Connect with us

EDITORIALE

Editorial// Iulian Chifu – Ce nu se înțelege la Chișinău: Poziția României față de evenimentele din Republica Moldova

Published

on

de Iulian Chifu

Dăinuie o confuzie totală în haosul total de la Chișinău, acolo unde criza politică și criza constituțională au dat naștere la două realități paralele, două narațiuni paralele, doi președinți, două guverne și un Parlament secvențial ocupat de o majoritate care nu recunoaște Curtea Constituțională, pe motiv că e controlată de minoritate. Nu intrăm în  detaliile modului în care s-a ajuns la nebunia prezentă, nici măcar la opțiunile pentru a ieși din acest păienjeniș în care în fiecare zi ar trebui plătite salariile funcționarilor, medicilor, profesorilor dar și facturi ale unor furnizori interni și externi, a unor parteneri de peste tot din lume. Iar statul Republica Moldova să funcționeze.

Poate cea mai mare confuzie voită vine de la neînțelegerea completă a poziției României față de cele ce se întâmplă la Chișinău, deși mesaje explicite au fost transmise tuturor părților, documentele statului sunt mărturie – vezi Strategia Națională de Apărare sau declarațiile de politică externă ale Președintelui României în fața corpului diplomatic acreditat la București sau cel al României peste hotare. Iar politicianismele și interpretările voit forțate ale părților de la Chișinău imită deopotrivă interpretările excesive ale formulărilor diplomatice, în ambiguitatea constructivă cunoscută diplomaților, pentru mesajele tuturor statelor către Chișinău. Toate, poate cu excepția Rusiei, care e explicită în a-și susține favoriții.

Coerența politicii externe a unui stat

Două lucruri trebuie spuse explicit: indiferent de nuanțe, de apartenență politică și susțineri pe liniile politice europene, România are o poziție oficială unică, indiferent dacă e emisă de la Ministerul de Externe sau de la Președinție. Cu accente diferite, poate, cu același conținut. Mai mult, ca toate celelalte cancelariile lumii civilizate, nici un stat nu se poate implica direct în viața politică internă și cu atât mai puțin în momente de criză majoră – cu excepția solicitării părților pentru mediere, bune oficii sau găsirea unei soluții.

Fiecare stat al lumii a recunoscut Republica Moldova drept stat suveran, a recunoscut alegerile din 24 februarie și rezultatele de atunci – în ciuda unor presiuni majore ale unora spre a nu fi recunoscute drept libere și corecte – recunoaște și salută lista aleșilor atunci ca parlamentari și îi îndeamnă ca, politic, pe această bază proporțională a exprimării votului cetățenilor, să rezolve prin dialog problemele crizei politice și constituționale curente. Urmând să lucreze cu orice guvern legitim, ales democratic. Care o fi acela, în urma dialogului politic care să închidă faliile curente.

E treaba jucătorilor politici din Republica Moldova să recepteze preocupările unanime față de situația creată, în raport cu perspectivele de violență prin grupuri de cetățeni de diferite opțiuni care ies în stradă și prin forțarea instituțiilor și a funcționarilor din instituții – polițiști, juriști, economiști, medici, profesori, dar și reprezentanți din administrația publică – să anunțe loialitatea față de o parte sau alta aflată în conflict politic și constituțional. Cu calm și prin dialog, cum se notează unanim în mesajele transmise la nivel oficial.

Ambiguitatea diplomatică constructivă nu favorizează nici o parte

România este încă deținătoarea președinției rotative a Consiliului Uniunii Europene. La Consiliul Afaceri Externe de luni, de la Bruxelles, va exista și dezbaterea subiectului la nivelul miniștrilor de Externe europeni și vom avea poziția Uniunii Europene. Până acum avem o poziție pe aceleași poziții de ambiguitate diplomatică constructivă, emisă de doi comisari, Federica Mogherini și Johannes Hahn. În consonanță cu toate cele emise până acum.

Încă o dată, suveranitatea recunoscută a Republicii Moldova nu permite statelor serioase să îmbrățișeze poziții partizane în legătură cu conflictul politic și constituțional. Nu comunitatea internațională stabilește dacă hotărârile Curții Constituționale trebuie respectate sau sunt viciate de influențe externe. (Altfel, jurisprudența spune că aceste hotărâri nu pot fi contestate – vezi problemele cu Hotărârile Curții Constituționale și din România). Nici comunitatea internațională nu decide să recunoască un guvern sau altul. Responsabilitatea revine la Chișinău, tuturor partidelor politice, în format inclusiv!

Postura României de deținător al Președinției rotative semestriale a Consiliului UE vine cu responsabilitatea suplimentară de a vorbi în numele Uniunii Europene. Deci orice poziție a României trebuie agreată cu statele membre. Mai că aș pune pariu că rezoluția de luni nu va diferi foarte mult de declarația MAE român. Doar dacă noi evenimente se derulează a Chișinău. Altfel suveranitatea și deținerea funcțiilor publice în statul Republica Moldova vine și cu responsabilitatea rezolvării problemelor și crizelor în care ai împins țara.

Asta despre interpretări și forțări de nuanțe ale unor comunicate, sau autismul de a merge fiecare pe propria narațiune, sau înclinația de a refuza dialogul cu celălalt. Până la urmă, cetățenii Republicii Moldova au probleme concrete și trebuie să primească salariile și serviciile la timp din partea statului. Cine o face? Cine semnează banii? Cine face ca lucrurile să se întâmple? Sau blocăm cu totul funcționarea statului pentru că nu știm cine e în drept să semneze și să-și asume responsabilități în Republica Moldova?

Asta nu exclude realitatea politică de care vorbeam în analiza de luni: politic, formarea alianței pro-rușilor din PSRM și pro-europenilor din ACUM e un fapt ce arată unde e victoria confruntării. E clară și indubitabilă. Acum, pe termen scurt, după alegerile viitoare, nu știm, dar e certă. Însă concretizarea acestei victorii se realizează prin preluarea efectivă a puterii în stat, de fapt, fără dubii, fără creativitate avocățească sau interpretări forțare. Iar acest pas se face prin dialog politic pentru soluționarea crizei politice și constituționale de la Chișinău. De către toată lumea din clasa politică. În format inclusiv.

