România a ieșit din conul de umbră în care s-a găsit aruncată nu mai departe de acum un an și jumătate. Îndoielile privind fiabilitatea țării – ca aliat statornic în NATO și partener credibil în Uniunea Europeană – își urmează procesul de disoluție.
Bucureștiul se reîntoarce la politica sa de lungă durată – apartenența la UE și relația transatlantică cu SUA și în NATO sunt două fețe ale aceleiași monede – chiar dacă vremurile care conduc către o nouă epocă devin fertile pentru alte abordări, unele mai inovatoare, altele mai riscante. Politica externă și de securitate a României dă semnalul că dorește să activeze în continuare în zona riscurilor calculate, a diplomației tăcute și a unui leadership regional fără emfază, calibrat posibilităților și mai puțin aspirațiilor, dar cu scopul îndeplinirii lor.
Între acești parametri s-a strecurat subiectul de moment zero al arhitecturii de securitate europene: revizuirea doctrinei nucleare franceze de către președintele Emmanuel Macron și formularea unui program de descurajare nucleară avansată la nivel european. Pe scurt: o umbrelă nucleară strategică franceză asupra Uniunii Europene, de la Constanța trecând prin Gdansk și până în cel mai nordic punct al Finlandei și Suediei și de la Paris în toate colțurile Uniunii.
Subiectul a intrat rapid în licitație publică prin poziționările, înaintea președintelui, din partea ministrului de externe și al ministrului apărării naționale. Deși nenominalizată de Macron în discursul său, spre deosebire de Germania, Polonia sau țări scandinave, România a fost invitată la aceste consultări.
De la acest reper a pornit prima exprimare publică a președintelui pe această temă, în timpul vizitei sale la Varșovia. Țării și aliaților externi li s-a comunicat următorul lucru: România, ca stat membru al NATO, este acoperită de umbrela nucleară aliată, garantată de Statele Unite. Franța este un partener strategic esențial al României, inclusiv în sfera securității militare clasice, iar relația parcurge un proces de extindere.
Interpretările din arena publică au variat de la faptul că România refuză umbrela nucleară franceză la faptul că am putea găzdui niște focoase nucleare pe teritoriul țării. Ambele premise: eronate. În fond, ceea ce a explicat ulterior președintele este că România nu găzduiește arme nucleare și nu are în plan să o facă și că dacă relația strategică cu Franța va depăși zona militară clasică atunci acest lucru va fi comunicat corespunzător.
Dincolo de sensibilitatea unei astfel de teme, este util să avem în vedere câteva repere în instrumentarul de analiză.
Propunerea Franței, concretizată la un an de când președintele Macron a prospectat-o public, surprinde o viziune a unei Europe care nu are garanția că se mai poate baza pe Statele Unite. Dincolo de retorica lui Donald Trump și a administrației sale, unele dintre argumentele de la Palatul Elysee vizează în mod corect faptul că ambele administrații Trump au pus capăt ultimelor două tratate de control al arsenalului nuclear cu Rusia: Tratatul privind Forțele Nucleare Intermediare, în 2018, și Tratatul New Start, la începutul lui 2026.
O altă observație legată de buna-credință a Franței, singura putere nucleară din UE, este reflectată de faptul că Parisul intenționează să extindă această umbrelă nucleară în transparență cu Statele Unite și în consultare cu Marea Britanie, generând un anume grad de complementaritate.
Ce lipsește până acum din instrumentarul de analiză este că aceste permutări strategice nu corespund viziunii americane expuse în Strategia de Securitate Națională a Casei Albe și în Strategia de Apărare a Pentagonului. Potrivit acestor documente programatice Europa trebuie să fie apărătorul convențional al teatrului european, susținută de puterea strategică nucleară americană. Concret, americanii cer Europei să preia “apărarea convențională sub umbrela nucleară americană”.
În sprijinul acestor aserțiuni vine și afirmația adjunctului șefului Pentagonului, Elbridge Colby. Arhitect al Strategiei de Apărare a Statelor Unite, Colby a indicat că Washington-ul s-ar “opune ferm” armelor nucleare europene, un scenariu pe care îl califică drept ipotetic, dar pe pe care SUA l-ar descuraja. Ce propun, în schimb, americanii: integrarea contribuțiilor nucleare ale europenilor în planificarea Alianței Nord-Atlantice, în cadrul căreia există un Grup pentru Planificare Nucleară. Acest grup este alcătuit din 31 din cei 32 de aliați NATO, singurul aliat care nu face parte din acest organism fiind chiar Parisul, existând inclusiv rațiuni constituționale potrivit cărora descurajarea nucleară a Franței a fost concepută pentru Franța.
Ca stat participant la Grupul pentru Planificare Nucleară al NATO, România este implicată în procesul de consultare și planificare privind politica de descurajare nucleară a Alianței. În acest context, aliații pot participa la exerciții dedicate testării posturii de descurajare nucleară a NATO, precum exercițiul anual Steadfast Noon, însă participarea concretă a statelor nu este întotdeauna făcută publică. Cu toate acestea, România participă de câțiva ani la exercițiile de descurajare nucleară ale NATO, inclusiv Steadfast Noon.
Participarea unui stat precum România este specifică unui aliat care nu deține sau nu găzduiește arme nucleare, ci a unuia care contribuie la operațiuni și la planificarea comună, de la proceduri la logistică și integrare în structuri de comandă specifice. La exercițiul Steadfast Noon participă atât state aliate care dețin sau găzduiesc arme nucleare ale NATO (conceptul de nuclear-sharing, aici fiind incluse Germania, Italia, Belgia, Țările de Jos, Turcia), cât și state care nu dețin și nu găzduiesc aceste ogive, cum este cazul României. În situația unei țări ca România, contribuția poate viza elemente de sprijin operațional, proceduri de comandă și control, apărare aeriană și escortă, logistică sau integrare în structurile de planificare ale Alianței.
(Și) din aceste considerente poziția României legată umbrela nucleară în Europa pare să transmită o anumită logică înscrisă chiar în Strategia Națională de Apărare, respectiv manifestarea loială a solidarității față de aliați și parteneri pentru a-și consolida statutul și poziția în cadrul NATO și UE.
Într-un moment în care dezbaterea despre descurajarea nucleară europeană riscă să fie transformată într-un exercițiu de retorică politică, România pare să aleagă, cel puțin deocamdată, o cale a prudenței: fidelă umbrelei nucleare a NATO garantate de SUA, deschisă dialogului european, dar atentă să nu transforme un subiect sensibil de securitate într-o temă de spectacol public.
