Acum cinci ani eram cuprinși, ca într-o clepsidră, de greutatea istorică a Centenarului Marii Uniri. Într-o clepsidră, nu ca simbol al scurgerii timpului, ci ca simbol că putem răsturna timpul, îl putem reseta, o putem lua de la capăt și adesea, pentru compas moral și identitar, ne putem întoarce la origini.

Ca și acum, era doar momentul solemn al secolului marcat de la Marea Unire. Ce-l preceda și ce-l succeda erau tot bășcălia, neîncrederea în decidenți, accentele naționaliste patriotarde, nu un patriotism modern ancorat în istoria europeană a neamului, moderat prin realism și pragmatism și orientat către viitor.

Marea Unire de pe parcursul anului 1918, Unirea din 1859 sau revoluția pașoptistă din 1848 nu pot fi întinate de penița acelui model de naționalism ale cărui unelte sunt confiscarea și falsificarea istoriei.

105 ani de la Marea Unire și anul ce va veni sunt și despre întoarcerea la origini și la cronologia națiunii române având în mână un pendul care oscilează între lumină și întuneric.

Iar această cronologie ne arată că momentele cheie ale desăvârșirii idealului național – pașoptiștii, Cuza, Regatul sau România post-1989, România în NATO, România în UE – au fost călăuzite de lumina românilor patrioți școliți în Europa, de lumina aliaților și partenerilor europeni și de lumina aliaților și partenerilor transatlantici.

Aceeași cronologie are și momente călăuzite de întuneric – decenii de naționalism comunist și totalitar agățate de corpul națiunii prin teorii ale unui patriotism al “epocii de aur”. Dar dacă aurul este strălucitor, de ce nu a cuprins bezna?

Poate că acum și anul viitor, mai mult ca niciodată, istoria și originea europeană a României și destinul european și euro-atlantic al acestei națiuni, atât cea de acasă, cât și cea din lume, sunt necesare a fi discutate și susținute în Cetate. De români pentru români.

Așa cum marile națiuni democratice i-au avut pe Churchill, Shakespeare, De Gaulle, Hugo, Moliere, Beethoven, Washington, Lincoln, Wilson, Roosevelt și noi i-am avut pe Avram Iancu, Bălcescu, Cuza, Kogălniceanu, Eminescu, Carol I, Ferdinand I, Iorga Titulescu sau Mihai I.

Așa cum marile națiuni și liderii lor fac adesea trimiteri la înaintașii lor, nu generic, ci concret, nu este nici pentru noi prea târziu să aflăm cine, dintre cei încredințați să conducă destinele acestei țări, ne-au călăuzit spre modernitate pentru a ne descătușa dezvoltarea și progresul și cine ne-a încătușat în întuneric.

De ce să facem acest exercițiu? Pentru că “nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri” (Regele Mihai I al României).

Iar România de astăzi are în patrimoniul său idealurile naționale cu reverberații europene ale înaintașilor noștri, jertfa pe câmpul de luptă, condeiul literar și cultural, apartenența la cele mai de succes structuri economice (UE) și de securitate (NATO), țesut democratic care împăturește fibra acestei națiuni și exemplul fiecărui român, funcționar public sau antreprenor, activist civic sau jurnalist, medic sau pompier, juni sau seniori, fiică sau mamă, fiu sau tată, frate sau soră, vecin sau prieten, care alege să facă bine. Dar dacă am da mână cu mână?

La mulți ani, România și români, oriunde ne-am afla!

Editorial semnat de Ambasadorul SUA Kathleen Kavalec 

Războiul brutal al Rusiei împotriva Ucrainei a zdruncinat pacea în Europa, a făcut mii de victime și a întrerupt aprovizionarea cu alimente esențiale din Ucraina către restul lumii. Spre marele său merit, România, în colaborare cu Statele Unite, Republica Moldova și Uniunea Europeană, a răspuns atacurilor Rusiei la adresa securității alimentare globale prin accelerarea exporturilor de alimente ucrainene pe Dunăre până la Constanța și dincolo de aceasta.