Poziția României: românii, românismul și problemele de securitate națională

România a publicat în toate documentele sale, a transmis în comunicate publice și a discutat cu fiecare politician din Republica Moldova în parte, cu fiecare șef de partid, care sunt interesele sale și ce apără România astăzi la Chișinău. Elementele se regăsesc și în comunicatul MAE de ieri. Mai întâi, apărarea cetățenilor români, a celor care se consideră români în majoritatea din Republica Moldova, a limbii române și românismului în Republica Moldova, cu istorie, cultură, obiceiuri, dar și acces la oportunități și prezență publică, la toate nivelurile de conducere ale statului.

În al doilea rând, drumul european al Republicii Moldova, în condițiile stabilite de Acordul de Asociere, cu toate componentele menționate în comunicat, cu toate angajamentele asumate, atât la nivelul democratizării, reformelor, statului de drept sau al criteriilor economice. Și cu toate angajamentele și proiectele bilaterale asumate. Acestea sunt condiții explicite pentru continuarea cooperării cu orice guvern din Republica Moldova.

În al treilea rând, există condiții implicite, dar exprimate de nenumărate ori în discuțiile cu toți factorii de decizie de la Chișinău. Este vorba despre amenințările la adresa securității naționale ale României și ale Republicii Moldova, așa cum sunt percepute la București. Care vin din dezintegrarea statală a Republicii Moldova, federalizarea sau con-federalizarea de drept sau de fapt. Apoi este vorba despre preluarea de către Federația Rusă, prin factorii de influență sau politici susținuți, pro-ruși, expliciți și ostentativi – PSRM și Igor Dodon – a controlului instrumentelor de securitate ale Republicii Moldova – Ministerul Apărării, Ministerul de Externe, SIS, Ministerul de Interne. Exact punctele solicitate de Moscova pentru a face pactul cu oricare dintre actorii politici. Iar aici România împărtășește preocupările cu Ucraina, dar și cu UE, NATO Statele Unite. că le afirmă explicit sau implicit.

Nu întâmplător Igor Dodon nu a fost primit la București și Kiev și în nici o capitală europeană sau la transatlantică în vizită oficială – mai puțin vizita de prezentare la Bruxelles – NATO și UE, de la început de mandat, când toată lumea s-a lămurit în legătură cu pozițiile sale de Președinte. Și nu va călca prea curând pe aceste tărâmuri decât, poate, ca turist. Este un semnal coerent și concret din partea Bucureștiului, a UE, SUA și NATO, cel puțin, unul foarte transparent.

Deci Bucureștiul nu-l susține pe Plahotniuc și îi respinge pe Maia Sandu sau Andrei Năstase – deși fiecare își știe ce a făcut și ce a spus în istorie în legătură cu România, românii sau limba română. E falsă și aserțiunea că unii au fost primiți și alții nu la nivel oficial: fiecare a fost primit la nivelul potrivit, șefii de partide și la MAE și la Președinție, la nivelul aferent, iar șefii de instituții ale statului la omologii lor. Fără Președintele Igor Dodon.

România însă a anunțat pe toți că e inacceptabilă mezalianța cu forțele pro-ruse care ar deturna obiectivele și angajamentele convenite sau ar afecta interesele de securitate ale României, aducând Rusia explicit pe Prut prin intermediul structurilor de securitate ale Republicii Moldova! Iar reacția e similară indiferent cine face aceste concesii la Chișinău!

În rest, partidele politice, personalitățile, organizațiile profesionale, ba chiar și universitățile(inclusiv cea la care activez, SNSPA) din România pot susține un actor politic sau altul de la Chișinău. Pe baza de afinități politice, doctrinare, de familii europene, de prietenie sau orice alte afinități, admirații sau emoții individuale. Cu respectarea interesului național al României!


Opiniile exprimate reprezintă viziunea autorului

Continue Reading
Advertisement
Click to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

EDITORIALE

În 2017, Papa Francisc le cerea liderilor UE să recupereze ”spiritul solidarităţii”. În 2019, Suveranul Pontif vine în țara ”Spiritului de la Sibiu” al UE

Published

on

©️ Donald Tusk /Facebook

La 20 ani de ani de la prima vizită a unui Suveran Pontif într-o țară majoritar ortodoxă, Papa Francisc devine al doilea Papă din istorie care se va afla, pentru trei zile, în România. La două decenii de la o vizită care a adus și întreținut speranța pentru milioane de români ieșiți de câțiva ani de sub comunism și ocoliți de primul val de aderare la structurile și valorile occidentale (NATO), actualul Suveran Pontif vine într-o țară membră a NATO de 15 ani și într-un stat membru al Uniunii Europene care asigură pentru prima dată președinția Consiliului UE, ai cărui cetățeni au oferit în urmă cu câteva zile cel mai puternic semnal al atașamentului față de valorile europene, la baza cărora se află, în primul rând, creștinismul.

La două decenii de la afirmația Papei Ioan Paul al II-lea privind ”România – Grădina Maicii Domnului”, primul papă latino-american din istoria catolicismului, Sanctitatea Sa – pe numele său Jorge Mario Bergoglio – vine în România și în calitate de apărător puternic al valorilor europene și al beneficiilor pentru pace pe care le-a adus existența Uniunii Europene.

După ce Papa Ioan Paul al II-lea, primul papă polonez din istorie, a jucat un rol decisiv în căderea regimurilor comuniste în Europa Centrală și de Est, Papa Francisc I este Suveranul Pontif care, în martie 2017, îi primea în audiență pe toți șefii de stat sau de guvern din Uniunea Europeană, cu ocazia aniversării a 60 de ani la semnarea Tratatelor fondatoare de la Roma. Atunci, Sanctitatea Sa le-a atras atenția lui Klaus Iohannis și celorlalți lideri că Europa se confruntă cu un „vid de valori“, condamnând în acelaşi timp populismul antiimigraţionist şi extremismul și făcând un apel la spiritul solidarității.

Europa trebuie să recupereze acel spirit al solidarităţii, primul element al vitalităţii europene; acest lucru este necesar astăzi mai mult ca niciodată, în contextul tendinţelor de genul tentaţiei de reducere a idelurilor fondatoare la necesităţi de ordin productiv, economic şi financiar. Uniunea Europeană nu trebuie să însemne doar parametri economici, ci şi valori, bogăţie, diversitate, modele morale, idei”, a  spus, în martie 2017, Papa Francisc.

