de Robert Lupițu
Suntem într-o perioadă în care simbolurile se resimt cu o mai mare greutate în acțiunile la nivel european și transatlantic. Europa, într-o căutare a regăsirii unui model plin de vitalitate și, de ce nu, de spiritualitate, i-a oferit Papei Francisc (un latino-american) o distincție ce prețuiește contribuția la apărarea valorilor europene – premiul Charlemagne. Peste Atlantic, Barack Obama concurează cu propria lui moștenire, alegând să devină primul lider de la Casa Albă care va păși pe pământul Hiroshimei, același sol izbit de primul atac nuclear din istorie. Poate ar trebui să cutezăm să ne imaginăm și o vizită a premierului japonez la Pearl Harbor, în virtutea unei simbolistici similare.
În Răsărit, Vladimir Putin este surprins și fotografiat alunecând și căzând pe gheață la un meci de hochei demonstrativ, fapt nu prea digerat de liderul obișnuit să emane un spirit inexorabil și o postură care să alimenteze propria sa reprezentare a puterii.
Într-o astfel de optică am putea să privim și noi arareori anumite momente ce au potențialul de a se regăsi peste decenii în cărți de istorie și care să se înfățișeze în simboluri. Scutul antirachetă pe care România, SUA și NATO îl vor inaugura mâine la Deveselu este deopotrivă rezultatul unui efort diplomatic inestimabil și bastion al angajamentului american în Europa și în România. Când Turcia a acceptat să găzduiască rachetele americane Jupiter a făcut-o într-un moment de securitate mai complicat decât acum – Războiul Rece – și în plină desfășurare a unei politici internaționale aflate pe marginea prăpastiei.
Însă, facilitatea de la Deveselu, îndrăznesc să afirm, nu are vreun dram de reminiscență a logicii măsurilor de acum șase decenii. Este, în primul rând, un proiect asumat în mod comun printr-un parteneriat strategic care proiectează o cooperare politică, de securitate și economică pentru provocările secolului XXI. Implică un efort bilateral temeinic și reprezintă o componentă a unui sistem defensiv și de descurajare dezvoltat de SUA în Europa. Și, nu în cele din urmă, va deveni o facilitate NATO, a treia inaugurată în România în decurs de un an după Unitatea de Integrare a Forțelor și Comandamentul de Divizie Multinațională Sud Est, două entități ce reflectă măsuri de adaptare și asigurare post-Newport.
România se balansează și este balansată din ce în ce mai mult de la zona de relevanță strategică spre cea de actor strategic în flancul estic al securității transatlantice. O face mai mult prin postura atribuită extern și asumată intern și nu prin influența leadership-ului, zonă în care un echilibru încă necesită identificat. România, cu toate dificultățile și decalajele ei, cu forme fără fond, cu pendulara între neputință și invocarea tardivității sau cu complexul de inferioritate individuală transpusă în senzație colectivă, este într-o zonă de excelență și de responsabilitate: membru NATO în prima linie a arcului de instabilitate impulsionat dinspre Est deplin ancorat în această calitate.
Deveselu este azi ceea ce Varșovia va fi mâine… Fostă bază militară aeriană construită la solicitarea Uniunii Sovietice pentru a face parte din angrenajul punctelor militare ale blocului Pactului de la Varșovia, Deveselu devine simbolul durabilității parteneriatului româno-american, carte de vizită pentru rolul României în NATO și o nouă bornă a succesului politicii externe a unei Românii europene și transatlantice. Un alt simbol al hărții Războiului Rece – Varșovia – va fi, la exact 25 de ani de la dizolvarea blocului militar girat de URSS și opus NATO, un stâlp al noii poziții de descurajare a lumii euro-atlantice față de amenințările din exterior prin deciziile ce urmează a fi pecetluite la summitul de peste două luni. Verbalizate în cheie strategică, aceste acțiuni, efecte ale unor decizii politice de lungă durată, reliefează și o modalitate de contra-răspuns propagandei și dezinformării: demitizarea rămășițelor sovietice dintr-o Europă de Est care a ales, prin propriul act de voință, să fie parte a lumii prospere și democratice.
De mâine, România va mai face încă un pas în curtea celei mai longevive forme instituționalizate de apărare colectivă, dar și pe calea sa europeană și transatlantică. Umerii noștri sunt cei care vor purta aceste moșteniri.
.
Comentariile sunt închise.