replică a dineului a fost cea dată la afirmația lui Trump că englezii și europenii ar fi vorbit germana dacă nu erau americanii în cel de-al Doilea Război Mondial, când Regele Charles a considerat util să reamintească că și americanii ar fi vorbit franceza dacă nu erau britanicii la vremea formării statului lor.
Altfel, mesajele sale puternice au vizat o pace justă și durabilă în Ucraina, spre deosebire de pacea cu orice preț promovată de către Trump, menținerea fermă a Statelor Unite alături de aliați, în relația transatlantică solidă și în cadrul NATO, dar și faptul că cele două state, atunci când au fost aliniate în politicile lor, au rezolvat marile probleme ale lumii. Și chiar dacă pozițiile nu au fost întotdeauna similare, relația bilaterală a trecut cu brio și întărită prin fiecare episod, inclusiv cel relativ la canalul de Suez și criza din 1956, pansată de mama lui Charles, Regina Elisabeta a II-a. O probă majoră despre cum se face diplomație eficientă, vizita Regelui și cele două discursuri ale sale au încercat să repare relația bilaterală dintre cele două state, dacă nu a reușit să o repare și pe cea personală Trump-Starmer. Și asta deoarece președintele Turmp chiar are sentimente de apropiere, respect și chiar admirație față de cuplul regal britanic.
Două au fost momentele considerate nepotrivite sau chiar gafe nepotrivite ale președintelui american, de către exigenții jurnaliști și comentatori britanici, dar și de presa americană: mai întâi, referirea potrivit căreia, dacă ținea de el, Regele Charles în locul premierului Keir Starmer ar fi ajutat probabil Statele Unite în ofensiva militară împotriva Iranului. Contrapunerea Regelui cu Premierul nu avea nimic uzual și alăturarea era perfect inadevată, mai ales că anterior președintele Trump îl acuzase pe premierul britanic Starmer că este slab și indecis în modul său de a guverna. Al doilea moment este dezvăluirea publică a unei pretinse posibile discuții cu Suveranul britanic, care avusese loc în privat, și care viza achiesarea acestuia față de faptul că Iranul nu ar trebui să dobândească arma nucleară. Dacă la aceste aspect adăugăm gesturile de atingere a genunchiului Regelui de către Trump, în imaginile din Biroul Oval, tabloul utilizat pentru a sublinia direct comportamentele antagonice ale celor doi protagoniști e complet.
Pe linia consacrată de Regina Elisabeta a II-a, care critica recursul mult prea rapid la arme de foc și puterea armată, care nu este un argument nici perfect acceptabil, nici care durează, Regele Charles a vorbit despre nuanțele în primatul forței kinetice brute a armatei față de înalățimea morală și legitimitatea acțiunii, cu tușe directe și indirecte, în diferitele secvențe ale vizitei. Așa cum, dacă Regina sublinia în urmă cu 35 de ani primatul diversității etnice a celor două societăți, americană și britaică, Charles a rămas la înțelegerea inter-religioasă, a credințelor, pentru a nu sublinia escesiv libertatea dobândită nepotrivit de către supremațiștii albi sau controversa ICE de vânare a celor ce par imigranți ilegali pe străzile orașelor americane, cu consecințe majore inclusiv în pierderea de vieți, dacă nu distrugere a familiilor străinilor din American și a modului lor de viață. Toată lumea, de orice culoare politică, l-a aplaudat pe Regele Charles, și nu a lăsat în urmă nici un strop de supărare sau nemulțumire prin modul de abordare a temei.
Discursul istoric din Congres și lecția de democrație și strategie globală a Regelui
Discursul Regelui din Congresul Statelor Unite a fost o probă de istorie în curs pe care a resimțit-o nu numai fiecare dintre cei prezenți, dar și fiecare dintre cei care l-a privit în direct sau, ulterior, în programele de știri. Pătrunzător și înălțator, în tot calmul și umorul inconfundabil al Suveranului britanic, discursul său care trebuia să dureze doar 20 de minute a avut nu mai puțin de 12 întreruperi cu aplauze și ovații ale sălii, aprecieri vocale la care au participat toți membrii Congresului, indiferent de apartenența politică, fiecare cu motive diferite, poate, dar la fel de mulțumit de discurs. A fost o combinație teribil de bine croită de erudiție, umor, istorie și apreciere pentru realizările gazdelor sale, și a avut un efect unic de a-i face pe toți să se bucure de discursul care părea croit pentru fiecare dintre cei prezenți în sală.