Apelul la solidaritate al Papei din 2017 este regăsit în ”Spiritul de la Sibiu” din 2019.

După Summitul de la Roma din urmă cu doi ani, primul moment în care liderii europeni și-au reînnoit angajamentele politice și atașamentul față de Uniunea Europeană a fost Summitul de la Sibiu din urmă cu trei săptămâni, prima astfel de manifestare politică din istoria Uniunii Europene organizată chiar de Ziua Europei și primul summit dedicat în întregime viitorului Europei.

Atunci, Klaus Iohannis, Angela Merkel, Emmanuel Macron și ceilalți lideri europeni au dat naștere ”Spiritului de la Sibiu”.

Vom apăra o singură Europă – de la est la vest și de la nord la sud. În urmă cu treizeci de ani, milioane de oameni s-au luptat pentru unitate și pentru a fi liberi și au doborât Cortina de fier care a împărțit Europa în două timp de mai multe decenii. Nu vom lăsa loc de diviziuni care vin în contra interesului nostru colectiv. Vom rămâne uniți, la bine și la greu. Vom da dovadă de solidaritate în vremuri dificile și vom sta întotdeauna alături unii de ceilalți. Putem să ne exprimăm și ne vom exprima la unison (…) Acesta este spiritul de la Sibiu și spiritul unei noi Uniuni în 27 pregătită să își îmbrățișeze viitorul ca un corp unitar”, au convenit liderii pe 9 mai, la Sibiu, acolo unde au fost aclamați de sute de cetățeni români care au scandat ”Europa, Europa!”.

Continue Reading

ALEGERI EUROPENE 2019

“3+1” concluzii decisive pentru viitorul Uniunii după alegerile europene. Cum va arăta Europa următorilor cinci ani și șansa României de a deveni o forță politică în UE

Published

on

© Administrația Prezidențială/ Dacian Cioloș - Facebook (colaj foto by Calea Europeană)

Corespondență de la Bruxelles

Odată încheiate, alegerile europene și îndeosebi rezultatele lor ne conduc spre zorii unor negocieri politice care vor redesena viitorul Uniunii Europene. Deși anticipate, aceste tratative încrucișate între arena liderilor europeni și forțele politice din hemiciclul Parlamentul European și vor trebui să țină cont de noile realități care au un dublu potențial: fie de a fragmenta Europa în numele competiției pentru putere, fie de a construi o majoritate politică pro-europeană din punct de vedere valoric și transversală din perspectiva politicilor și măsurilor pe care cei însărcinați să conducă Uniunea Europeană vor trebui să le pună aplicare în următorii cinci ani. 

După alegerile pentru Parlamentul European și rezultatele lor, Europa a intrat deja în logica unei curse a tratativelor intense, complexe și imprevizibile pentru desemnarea pozițiilor cheie din fruntea instituțiilor. Summitul informal care se desfășoară marți la Bruxelles este deja însoțit de pe margine de întâlniri bilaterale ale liderilor europeni, de revendicări ale victoriei electorale din partea popularilor europeni, de ”ofertele” candidaților Manfred Weber și Frans Timmermans de a reuni, fiecare în parte, o coaliție a forțelor pro-europene în hemiciclul democrației europene. Arena liderilor europeni ilustrează două tabere. cea ”pragmatică” cu Angela Merkel și Klaus Iohannis vârfuri de lance și cea ”revoluționară” cu Emmanuel Macron și liderii liberali în frunte. În egală măsură, această arenă este cea care va da semnalul înnoirii instituțiilor UE și tot cea care va contura Agenda Strategică pentru 2019-2024, adică cea în jurul căreia vor valsa, împreună, liderii naționali și statele membre, președintele Comisiei Europene și colegiul său și Parlamentul European.

Trei concluzii principale vor juca un rol decisiv în finalizarea acestor negocieri, în timp ce o patra justifică oportunitatea politică pe care prezența record a cetățenilor la urne a adus-o României.

1. Europa este un gând care devine un sentiment 

Înregistrarea deopotrivă a două premiere – (1) cea mai mare prezență la urne din ultimii 20 ani la alegerile europene și (2) creșterea pentru prima dată a prezenței la vot de la primele alegeri europene din 1979 încoace – sunt primele două elemente concrete care dau contur noii stări de fapt din interiorul Uniunii Europene. 

Participarea fără precedent a europenilor la urne, nu numai din prisma argumentului de prezență din ultimele decenii, ci și în contextul unei Uniuni în 28, a influențat fără îndoială rezultatele alegerilor. Majoritatea scrutinelor naționale au fost câștigate de forțe pro-europene, fie ele conservatoare, progresiste sau liberale, iar cetățenii europeni au transmis un mesaj clar: Europa este parte a vieților lor, nu o bulă bruxelleză îndepărtată. Prezența și rezultatele sunt cu atât mai impresionante cu cât riscul unor ingerințe externe și implicarea unor actori statali precum Rusia în susținerea extremiștilor au atins cote ridicate.

Acțiunile concertate ale instituțiilor UE din ultimii ani, implicarea consistentă a șefilor de stat sau de guvern și a liderilor instituțiilor UE în campania electorală, au produs un boost de comunicare care a fost cuantificat în prezența la urne.

”Europa este un gând care trebuie să devină un sentiment”. Citatul ce îi aparține solistului trupei U2, Bono, este mai aproape de realitate. În fond, un procent de 50,92% din 427 milioane de cetățeni europeni au votat pentru alegerile la finalul cărora este învestit în funcție singura adunare politică legislativă transnațională din lume.

2. Sfârșitul monopulului puterii PPE și S&D. Un nou echilibru de forțe în Europa, între pragmatism și revoluție

În mod cert, scrutinul european a produs un recul pentru familiile politice europene, dar cu impact pozitiv. Nu am asistat la o mutare a preferințelor electorale către suveraniști și extremiști, ci la o redistribuire a încrederii între mai multe forțe pro-europene. La nivel european, Partidul Popular European și Socialiștii Europene își vor păstra statutul de cele mai mari familii politice din UE, însă rezultatele scrutinului la care au votat peste 200 de milioane de europeni vor pune în scena politica de la Bruxelles și de la Strasbourg o nouă balanță a puterii.

