Planul administrației Trump de a construi cele mai mari nave de luptă de suprafață ale Marinei SUA de după al Doilea Război Mondial ar costa aproximativ 275 miliarde de dolari, iar industria navală americană s-ar putea să nu aibă capacitatea necesară pentru realizarea proiectului, relatează CNN.
Cele 15 nave din „clasa Trump” ar urma să aibă propulsie nucleară, un deplasament de cel puțin 35.000 de tone și un cost mediu de peste 18 miliarde de dolari fiecare, potrivit unei noi analize a Biroului pentru Buget al Congresului SUA (CBO).
Prima navă, care ar urma să fie comandată în 2028, este estimată la 23,4 miliarde de dolari, iar următoarele 14 ar costa în medie câte 18 miliarde. Calculele sunt exprimate în dolari la valoarea din 2026 și rămân incerte, deoarece proiectarea navelor se află într-un stadiu incipient.
Costurile plasează viitoarele nave în aceeași categorie cu portavioanele cu propulsie nucleară din clasa Ford, cele mai scumpe nave militare construite până acum de Statele Unite.
USS Gerald R. Ford, intrat în serviciu în 2017, a costat aproximativ 13,3 miliarde de dolari, în timp ce viitoarele portavioane din aceeași clasă sunt estimate la aproximativ 22 de miliarde fiecare. Prin comparație, noile submarine cu rachete balistice din clasa Columbia ar urma să coste aproximativ zece miliarde de dolari pe unitate.
Administrația Trump a anunțat programul la 22 decembrie 2025, ca parte a inițiativei pentru dezvoltarea unei „Flote de Aur”. În luna mai, Marina SUA a inclus în planul său naval pentru anul fiscal 2027 achiziționarea a 15 asemenea nave între 2028 și 2056.
Denumite oficial nave de luptă cu rachete ghidate și propulsie nucleară, cu indicativul BBGN, acestea nu ar fi cuirasate clasice, construite în jurul tunurilor de mare calibru, ci platforme moderne destinate transportării unui număr mare de rachete și sisteme avansate.
Potrivit raportului CBO, navele ar urma să fie echipate cu rachete antiaeriene, antinavă și pentru atacarea țintelor terestre, arme hipersonice, rachete de croazieră cu focoase nucleare, lasere de mare putere și un tun electromagnetic.
Prima navă din această clasă ar urma să se numească „Defiant”. Dacă specificațiile anunțate vor fi păstrate, aceasta ar deveni cea mai mare navă de luptă de suprafață din lume și cea mai puternic înarmată navă de acest tip construită vreodată de Marina SUA.
Nava ar avea o lungime cuprinsă între aproximativ 256 și 268 de metri și ar fi de peste trei ori și jumătate mai mare decât distrugătoarele cu rachete ghidate din clasa Arleigh Burke, care reprezintă în prezent nucleul forțelor navale americane de suprafață.
Marina susține că navele vor putea transporta rachete de croazieră cu focoase nucleare, ceea ce le-ar oferi o putere de foc mai mare decât oricărei alte nave din arsenalul SUA, cu excepția submarinelor cu rachete balistice.
Estimările inițiale prezentate Congresului indicau un cost de 15,1 miliarde de dolari pentru prima navă și o medie de 10,2 miliarde pentru următoarele două. Aceste calcule se refereau însă la o versiune cu propulsie convențională, înainte ca Marina să decidă folosirea energiei nucleare.
CBO estimează că o flotă de 15 nave cu propulsie convențională ar costa aproximativ 243 de miliarde de dolari. Alegerea propulsiei nucleare majorează costul construcției cu aproximativ 13%, deși ar putea reduce ulterior cheltuielile de operare prin eliminarea necesității combustibilului naval.
Programul determină și o creștere puternică a necesarului de finanțare pentru navele militare de suprafață. CBO estimează că suma medie anuală necesară achiziționării acestora va urca cu peste două treimi, de la aproximativ 11 miliarde de dolari în planul naval din 2025 la circa 19 miliarde în cel pentru 2027.
Pentru prețul mediu al unei singure nave din „clasa Trump”, Marina ar putea cumpăra aproximativ cinci distrugătoare Arleigh Burke, al căror cost depășește trei miliarde de dolari fiecare. Operarea celor cinci distrugătoare ar fi însă mai scumpă pe termen lung, deoarece acestea ar necesita mai mulți marinari, mai multă mentenanță și combustibil convențional.
Finanțarea nu este singurul obstacol identificat de CBO. Până în 2035, planul Marinei ar necesita mai mult decât dublarea tonajului anual al marilor nave de suprafață produse de șantierele americane. Pe întreaga perioadă analizată, tonajul care trebuie construit ar crește cu aproximativ 60%.
Bath Iron Works din Maine și Ingalls Shipbuilding din Mississippi au construit toate marile nave de luptă de suprafață ale Marinei americane din ultimele patru decenii, dar niciunul dintre cele două șantiere nu este autorizat să efectueze lucrări legate de propulsia nucleară.
Cele două companii întâmpină deja dificultăți în respectarea termenelor pentru distrugătoarele Arleigh Burke. Navele pentru care Congresul a aprobat finanțarea sunt livrate cu întârzieri medii de aproximativ cinci ani.
Fostul secretar al Marinei John Phelan a declarat în 2025 în fața Congresului că până și programul naval cu cele mai bune rezultate avea o întârziere de șase luni și depășise bugetul cu 57%.
„Toate programele noastre sunt un dezastru”, a afirmat el.
Asamblarea finală a navelor din „clasa Trump” ar urma să fie realizată la Newport News Shipbuilding, în Virginia, singurul șantier american care construiește nave de suprafață cu propulsie nucleară.
Newport News folosește însă docul avut în vedere pentru viitoarele nave la construcția portavioanelor și înregistrează deja întârzieri în trei programe de portavioane și în mai multe proiecte de submarine. Adăugarea unei noi clase de nave ar putea întârzia atât programul „Trump”, cât și construcția celorlalte platforme nucleare.
CBO avertizează și că proiectarea unei nave complet noi presupune o perioadă dificilă de adaptare pentru întreaga industrie. Primele nave ale noilor clase construite pentru Marina americană au costat aproape întotdeauna mai mult și au necesitat mai mult timp decât estimările inițiale.
Analiștii militari pun sub semnul întrebării și oportunitatea concentrării unui volum atât de mare de armament și a sute de marinari pe o singură platformă, într-o perioadă în care dronele ieftine, rachetele hipersonice, submarinele, torpilele moderne și atacurile cibernetice sporesc vulnerabilitatea navelor de mari dimensiuni.
Amiralul în retragere James Stavridis a avertizat că distribuirea capacităților militare între mai multe platforme ar putea fi mai eficientă decât concentrarea lor într-un număr redus de nave foarte mari și extrem de costisitoare.