Retragerea unilaterală și dură a Rusiei, în iulie, din Inițiativa privind exportul de cereale prin Marea Neagră (BSGI) a perturbat piețele de cereale, a amenințat securitatea alimentară globală și a împiedicat ca alimentele să ajungă la cele mai vulnerabile populații din lume. Până atunci, BSGI a servit drept un coridor umanitar vital care a permis porturilor ucrainene de la Marea Neagră să exporte cereale și bunuri esențiale, ocolind blocada Rusiei. Datorită BSGI, sute de nave au transportat aproape 33 de milioane de tone de cereale și produse alimentare în întreaga lume din Ucraina, prin Marea Neagră.

În timp ce Rusia a ales să transforme alimentele în arme, Statele Unite, România, Republica Moldova, Ucraina și Uniunea Europeană au încercat împreună să caute soluții viabile pentru a contracara retragerea Rusiei din BSGI și atacurile sale continue asupra transporturilor de cereale ucrainene și a infrastructurii de transport a alimentelor.

Coridoarele de solidaritate create de UE anul trecut ca răspuns la invazia Rusiei în Ucraina oferă o nouă infrastructură de transport care permite ca aproape toate exporturile de cereale ale Ucrainei să ajungă pe piețele globale, chiar dacă Putin refuză să deschidă portul Odesa. În ultimul an, exportul prin aceste rute a trecut de la aproximativ trei milioane de tone de mărfuri pe an la aproape trei milioane de tone exportate în fiecare lună.

România se remarcă în Europa prin rolul esențial pe care l-a jucat în susținerea exportului de cereale ucrainene pe piețele mondiale. De fapt, mai mult de jumătate din toate cerealele exportate de Ucraina au tranzitat România în drumul lor către consumatorii din întreaga lume. De la începutul războiului, România a facilitat transportul a aproximativ 30 de milioane de tone de cereale ucrainene pe Dunăre și prin portul Constanța.

Asistența acordată de România Ucrainei aduce beneficii pentru români. Eforturile României, finanțate prin UE, de a-și moderniza propria infrastructură feroviară, fluvială și portuară au sporit eficiența transportului de cereale în regiune și în același timp au stimulat creșterea economică în țară. Investițiile în infrastructura românească contribuie la creșterea exporturilor și importurilor românești, la crearea de noi locuri de muncă pentru lucrătorii români din agricultură, inginerie și construcții și la atragerea de noi investiții în România. O infrastructură mai bună va facilita circulația persoanelor și a bunurilor, reducând timpul și costurile de călătorie.

La fel de important este faptul că leadership-ul României în acest domeniu a contribuit la evitarea foametei și la scăderea prețurilor la alimente la nivel mondial. Românii se pot mândri cu rolul esențial pe care țara lor l-a jucat pentru a se asigura că cerealele vitale continuă să ajungă la cei care au cea mai mare nevoie de ele.

Statele Unite sunt mândre să fie partenerul României în susținerea acestor eforturi importante. Oficialii SUA și ai UE au colaborat în acest an pentru a facilita discuțiile dintre Ucraina, Republica Moldova și România cu privire la modalitățile de îmbunătățire și extindere a acestor rețele pentru a permite ca grânele ucrainene să continue să circule în cantități mai mari. Acesta a fost subiectul principal al reuniunii internaționale pe care România a găzduit-o la Constanța, în 15 septembrie. Cu sprijinul SUA și al UE, România și-a stabilit un obiectiv ambițios și important, acela de a dubla cantitatea de cereale ucrainene care este expediată prin porturile dunărene către piețele mondiale, până în noiembrie.