Potrivit celor mai recente estimări ale Parlamentului European, Partidul Popular European a câștigat alegerile europene, urmând să obțină 180 de mandate, fiind urmat de Socialiștii Europeni (146). A treia forță politică va fi configurată de Alianţa Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa (ALDE) împreună cu coaliţia Renaissance (Franţa) a președintelui Emmanuel Macron şi Alianţa 2020 USR PLUS (România), cu 109 mandate. Verzii vor deveni al patrulea cel mai puternic grup din Parlamentul European, cu aproximativ 69 de mandate, devansând astfel gruparea eurosceptică ECR – 59 și forțele centrifuge, populiste și extremiste reprezentate pe de-o parte de Marine Le Pen și Matteo Salvini (58) și Nigel Farage (54), pe de altă parte.

Astfel, în premieră, PPE și Socialiștii nu vor mai putea forma o majoritate fără sprijinul unei a treia forțe politice, în timp ce o largă majoritate pro-europeană ar putea fi realizată prin consensul a patru forțe politice – PPE, S&D, ALDE + Renaissance și Verzi (69) – care ar totaliza 504 de eurodeputați. De asemenea, o majoritate pro-europeană va putea fi întocmită și prin numărul total al eurodeputaților populari, socialiști și liberali (435), însă rezultatele foarte bune al Verzilor ar propulsa o largă majoritate pro-europeană în susținerea noului președinte al Comisiei Europene și a programului său.

Noul echilibru de forțe pro-europene este validat prin două condiționalități de formare a majorității politice: (1) primele două familii politice nu mai pot asigura o majoritate fără sprijinul unui al treilea grup politic și (2) nicio majoritate care să includă doar una dintre cele două familii politice majore nu va putea fi realizată fără un compromis, fie el minor, cu euroscepticii, extremiștii sau suveraniștii.

3. Cutremurul suveranist a fost evitat: amânare sau antidot?

Ascensiunea fulminantă a extremiștilor și suveraniștilor, preconizată și în timpul alegerilor din 2014, nu s-a produs. Cutremurul care ar fi fost reprezentat de transformarea grupului naționaliștilor în a patra forță din Parlamentul European a fost evitat.

Divizați în mai multe direcții, suveraniștii lui Salvini și Le Pen (58) și populiștii lui Nigel Farage (54) nu prezintă semnale că vor putea identifica o coaliție care să le permită destabilizarea unei majorități pro-europene, în timp ce conservatorii eurosceptici (59 de mandate) nu par dispuși să ralieze unor mișcări atât de centrifuge.

Principalul efect negativ al creșterii prezenței naționaliștilor în Parlamentul European este dat de faptul că Marine Le Pen și Matteo Salvini au câștigat alegerile europene în Franța și în Italia, două state fondatoare ale UE și țările cu cele mai multe mandate repartizate în PE, după Germania. Cu toate acestea, în vreme ce în jurul lui Salvini este construită și majoritatea guvernamentală de la Roma, în capitala Franței puterea este în mâinile președintelui Emmanuel Macron. În schimb, în țări precum Germania și Austria, forța partidelor extremiste a fost diminuată. În ce privește Polonia și Ungaria, acestea vor rămâne fief-urile unui euroscepticism profund și ale unei democrații iliberale patentate de Viktor Orban. Cu toate acestea, diferența de doar câteva procente între conservatorii polonezi și pro-europenii de centru dreapta ai lui Donald Tusk poate da semnalul unei schimbări. Dinspre Budapesta, viitorul relației dintre partidul premierului maghiar, care a obținut peste 50% din sufragii, și familia popularilor europeni ar putea fi reglat prin prisma ponderii pe care o au mandatele Fidesz-ului în calculul politic al PPE

Cert este că Europa a mai câștigat încă cinci ani de liniște în fața fenomenului naționalist care a bântuit-o în acest deceniu. 

4. România are, în sfârșit, culoarul pentru a deveni o forță politică majoră în UE

Prezența record a cetățenilor români la urne – peste 51%, peste media Uniunii Europene, și în creștere cu aproape 20% față de acum cinci ani –  pune România în fața unui culoar interesant și promițător înainte de finalul primei sale președinții la Consiliul Uniunii Europene.

Rezultatele alegerilor, cu PNL dat câștigător, cu Alianța 2020 USR PLUS aflată pe picior de cvasi-egalitate cu PSD și cu alte două partide afiliate la PPE care au depășit pragul electoral, creează contextul unui rol decisiv al mandatelor reprezentanților români în Parlamentul European.

Prin intermediul celor 14 eurodeputați care vor purta însemnele grupului PPE în viitorul Parlament (10 – PNL, 2 – PMP și 2- UDMR), România va deveni a treia forță politică din rândul popularilor europeni în noua legislatură europeană, fiind devansată doar de Germania și de Polonia. Cuplajul dintre această situație și poziția solidă de care președintele Klaus Iohannis beneficiază în Consiliul European pot întări poziția României în interiorul familiei politice europene care a câștigat alegerile europene, care revendică funcția de președinte al Comisiei Europene și care încă dețină conducerea tuturor instituțiilor

În ce privește Alianța 2020 USR PLUS, negocierile pentru crearea unei a treia forțe politice în Parlamentul European – reprezentată de liberalii lui Guy Verhofstadt, lista renascentistă a președintelui Franței și forțele politice românești cu cea mai mare ascensiune – va aduce deopotrivă un plus și o diversitate a reprezentării, cât și o capacitate sporită de negociere. Acest nou grup politic, privit în combinație cu forța liderilor liberali în Consiliul European, va avea potențialul de a reseta jocul politic european, iar o prezență consistentă a eurodeputaților români în interiorul său – a treia cea mare prezență după francezi și britanici – este un semnal că România are acest culoar de a deveni o forță politică majoră în Europa. De altfel, în timp ce PPE și S&D au pierdut mandate față de legislatura precedentă, 

