de Robert LUPIȚU
Cu decenii în urmă fostul secretar de stat american, marele Henry Kissinger se întreba retoric: „Dacă sun în Europa cine îmi răspunde la celălalt capăt al firului?”, o aluzie atât la inconsistența proiectului european a cărui anvergură integratoare era domolită undeva la limita domeniilor sensibile (politică externă, securitate și apărare) cât și la multiplele leadership-uri instituționale.
Europa însă a crescut, în ciuda mustrărilor venite uneori dinspre celălalt capăt al Atlanticului și în detrimentul șovăielii unor politicieni ce nu pot privi dincolo de ego-ul național, de interese particulare și de anarhia sistemului internațional dominat de statul-națiune. Uniunea Europeană a ajuns la începutul anilor ’90 dezideratul statelor ex-comuniste și sursă de inspirație pentru alte inițiative integraționiste. Piață unică, economie integrată, monedă unică, cetățenie europeană, politici comune (inclusiv în domeniul afacerilor externe și al securității); toate sunt realități ce au reflectat o cale europeană cu un unic sens federalist, dar inversat ca procedură.
În 2015, cel mai de succes model de bunăstare cu una dintre cele mai puternice monede, actorul global cu cea mai mare asistență umanitară din lume sau entitatea cu singura instituție legislativă transnațională aleasă în mod direct se confruntă cu o criză multiplă (economică, socială, de securitate, migrație etc.). Și în loc să reiterez aici hibele Uniunii Europene pe care le auzim zi de zi, atât din vocea pro-europenilor cât și din cea a euro-scepticilor, atât în mediul academic cât și în spațiul virtual, o voi aminti pe cea care catalizează angoasa Europei: criza de identitate.
Da, pierderea și neregăsirea identității este fricțiunea care poate transforma Uniunea Europeană într-un proces ireversibil de disoluție. Uniunea Economică și Monetară, Uniunea Energetică, Fondul European de Investiții Strategice, noua Politică Europeană de Vecinătate sau noua Strategie Europeană de Securitate sunt necesare și chiar indispensabile, doar sunt instrumente. Bunăstarea și securitatea europenilor nu mai poate fi redobândită fără renașterea identității. De la București la Bruxelles, de la Madrid la Helsinki și de la Roma la Londra, europenii au nevoie de un leadership.
Conștiința istorică încetul cu încetul ne părăsește. Mulți dintre noi nu avem memoria războiului, nu am trăit tragedia cimitirului european și nici geneza Europei Unite din 9 mai 1950, dar ne-am trezit în brațele Europei renăscute.
La 65 de ani de la faimoasa și grăitoarea declarație Schuman și sub semnul unei reconcilieri istorice franco-germane tindem spre o reconciliere a Europei cu cetățenii săi. O Europă prosperă, sigură și liberă așa cum o definea utopica prefață a Strategiei de Securitate din 2003 nu este numai un vis intangibil. Ea este crezul resuscitării identității europene pe care împreună o putem restaura.
Leadership-ul providențial nu se va ivi să ne salveze, ci noi trebuie să-l generăm. Viitorul Europei Unite nu stă într-un leadership instituțional ales o dată la cinci ani, ci este intrinsec tuturor celor care se circumscriu valorilor europene. Leadership-ul european, acum la aniversarea a 65 de ani de la geneza acestui ideal sui generis, este despre încredere, speranță, emoție, unitate, diversitate, multiculturalism și nu în cele din urmă, despre noi, oamenii.
Prin noi visul european va dăinui…
.