Statele Unite sunt profund recunoscătoare României pentru aceste eforturi, dar și altele, de a contracara agresiunea neprovocată și oribilă și a Rusiei împotriva Ucrainei. Rusia a vizat infrastructura ucraineană de cereale prin atacuri cu drone. România a găsit resturi de drone pe teritoriul său suveran. Nu există nicio scuză pentru țintirea și distrugerea de către Rusia a cerealelor de care au nevoie disperată națiunile vulnerabile – Rusia poartă întreaga responsabilitate pentru acțiunile sale.

Nu ne putem permite să îl lăsăm pe Putin și comportamentul său să scape.  Trebuie să ne asigurăm că pentru acțiunile sale Rusia va plăti un preț ridicat și că Putin se va confrunta cu izolare și presiune internațională, nu cu afaceri ca de obicei.  Statele Unite își reiterează apelul adresat Rusiei de a înceta să mai atace orașele și infrastructura ucrainene, de a se alătura din nou Inițiativei privind exportul de cereale prin Marea Neagră și de a prelungi, extinde și pune în aplicare pe deplin acest acord vital. 

În calitate de parteneri strategici, prieteni apropiați și aliați cheie în această luptă, Statele Unite vor rămâne alături de România, în timp ce continuăm să acordăm sprijin vital Ucrainei.

Răspundem la chemarea istoriei. Aceasta este deviza în jurul căreia s-a învârtit, astăzi, discursul președintei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, privind Starea Uniunii Europene, ultimul înainte de alegerile europene care vor avea loc în perioada 6-9 iunie 2024. Cu 300 de zile înainte de întâlnirea europenilor cu democrația, discursul Ursulei von der Leyen a fost unul de bilanț și de nuanțe puternice în jurul politicilor emblematice – Europa geopolitică, Pactul Verde European, pionier al protejării intereselor digitale ale europenilor. Și a fost așa pentru că, probabil, am asistat la un discurs de realegere.

Ursula von der Leyen încă ezită să anunțe dacă își dorește un nou mandat la șefia Comisiei Europene, conștientă fiind de variabilele care implică acest lucru: de la rezultatele alegerilor europene la susținerea din partea PPE, a șefilor de stat sau de guvern din Consiliul European, a familiilor politice pro-europene, dar adversare electoral, și a coaliției de guvernare din Germania și chiar până la pista de a putea deveni prima femeie secretar general din istoria NATO.

Însă este limpede că 2024 va fi un “reload” al lui 2019, când “Urzeala tronurilor” pentru șefia instituțiilor UE a pendulat între rezultatele alegerilor europene și negocierile din culise. Cu alte cuvinte, poziția care deblochează numirile tuturor funcțiilor aflate în joc – președinte al Consiliului European, președinte al Parlamentului European, președinte al Băncii Centrale Europene și Înalt Reprezentant pentru afaceri externe și politică de securitate – este poziția de președinte al Comisiei Europene și cine o va dobândi, adică persoana și familia politică.

În subsidiar, dar fără să dețină o greutate inferioară, vor fi trasate și liniile viitorului Colegiu al comisarilor europeni, și anume care vor fi portofoliile și ce responsabilitate va primi fiecare comisar din fiecare stat membru.

Experiența apartenenței României la Uniunea Europeană a conferit țării noastre, până acum, patru mandate de comisar și patru portofolii: multilingvism (2007-2009), politică agricolă comună (2009-2014), politică regională (2014-2019) și transporturi (2019-2024). Fiecare negociere a avut istoria ei, iar cel puțin în cazul ultimelor trei portofolii a fost agreată o decizie asupra domeniului de competență și apoi a venit nominalizarea din partea României. Un detaliu semnificativ este că fiecare dintre portofoliile politicii agricole comune, politicii regionale și transporturilor a reprezentat un obiectiv oglindit de mize de dezvoltare și de propriile noastre dificultăți, fie că vorbim despre nevoia de a absorbi fonduri pentru agricultură și coeziune, fie că vorbim despre deficitul în infrastructura rutieră, feroviară sau navală. Toate aceste portofolii au avut mize majore pentru România și influență fluctuantă în interiorul Comisiei Europene.