Deși dificil de preconizat, inclusiv un rebrand european al PSD prin ieșirea din scenă a liderului, de reparare a coliziunii frontale cu instituțiile UE și de refacere a credibilității ar putea fi de bun augur pentru România, prin apartenența partidului de guvernământ la a doua cea mai mare familie din Parlamentul European. Acesta rămâne însă, pentru moment, un scenariu îndepărtat în contextul în care PSD are relațiile înghețate cu Socialiștii Europeni, iar candidatul acestora la șefia Comisiei Europene, Frans Timmermans, a fost puternic denigrat în campania electorală de aliații săi din România

În cele din urmă, aceste configurații de la nivel european girate de rezultatele PNL și ale Alianței 2020 USR-Plus și dublate de agenda politică asumată de ambii actori politici pot crea premisele pentru a redresa parcursul european al României prin corectarea derapajelor privind statul de drept și a-l însufleți cu materializarea unor obiective imediate, precum aderarea la spațiul Schengen și, de ce nu (pentru că va deveni o temă recurentă), obținerea unei poziții cheie la nivel instituțional european, în special a unui portofoliu redutabil și prestigios în noua Comisie Europeană.

Continue Reading

ALEGERI EUROPENE 2019

”Urzeala tronurilor” în Europa, între rezultate electorale și jocuri de culise. Cine va fi viitorul președinte al Comisiei Europene?

Published

on

©️ European Parliament

Marea dezbatere europeană dintre toți candidații la șefia Comisiei Europene a fost o nouă mostră a efortului construirii unui edificiu pentru democrația europeană. În fond, ce poate fi mai frumos din punct de vedere politic decât să vezi șase candidați, din șase familii politice europene cu partide membre, fie la putere, fie în opoziție, în toate statele UE, intrând în cursa pentru votul cetățeanul europeanului. Dar suntem în 2019, când Uniunea noastră este tărâmul luptei între mai multă Europă și mai mult suveranism și în care avem proceduri complexe și interdependente de numire a vârfului ierarhiei politice europene, anume liderii instituționali care în următorii cinci ani ne vor conduce destinul european.

Dezbaterea electorală de miercuri a tranșat un aspect, dacă mai are nevoie să o facă: singurii candidați puternici pentru a deveni viitorul președinte al Comisiei Europene sunt Manfred Weber, din partea PPE, și Frans Timmermans, din partea PES. O dovedesc atât manifestele electorale, cât și susținerea politică de care beneficiază, cu un plus de pragmatism și aplecare spre moștenirea popularilor europeni pentru Weber și un plus de experiență și entuziasm specific progresiștilor pentru Timmermans. În egală măsură, însă, dezbaterea continuă ceea ce a început în mod oficial la Summitul de la Sibiu, în urmă cu șapte zile: bătălia pentru putere în Europa. O cursă în care popularii europeni cărora Merkel, Juncker, Tusk și Tajani le predau ștafeta vor să dea în continuare tonul jocului decizional, în care social-democrații europeni caută să depășească statutul înghețat ”al celei de-a doua familii politice europene”, beneficiind și de participarea neașteptată a Marii Britanii la alegeri, și în care liberalii europeni și Emmanuel Macron sunt singurii ce amenință să ducă jocul în prelungirile negocierilor politice, opunându-se procedurii automate care i-ar propulsa pe Weber sau pe Timmermans în fruntea Comisiei Europene, cele trei partituri fiind secondate de o preconizată alianță fără precedent între forțele centrifuge, populiste și anti-europene din Italia, Polonia, Finlanda, Ungaria și alte țări UE.

Summitul de la Sibiu, dedicat viitorului Europei, a fost surprins în una dintre cele mai bune definiții ale sale drept o ”urzeală a tronurilor” pentru a sintetiza cât mai bine tatonările și presiunile dintre liderii europeni pentru viitoarea garnitură de lideri instituționali și poziții cheie în ierarhia UE: președintele Comisiei Europene, președintele Parlamentului European, președintele Consiliului European, președintele Băncii Centrale Europene și Înaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate. 

Următorul act al acestei bătălii este singurul în care cetățenii au un rol – alegerile din 23-26 mai – pentru ca deznodământul să fie sintetizat în răspunsul la întrebarea: Cum se va încheia această ”urzeală a tronurilor”, prinsă în siajul dintre respectarea rezultatelor electorale și jocurile de putere din culise? Răspunsurile stau în (a) proceduri, (b) proiecții, ponderi, (c) scenarii și negocieri care de fiecare dată se anunță a fi fără precedent. Să le luăm pe rând.

Într-o primă etapă, să agreăm că principala miză a acestor negocieri este funcția de președinte al Comisiei Europene, instituție cu rol-monopol în inițierea legislației europene, în apărarea prevederilor tratatelor și cu cea mai mare putere în reprezentarea intereselor Uniunii în raport cu statele membre. La aceste caracteristici, adăugăm și investiția de capital politic în inovația numită ”Spitzenkandidat” și definită de apologeții săi drept o cale spre democratizarea procesului politic în Uniune.

Clarificarea procedurii

Principiul ”Spitzenkandidat” nu este cuprins ca atare în Tratatul de funcționare a Uniunii Europene. El statuează că cel care este responsabilizat cu demnitatea electorală de a fi ”candidatul cap de listă” la alegerile europene din partea partidului care câștigă scrutinul trebuie propus de Consiliul European pentru funcția de președinte al Comisiei Europene.

Acest principiu, pus în practică sub această formulă pentru singura dată în cazul numirii lui Jean-Claude Juncker în fruntea Comisiei Europene, este precedat, firește, de forța juridică a tratatului.

©️ European Parliament

Potrivit aliniatului 7 al Articolului 17 din Tratatul de la Lisabona, procedura de numire a președintelui Comisiei Europene este definită după cum urmează: ”Ținând seama de alegerile pentru Parlamentul European și după consultări adecvate, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, va propune Parlamentului European un candidat pentru funcția de președinte al Comisiei Europene. Acest candidat va fi ales de Parlamentul European cu majoritatea membrilor săi. În cazul în care candidatul nu obține un vot majoritar de aprobare în Parlament, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, va propune în termen de o lună un nou candidat care va fi ales de Parlamentul European în baza aceleiași proceduri”.