Discursul a fost atât de puternic ca impact încât media a sărit să-l califice drept briliant, și să remarce că a reușit să unifice întregul Congres American într-o apreciere unanimă pentru o personalitate majoră. Excepționalul simț al umorului și lipsa de emfază cu care au fost rostite natural replicile sale au dominat atmosfera și estompat orice urmă de critică. Iar cea mai bună impresie a lăsat-o în Marea Britanie, unde discursul a fost lecturat ca o apărare a pozițiilor poporului britanic în fața Americii lui Trump, într-un discurs memorabil, scris și rostit, interpretat pentru a transmite și pentru a rămâne în istorie. Ba mai mult, a lăsat impresia că Regele Charles se află în fața celui mai de succes moment al domniei sale, aplaudat și onorat de către întregul Congres, de obicei atât de confruntațional și divizat.
Desigur, Regele a insistat pe cei 250 de ani de independență pe care America îi celebrează anul acesta, cu o constantă relație de parteneriat născută după confruntarea originară a Revoluției între Anglia și America. Pe de altă parte, a fost, în context, evident o misiune de salvare pentru relația bilaterală și pentru demnitatea britanicilor, relaxând presiunea și diferențele pe temele mari ale momentului, pentru a nu menține în prim plan criticile reciproce în privința aventurismului American și a lipsei de consultare a partenerilor și aliaților, cărora președintele Trump le așteaptă din oficiu sprijinul și alinierea la propriile sale idei. Reconcilierea și reînnoirea relației reciproce au fost elemente de leitmotiv ale discursului, ascunse abil pentru a evita repetiția sau sublinierea excesivă a mandatului real al vizitei suveranului britanic la Washington.
Regele Charles a atacat direct vremurile incerte ale momentului și nevoia confruntării lor înțelepte și unite, cu referirea explicită la conflictele din Europa și Orientul Mijlociu. Legătura celor două e menită specific să sublinieze simetria de reacții pe teme de direct interes ale fiecăruia, ignorate sau tratate unilateral și divergent de celălalt. Suveranul britanic a introdus în discuție amenințarea la adresa democrației, dar a împins-o către evenimentul violent derulat recent la Dineul Corespondenților de la Casa Albă, și tentativa de pătrundere cu arme în sală a unui protestatar. Totuși, după aplauzele momentului, a revenit la subiectul echilibrelor și controlului reciproc al puterilor în stat, tradiția legală britanică din Magna Carta trecută la Constituția americană, un alt moment care a declanșat ovații în picioare și aplauze furtunoase, de data asta cu dublu înțeles: democrații au văzut-o ca o susținere pentru propriile manifestații publice Fără Regi, iar republicanii ca o probă că referirea la Monarhie și legarea lui Trump de statutul de Rege e greșită, odată ce Regele Britanic însuși vorbește despre propriile limitări constituționale.
Sutele de mii de protestatari din țară ca și nenumărații angajați trimiși în șomaj de către actuala administrație s-au simțit și ei răzbunați de către discursul Regelui, atunci când limitele puterii executive au fost invocate, dar și atunci când referirile erau la forța, puterea cuvântului și a acțiunilor americane: “Vorbele spuse de America au relevanță și greutate, așa cum acțiunile sale contează chiar și mai mult”, a spus Regele Charles, republicanii aplaudând recunoașterea și cuvintele frumoase adresate națiunii americane și conducătorilor săi, în timp ce publicul a aplaudat curajul de a-i spune indirect lui Trump, și a-i arăta totodată, cât de nepotrivită este graba de a umple social media cu păreri și cuvinte nepotrivite sau inadecvate, sau de a se lăuda cu acțiuni care, ulterior, nu mai au loc niciodată.
Tot așa cum un mesaj special a vizat alianța transatlantică, dar și AUKUS, legătura anglo-americană istorică care a dus la interesele comune în egală măsură pe cele două maluri ale Atlanticului ca și în Indo-Pacific. 11 septembrie, primul moment de aplicare a articolului 5 al apărării comune sau beneficiile din securitatea comună și schimburile de intelligence între cele două state și între America și Europa au fost pomenite accentuat de către Regele Charles. Apărarea americanilor și europenilor în fața adversarilor comuni a fost subliniată, la fel ca și protejarea intereselor cetățenilor ambelor părți. Iar lucrurile serioase nu puteau răzbi la inima publicului american dacă nu erau împachetate în umor, cu precădere referința la citatul din Oscar Wilde despre SUA și Anglia care au totul în comun cu excepția limbii vorbite. O încununare briliantă a celui de-al Doilea Discurs al Regelui.