Ursula von der Leyen a conturat astăzi, cu un pronunțat tuș geopolitic, o temă care va ține capul de afiș până la finele acestui deceniu: extinderea Uniunii Europene. Este o temă în creștere după un deceniu în care UE nu s-a mai extins, după ce statele din Balcanii de Vest simt mai multă deziluzie decât perspectivă, dar cu o nouă placă turnantă a Europei geopolitice care se adaptează la realitatea determinată de războiul de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei. Culoarul a fost deschis anul trecut prin decizia de a acorda Ucrainei, țară află în război, și Republicii Moldova statut de țări candidate la aderarea la UE, fiind în derulare dialoguri și reforme pentru ca ambele țări să primească în acest an decizia începerii negocierilor de aderare.

Tema extinderii Uniunii Europene către Balcanii de Vest și către Europa de Est va fi una vastă pentru că va implica eforturi pe paliere diferite – îndeplinirea criteriilor de aderare, reforma internă a UE pentru a putea absorbi de la 27 și până la 30, 33, 35 de state, renegocierea tratatului (o cutie a Pandorei în sine), recalibrare instituțională la nivelul numărului de membri ai Comisiei și Parlamentului, revizuirea completă a modului de gândire a bugetului multianual al UE unde țări precum Polonia și România ar deveni contributori neți în raport cu noii beneficiari neți din Ucraina, R. Moldova și Balcanii de Vest ș.a.m.d.

Întrebarea care merită pusă este care va fi nivelul de ambiție al României în raport cu “invitația de răspuns la chemarea istoriei” pe care Ursula von der Leyen a lansat-o astăzi? Poziționarea lui von der Leyen se înscrie în logica celorlalte demersuri – discuțiile privind agenda strategică a UE 2024-2029 lansate de președintele Consiliului European, grupul de reflecție lansat de liderii celor mai mari zece state UE, inclusiv România, privind extinderea, și orizontul extinderii UE în jurul anului 2030. Iar această întrebare merită pusă și pentru că este injust ca după ultimul SOTEU din acest mandat să rămânem doar cu apelul ferm al președintei Comisiei Europene ca România să fie primită, fără vreo altă amânare, în spațiul Schengen. Fără îndoială, apelul și mențiunea despre Schengen erau necesare și importante.

Potențialele piste de răspuns la această întrebare nu angrenează o punere sub lupă a diferitelor scenarii vehiculate pentru poziții de top, ci ele încearcă să localizeze interesul strategic al României ca actor și-a inclus în triada de politică externă creșterea profilului și influenței în UE.

Discuția despre cine va fi următorul comisar european din partea României își face încet locul pe agenda coaliției de guvernare, iar decizia va fi, inevitabil, determinată de un triunghi al dialogului între palatele instituționale Cotroceni și Victoria și palatele politice de pe Modrogan și Kiseleff în funcție de rezultatele alegerilor europene și nu numai, având în vedere că 2024 este un “super-an electoral” în România.

Dar ce portofoliu va ocupa acest comisar și ce greutate va avea în viitoarea Comisie Europeană? Distribuția puterii instituționale după alegerile din 2019 a văduvit estul european. Dacă în 2014 polonezul Donald Tusk devenea primul est-european șef al Consiliului European, în 2019, reprezentanți din Europa Centrală și de Est au primit doar ranguri de vicepreședinți în Comisia Europeană.  Contextul geopolitic, cu granița estică a Uniunii Europene aflată în vecinătate directă cu conflictul declanșat de Rusia, va reașeza, probabil, estul european la masa puterii și influenței în UE.

Să reflecte poziția de comisar european pentru extindere nivelul de ambiție și de influență pe care România îl poate atinge în nucleul puterii UE?

Este o întrebare care merită explorată. De vreme ce tema extinderii Uniunii Europene va căpăta o vizibilitate sporită, România ar fi în centrul acestui obiectiv care face parte și din țintele de politică externă națională, Bucureștiul fiind un avocat al extinderii, cu poziția geografică favorabilă de a crea joncțiune și de a proiecta acțiune atât în Balcanii de Vest, cât și în Europa de Est.