În spiritul prevederilor, majoritatea membrilor Parlamentului European înseamnă minim 376 de eurodeputați din 751, co-legislativul european urmând să își păstreze aceeași componență numerică în lipsa unui Brexit. Majoritatea calificată necesară în Consiliul European apare prin îndeplinirea simultană a următoarelor două condiții: o majoritate de 55% a statelor membre (16 țări) care însumează 65% din populația Uniunii.

Proiecții și ponderi: o abordare încrucișată

Această etapă este elementul de legătură între procedura statuată de Tratat și negocierile politice pe care le anticipăm și prin care liderii își forțează influența până la consolidare sau știrbire a ei. În această instanță, proiecțiile se referă la intențiile de vot care vor configura componența politică a Parlamentului European, iar ponderile au în vedere majoritatea necesară în Consiliul European.

Cele mai recente proiecții și măsurători (valabile pentru 16 mai) tind să arate câteva constante irefutabile în noul Parlament European, care va rămâne tot la 751 de membri în contextul lipsei unui deznodământ pentru Brexit: 1) la nivel macro, forțele pro-europene (PPE, S&D, ALDE + En Marche, Verzii) își vor păstra o majoritate de compromis confortabilă în raport cu forțele populiste și eurosceptice (464 la 258 de mandate); 2) spre deosebire de actuala legislatură, în Parlamentul 2019-2024 va fi necesară alăturarea a cel puțin 3 grupuri politice pentru formarea unei majorități; 3) primele două forțe politice vor rămâne PPE (170) și S&D (144), top-ul fiind închis de cuplul ”ALDE + En Marche-ul lui Macron” (104), în timp ce populiștii și anti-europenii lui Matteo Salvini vor deveni a patra forță politică (71).

©️ Politico Europe

Din această rațiune este argumentat să-l considerăm pe Manfred Weber drept primul pretendent la șefia Comisiei Europene și să interpretăm că, din fraza juridică ”ținând seama de alegerile pentru Parlamentul European”, liderii din Consiliul European îl vor trimite pe Manfred Weber în fața noului Parlament European pentru a obține votul în funcția de președinte al Comisiei.

Pentru ca Manfred Weber sau orice alt candidat să fie propus de Consiliul European este necesară obținerea unei majorități calificate, adică minim 16 state care însumează 65% din populația UE. La acest moment, distribuția puterii la nivel de familii politice în Consiliul European arată astfel: PPE – 9 membri; ALDE – 8 membri; PES – 5 membri; Independenți – 3 lideri; Conservatorii și Reformiștii – 2 membri; Partidul Stângii Europene – 1 membru. 

©️ Wikipedia

În termeni nominali, configurația actuală din Consiliul European (împreună cu procentul din populație pe care fiecare lider îl reprezintă) este următoarea: 

©️ Administrația Prezidențială

PPE/ 9 membri: Sebastian Kurz (cancelar, Austria, 1,71%), Boyko Borisov (prim-ministru, Bulgaria, 1,39%), Nicos Anastasiades (președinte, Cipru, 0,17%), Andrej Plenković (prim-ministru, Croația, 0,81%), Angela Merkel (cancelar, Germania, 16,1%), Leo Varadkar (prim-ministru, Irlanda, 0,93%), Krišjānis Kariņš (prim-ministru, Letonia, 0,38%), Klaus Iohannis (președinte, România, 3,83%) și Viktor Orban (prim-ministru, Ungaria, 1,91%).

ALDE/ 8 membri: Charles Michel (prim-ministru, Belgia, 2,21%), Andrej Babis (prim-ministru, Cehia, 2,04%) Lars Lokke Rasmussen (prim-ministru, Danemarca, 1,12%), Juri Ratas (prim ministru, Estonia, 0,26%), Juha Sipila (prim-ministru, Finlanda, 1,07%), Xavier Bettel (prim-ministru, Luxemburg, 0,12%), Mark Rutte (prim-ministru, Olanda, 3,36%) și Marjan Šarec (prim-ministru, Slovenia, 0,4%).

PES/ 5 membri: Joseph Muscat (prim-ministru, Malta, 0,09%), Antonio Costa (prim-ministru, Portugalia, 2,01%), Manuel Pellegrini (prim-ministru, Slovacia, 1,06%), Pedro Sanchez (prim-ministru, Spania, 9,08%) Stefan Lofven (prim-ministru, Suedia, 1,97%).

Independenți/ 3 lideri: Emmanuel Macron (președinte, Franța, 13,09%), Giuseppe Conte (prim-ministru, Italia, 11,95%) și Dalia Grybauskaitė (președinte, Lituania, 0,56%).

Conservatorii și Reformiștii Europeni/ 2 membri: Theresa May (prim-ministru, Marea Britanie, 12,85%), Mateusz Morawiecki (prim-ministru, Polonia, 7,41%)

Stânga radicală/ 1 membru: Alexis Tsipras (prim-ministru, Grecia, 2,1%)

Criteriul procentului de 65% din populație este determinat, în prezent, de următoarea realitate: PPE – 9 membri, 27,23% din populația UE; ALDE – 8 membri, 10,59%; PES – 5 membri, 14,21%; Conservatorii și Reformiștii – 2 membri, 20,26%; Partidul Stângii Europene – 1 membru, 2,1%, Independenți – 25,6%.

©️ Wikipedia

Negocieri politice și scenarii: adevărata ”urzeală a tronurilor”, între rezultate electorale și jocuri de culise. Cine va fi viitorul președinte al Comisiei Europene?

Datele de mai sus, puse în oglindă ne oferă o imagine clară despre pe ce fel de suport (și nu sprijin!) politic este așezat fiecare candidat, dar și liderii precum Emmanuel Macron, care se anunță a fi un puternic adversar al principiului Spitzenkandidat în negocierile post-alegeri.

Drumul spre negocieri politice și scenarii a fost pornit, indubitabil, de la Sibiu. Spiritul de la Sibiu cuprins în declarația politică și în baia de mulțime a liderilor europeni s-a oprit, brusc, la finalul summitului, când Donald Tusk a anunțat convocarea unui Consiliu European special la 28 mai după alegerile europene, dedicat primelor discuții oficiale privind noile numiri în fruntea instituțiilor UE, care să acționeze asemenea unui filtru de negociere ce să faciliteze o decizie la Consiliul European din 21-22 iunie.

