Da, astăzi în România s-a rostogolit o știre falsă cum că Republica Moldova și Ucraina ar fi instituit o blocadă în Transnistria. A făcut furori și asumarea de către Maia Sandu a faptului că ar vota “Da” la un referendum de unire cu România. Într-atât de multe încât s-a vorbit despre un gest “în premieră”.
Poate e de înțeles. De la prea multă Venezuela, Groenlanda și Iran, am uitat să “citim” și să analizăm vecinătatea noastră intrinsecă în cultură, limbă și istorie. Și Republica Moldova este pentru România un exemplu de mulți vorbesc, puțini cunosc.
Declarația Maiei Sandu nu este o premieră. Președinta Republicii Moldova posedă un filon unionist recunoscut. Declarației îi poate fi atribuit însă un impact inestimabil prin ecoul pe care îl produce. De ce?
Declarația a fost făcută în presa internațională, nu numai pentru Chișinău sau București. Este un mesaj potrivit vremurilor, croit pe epoca în care frontierele și granițele par să redevină elemente de negociere. Mesajul Maiei Sandu referitor la unirea cu România nu poate fi scos din contextul geopolitic al refacerii lumii și al unei fragmentări tot mai accelerate. De aceea, nu doar răspunsul “Da” pentru un referendum de unire este important, ci argumentele expuse de Maia Sandu: “Priviți la ce se întâmplă în jurul Moldovei astăzi, priviți la ce se întâmplă în lume. Devine din ce în ce mai dificil pentru o țară ca Republica Moldova să supraviețuiască, să existe ca democrație, ca țară suverană”. De aceea, am asistat la portretizarea unirii cu România ca un colac de salvare. O cheie strategică de securitate, prosperitate și chiar existență.
Asumarea acestui “Da” este, într-adevăr, fără echivoc. În alte dăți nu a avut poate aceeași fermitate. Asta coincide cu faptul că subiectul unirii cu România a fost sensibil, tabu și ușor de instrumentalizat de către propaganda Rusiei. Acest “Da” vine într-un moment în care cele mai recente sondaje arată o susținere de 37-39% pentru unirea cu România și un bazin procentual de 12-15% indeciși.
Deși este un politician care a jucat cartea sincerității și vulnerabilității în mari și istorice succese electorale, Maia Sandu este acum eliberată de orice corset politic. Asemenea lui Donald Trump sau Emmanuel Macron, păstrând proporțiile, Maia Sandu cioplește cu sârg la propria moștenire politică. Obiectivul este asumat: semnarea tratatului de aderare la UE până la finalul anului 2028. Exact când Maia Sandu își încheie cele două mandate prezidențiale în Republica Moldova. De aceea, Maia Sandu a ieșit, la început de 2026, la joc.
Cum anul 2028 nu este atât de departe, impulsionarea extinderii UE cu Republica Moldova și Ucraina nu are vântul din pupă scontat. Sigur, lucrurile se pot schimba. Actualmente, pozițiile oficiale ale R. Moldova și României sunt acelea că cele două maluri de Prut se vor regăsi în marea familie europeană. Dar pe măsură ce Republica Moldova nu ar reuși să finalizeze negocierile de aderare la UE până în 2028, ideea unirii cu România poate deveni, din perspectiva Chișinăului, “scurtătura” către UE. Și către NATO, apropo.
Amploarea pe care o astfel de dezbatere ar căpăta-o la Chișinău nu poate fi amplificată fără România. Dacă astăzi s-a vorbit despre ce a spus Maia Sandu, de mâine se va vorbi despre cum reacționează România și dacă România își dorește și poate să fie un artizan al unirii. La Cotroceni avem un președinte care vorbește despre “Basarabia” (cu iz istoric și identitar) și care în ajunul unei vizite la Berlin a declarat pentru presa germană că “personal, îmi doresc o unire cu Moldova”, dar cât timp cetățenii țării vecine susțin forma actuală de stat, “România nu va întreprinde nimic”. La Palatul Victoria avem un prim-ministru care s-a deplasat la Chișinău chiar în ziua marcării nefastului pact Ribbentrop-Molotov cu apelativele “frații noștri” și “românii basarabeni”. În sertarele Parlamentului de la București zace o declarație simbolică adoptată la 100 de ani de la unire cum că România este pregătită să întâmpine orice manifestare organică de reunificare care emană din voința suverană exprimată liber și democratic de cetățenii din Republica Moldova. Aceste poziții politice clare nu pot însă substitui câteva realități care trebuie să existe concomitent: susținere occidentală (îndeosebi SUA, Germania, Franța, Marea Britanie) și capacitatea României de a gestiona politic, economic și social parcursul post-unificare.
Devine, deci, unirea un plan B de supraviețuire? În acest caz, unirea nu mai este doar o emoție, ci un calcul geopolitic. Cu ce costuri?
Costurile unei eventuale reunificări nu sunt nici romantice, nici simbolice. Ele sunt politice, economice și de securitate.
Pentru România, costul ar însemna asumarea unui stat fragil al cărui țesut național este din aceeași vatră, dar cu un teritoriu parțial ocupat (Transnistria), cu vulnerabilități energetice și cu o societate divizată, în timp ce însuși Bucureștiul nu traversează cea mai fasta perioadă de la aderarea la NATO și la Uniunea Europeană. În același timp, tot pentru România, reunificarea ar însemna extinderea strategică a frontierei estice a UE și NATO până la Nistru, consolidarea profilului său de actor regional relevant și furnizor de stabilitate.
Pentru Republica Moldova, costul ar fi abandonarea unui proiect național de integrare europeană într-un moment în care o parte a societății nu este pregătită pentru o “scurtătură” care ar accelera integrarea în spațiul instituțional, economic și de securitate occidental.
Pentru Occident, costul ar fi acceptarea unei reașezări de frontieră într-o Europă care încă încearcă să gestioneze consecințele războiului Rusiei în Ucraina, cu cutii ale Pandorei care se pot deschide. Pentru Occident, costul ar fi însă și investiția într-un proiect politic dificil, dar cu randament geopolitic major: închiderea definitivă a unei zone gri exploatate de Rusia.
Cât de complicat și complex este un simplu “Da”.