Un alt argument în plus este cel legat de prioritatea de prim-rang a politicii externe a României și anume aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană. Cu larga implicare a Bucureștiului, Chișinăul s-a lipit de Kiev în dobândirea statutului de candidat, iar pentru R. Moldova a fost creată o platformă de sprijin a unui trio româno-francezo-german care poate juca și rolul de cluster de pregătire a reformelor și a aderării.

România este statul membru al UE care joacă un rol crucial în exporturile cerealelor ucrainene și care are ambiția de a juca un rol semnificativ și în reconstrucția țării vecine. În eventualitatea dobândirii unui asemenea portofoliu, România ar avea un culoar în plus de redesenare a relațiilor bilaterale cu Kievul, mai ales că decizia de a acorda Ucrainei statut de candidat a fost precedată de o vizită comună în capitala Ucrainei a președinților Franței și României, alături de liderii Germaniei și Italiei.

România este primul, și probabil singurul stat membru al UE, care a încheiat un parteneriat strategic bilateral cu Georgia, în timp ce Tbilisi nu a primit statut de candidat la UE. Iar în această logică poate fi inclus și parteneriatul strategic cu Azerbaidjanul, ca partener al UE în cadrul Parteneriatului Estic, relația de parteneriat strategic cu Turcia, precum și trilaterala România – Republica Moldova – Ucraina.

Un câlcăi al lui Ahile ar putea fi reprezentat de faptul că România este unul dintre statele UE, alături de Spania și Cipru, care nu recunosc independența Kosovo. Pe de altă parte, această poziție similară din partea Spaniei nu îl împiedică pe Josep Borrell să fie Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politică de securitate.

Mențiunea de mai sus este necesară pentru a înțelege că în organigrama Comisiei Europene, portofoliul de comisar european pentru extindere lucrează în subordinea vicepreședintelui Comisiei Europene care ocupă și poziția de Înalt Reprezentant, funcție cunoscută generic sub numele de șef al diplomației europene. În același timp, avântul puternic pe care tema extinderii îl capătă ar putea determina și situația în care, la nivelul Comisiei, dosarul să fie coordonat de la vârf, chiar de către președintele Comisiei Europene și cabinetul său, caz în care poziția de comisar european pentru extindere ar aduce prestigiu, ar aduce pârghii de influență, dar nu ar fi “motorul” dosarului extinderii în interiorul executivului european.

În același timp, ascensiunea dosarului extinderii și amploarea acestui domeniu ar putea genera, în noul mandat al Comisiei, o reorganizare a pozițiilor de vicepreședinte care să determine ridicarea portofoliului de comisar pentru extindere și legătura directă cu președintele Comisiei Europene, mai ales că poziția de vicepreședinte/ Înalt Reprezentant implică oricum o agendă externă globală într-o epocă de reașezare geopolitică.

Un lucru este cert. Cu nouă luni rămase până la alegerile europene din vara viitoare, cu o ascensiune a discursului naționalist, cu nevoia ca România să devină și mai ancorată și mai integrată în întreg procesul de integrare și construcție europeană, o formulare a nivelului și a direcției de ambiție este absolut necesară. Să fie “invitația de răspuns la chemarea istoriei” din partea Ursulei von der Leyen un catalizator în acest sens.

Citiți și 

SOTEU 2023 | Președinta Comisiei Europene: Viitorul se vede clar. Viitorul Ucrainei, Republicii Moldova și Balcanilor de Vest este în UE

SOTEU 2023 | Ursula von der Leyen anunță că procedura rapoartelor privind statul de drept va fi extinsă la statele candidate pentru a fi “pe picior de egalitate” cu statele membre

SOTEU 2023 | Ursula von der Leyen: Istoria ne cheamă să completăm Uniunea noastră. Nu putem aștepta modificarea tratatelor pentru a merge mai departe cu extinderea UE