©️ EU Council

Îmbrăcând acest anunț printr-o referință la faptul că, în declarația de la Sibiu, liderii au demonstrat că sunt dispuși să își asume responsabilitate politică pentru Uniunea Europeană ca întreg, Donald Tusk s-a arătat conștient că un consens între lideri în privința noilor lideri instituționali ar putea fi dificil de atins, sugerând că este pregătit inclusiv pentru un vot cu majoritate calificată.

În paralel, președintele francez Emmanuel Macron afirma opoziția sa față de legătura automată între alegerile europene și poziția de președinte al Comisiei Europene, pentru ca, la o săptămână distanță, presa internațională să titreze că numele Kristalinei Georgieva, fost vicepreședinte al Comisiei Europene și actual director general al Băncii Mondiale, ca fiind înaintat de lideri printre propunerile de ”candidați viabili” la șefia executivului european. Deși cu aceeași proveniență politică ca Manfred Weber, anume partidul favorit să câștige alegerile, concretizarea numelui lui Georgieva ar aplica o lovitură severă unui principiu și unui nou mod de campanie electorală europeană în care forțele politice europene au investit enorm ca motiv al apropierii ”bulei bruxelleze” de cetățenii din toate regiunile UE. În aceeași logică este înscris și recursul predilect al ultimelor luni de a evalua sau visa la posibilitatea unei Comisii conduse de Michel Barnier, negociator-șef al UE pentru Brexit, și el la rândul său membru al popularilor europeni. Toate acestea, adâncite și de refuzul premierului maghiar Viktor Orban de a-l susține pe Manfred Weber sau de apelul neobișnuit al liderului populist Matteo Salvini al unei alianțe PPE – extrema dreaptă, au provocat apariția unei imagini că Manfred Weber ar fi o variantă slabă și nepregătită de Spitzenkandidat.

Subit și deși incert că ar fi o legătură între momente, Angela Merkel a optat ca înainte de aceste alegeri europene cruciale să arunce în public relația ”conflictuală” și ”diferența de mentalitate” între ea și președintele francez, după ce în urmă cu câteva luni reînnoiau jurămintele politice ale cooperării franco-germane prin Tratatul de la Aachen. Reacția lui Emmanuel Macron, deși consistentă și îndreptată spre o ”confruntare care dă roade”, rămâne în fond un răspuns la o declarație neprevăzută.

În timp ce Macron nu susține procedura Spitzenkandidat, Merkel l-a susținut încă de la început pe Manfred Weber, care are șansa de a deveni primul german președinte al Comisiei Europene după cinci decenii, și urmează să închidă campania electorală alături de acesta, săptămâna viitoare, la Munchen. Mai mult, chiar dacă numele cancelarului german a fost vehiculat printre favoriții pentru a deveni viitorul președinte al Consiliului European, un fapt este cert: acestea sunt ultimele alegeri europene cu Angela Merkel în fruntea Germaniei, semn că în joc se află și dorința lăsării unei ampremente echivalente cu o moștenire politică. De cealaltă parte, Macron este în ipostaza incertitudinii: dacă formațiunea sa En Marche nu câștigă alegerile în Franța și este devansată de Adunarea Națională a lui Marine Le Pen, atunci liderul francez își va vedea influența de negociere extrem de diluată.

Ceea ce pare a fi, aparent, un nou duel prin interpuși între liderii celor mai mari puteri continentale care ulterior vor decide în spatele ușilor închise, depinde, mai întâi de toate, de ecartul între forțele politice din Parlamentul European pe care îl va produce votul cetățenilor europeni din 23-26 mai. Oricum ar fi, scenariile care vor rămâne la masa liderilor pe 28 mai și, ulterior, pe 21-22 iunie sunt următoarele: 

1. Vom avea cvasi-rapid Comisia unui ”nou început” cu un ”președinte al cetățenilor”

©️ European Parliament

Parafrazând elementele rezonante din intervențiile lui Manfred Weber de la ”Eurovision-ul” politicii europene, situația cea mai simplă pentru a nu pune presiune suplimentară pe unitatea și așa zgâlțâită, relativ împrospătată la Sibiu, între liderii europeni este ca Weber să îi urmeze lui Juncker în fruntea Comisiei Europene. Pentru ca acest lucru să se materializeze, există două căi: a) un consens care la acest moment nu pare a fi o opțiune; b) cei 9 lideri PPE din Consiliul European (27,23% din populația UE), inclusiv președintele Klaus Iohannis, vor trebui trebui să formeze o coaliție cu cel puțin alți 7 lideri naționali care să le aducă cealaltă parte procentuală până la 65% pentru a activa majoritatea calificată (în jur de 38%).

Apoi, Manfred Weber va trebui să adauge celor 170 de eurodeputați PPE din noul Parlament încă cel puțin 206 parlamentari pentru a obține o majoritate. Și în această etapă, am putea asista la o majoritate creată ușor cu celelalte forțe pro-europene, prin compromis cu social-democrații și liberalii, sau la o majoritate de compromis pe marginea unei linii roșii care ar implica o susține din partea forțelor extremiste. Un amănunt interesant este și acela al faptului că din cele 170 de mandate pe care PPE le-ar obține, 14 aparțin Fidesz-ului, formațiunea premierului maghiar Viktor Orban pe care popularii europeni l-au suspendat temporar din forurile partidului din cauza încălcării valorilor fundamentale. Această variantă a unei Comisii Weber este, evident, cea în care predomină importanța rezultatelor electorale. 

2. Vom intra în labirintul jocurilor de culise

©️ European Parliament

În acest labirint, rezultatul final va fi, pe scurt, despre salvarea sau sacrificarea principiului ”Spitzenkandidat”. PPE, cea mai mare familie politică europeană și cea care conduce toate marile instituții europene, investind efort și capital politic imens în procedura candidatului ”cap de listă”, ar putea considera o înfrângere orice opțiune care nu intră sub incidența scenariului 1. În fond însă, o alternativă – singura relativ viabilă fiind Frans Timmermans – care ar respecta procedura inaugurată în 2014 ar fi cea prin care noul președinte al Comisiei Europene va fi tot un Spitzenkandidat, dar nu Manfred Weber

Această situație ar salva principiul invocat, însă calea spre ea sunt aceleași jocuri de culise. Frans Timmermans nu va dispune nici de majoritate în Parlamentul European, în ciuda apelului său de a coaliza forțele de stângă, iar reprezentarea social-democraților europeni în Consiliul European (5 lideri, 14,21% din populația UE) pare la un minim istoric. Pe de altă parte, socialiștii europeni sunt principalii beneficiari ai participării neașteptate a Marii Britanii la scrutinul european, laburiștii britanici fiind membri ai PES și fiind creditați cu obținerea a 18 mandate. În egală măsură, în cazul lui Frans Timmermans, mai apare și un oarecare aspect de legitimitate: Partidul Socialist din Olanda, din care actualul prim-vicepreședinte al Comisiei Europene face parte, este creditat cu obținerea a doar două mandate în Parlamentul European, unde social-democrații europeni ar urma să aibă 144 de locuri. În acest context, jocurile de culise ar trebui să prefigureze o alianță deopotrivă cu familii politice și cu lideri nominali. 

De pildă, președintele Franței și premierul Italiei, care figurează ca independenți în Consiliul European, reprezintă două voturi cruciale ce totalizează 25,04% din populația UE. O pondere la fel de însemnată o au și prim-miniștrii Marii Britanii și Poloniei, ambii afiliați conservatorilor eurosceptici, reprezentând 20,26%. Situația este cât se poate de inedită în condițiile în care peste 45% din populația Uniunii Europene este reprezentată în Consiliul European de patru lideri care nu fac parte din niciuna din cele două mari familii politice europene – PPE și PES. Pe de altă parte, Emmanuel Macron este așteptat să încerce să își construiască o coaliție, fie majoritară, fie de blocaj, cu cei 8 lideri din partea ALDE, în timp ce Giuseppe Conte conduce un guvern garantat de liderii populiști italieni Matteo Salvini și Luigi di Maio. În această ecuație, o dimensiune inedită este dată și de faptul că votul Theresei May, cea care ar trebuit să livreze Brexit, ar avea o pondere însemnată în lipsa unui consens.

2.1. Minoritatea de blocaj a lui Emmanuel Macron. Câtă putere are președintele francez?

Jocul de culise cel mai periculos ar fi cel care ar conduce la sacrificarea procedurii ”Spitzenkandidat” și la desemnarea unui președinte al Comisiei Europene care să fi fost agreat în spatele ușilor închise între cei 28 de lideri europeni. Acest joc de culise ar complica și mai mult celelalte proceduri de numire în celelalte poziții cheie – președintele Consiliului European, Înaltul Reprezentant, președintele Băncii Centrale Europene, dar și portofolii importante în cadrul viitoarei Comisii, în contextul în care au fost vehiculate propuneri de a crea poziții precum un ”comisar pentru Africa” sau un ”comisar pentru Apărare”.

©️ Calea Europeană/ Diana Zaim

În linii mari, scenariul sacrificării principiului ”Spitzenkandidat” ar putea fi atribuit aproape în exclusivitate lui Emmanuel Macron, liderul național care a încercat în ultimii doi ani să își pună cât mai mult amprenta asupra vieții politice europene și a reformei pe care Uniunea ar trebui să o parcurgă. Critica pe care Macron a aduce procedurii unui candidat ”cap de listă” care să devină președintele Comisiei Europene a strâns adepți, dintre care se distinge unul dintre mai fervenți politicieni pro-europeni, Guy Verhofstat, și este percepută ca o provocare, pe linie instituțională, pentru ca statele membre să nu transfere și mai multă putere spre instituțiile supranaționale. Ea provoacă atât dilema ce fel de Uniune își dorește președintele francez, cât și întrebarea dacă scopul final merită efortul unor negocieri spre un deznodământ aproape epocal – fără conotație pozitivă/negativă – în istoria Uniunii. În acest scenariu, opțiunea cea mai la îndemână ar putea fi instituirea, mai întâi, a unei minorități de blocaj – patru membri care însumează 35% din populația Uniunii -, Macron nominal reprezentând 25% din această forță de blocare și 13% din cei 35%. În situații similare, și Angela Merkel, Theresa May sau Giuseppe Conte ar beneficia de o forță nominală de același calibru. Crearea unei minorități de blocaj, în primă fază, ar fi mai facilă de obținut pentru Emmanuel Macron decât obținerea unei majorități în jurul unui candidat, președintele francez, alături de liderii ALDE, însumând 23,68% din proporția voturilor membrilor Consiliului European. În orice caz, apariția unui blocaj în procedura votului nu garantează președintelui francez șansa de a dicta ritmul negocierilor pe mai departe. Consiliul European special din 28 mai va fi o primă înfățișare concretă, cu rezultatele alegerilor aflate pe masa liderilor, iar modul cum va juca Emmanuel Macron depinde în mare măsură de statutul cu care se va prezenta la summit: de câștigător al alegerilor în Franța sau de perdant în fața extremei drepte.

În cele din urmă, dacă reuniunea Consiliului European din 21-22 iunie va tranșa numirile de top în fruntea instituțiilor UE, este o întrebare cu un răspuns încețoșat. Procedura Spitzenkandidat ar putea să nu fie cea mai bună opțiune pe care Europa instituțională a identificat-o pentru a-și alege liderii, însă ea simbolizează munca de început pentru evoluții ulterioare. Cu certitudine însă, alegerile pentru Parlamentul European din 23-26 mai, considerate unele cruciale pentru viitorul UE, vor da startul procesului specific și complex de schimbare la vârful instituțiilor europene. Noul Parlament European se va reuni de la 1 iulie 2019, în timp ce mandatul actualei Comisii Europene se încheie la 31 octombrie 2019. Ulterior, la 30 noiembrie 2019 își vor finaliza mandatele și președintele Consiliului European și Înaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, care deține și poziția de vicepreședinte al Comisiei Europene.

În fața acestor provocări, scenarii și lupte pentru putere, mai apare o întrebare. Își vor aminti liderii ce angajament și-au promis, împreună fiind de Ziua Europei, sub genericul ”Spirit de la Sibiu”?

Continue Reading

Facebook

Advertisement

Trending