Connect with us

scoala academica de sociologie

ILUZII ŞI REALITĂŢI COMUNITARE LEGATE DE ACORDUL SCHENGEN

Published

on

Autor:  Emilian M. Dobrescu

Numele “Schengen” vine de la un orăşel din Luxembourg, unde 5 ţări membre UE au semnat, la 14 iunie 1985, un acord de înlăturare a controlului la frontierele interne. 13 ţări membre UE (Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Finlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania şi Suedia) făceau parte din spaţiul Schengen până în 2005, alături de Elveţia, Norvegia şi Islanda, membre şi ele ale spaţiului Schengen, dar care nu sunt ţări membre UE.

Libera circulaţie a persoanelor este una din libertăţile fundamentale garantate de legea comunitară (Directiva nr. 38 din 2004) şi, de asemenea, este un element esenţial al cetăţeniei Uniunii Europene (UE). Regulile comunitare ale libertăţii de mişcare a muncitorilor se aplică şi statelor membre ale Spaţiului Economic European (Islanda, Liechtenstein şi Norvegia).

Abstract

The name “Schengen” comes from a small town inLuxembourg, where 5 member states of the European Union (France,Luxembourg,Germany,BelgiumandHolland) had signed, on June 14th, 1985, a treaty on eliminating border control between them. Till 2005, 13 EU member states (Austria, Belgium, Danmark, France, Germanz, Greece, Finland, Italy, Luxembourg, Holland, Portugal, Spain and Sweden) where part of the Schengen Area, togather with Switzerland, Norway and Island, that are not members of the EU.

The Freedom of Movement is one of the fundamental rights, guaranteed by the European Community Law (Directive No 38/2008) and also is a core element of the EU citisenship. The community rules for the freedom of movement of the workers are also applied to the member states of the Economic European Area (Island, Liechtenstein and Norway)

“Libera” circulaţie a persoanelor

Raportul din februarie 2006 al Comisiei Europene arăta că un număr redus de cetăţeni ai noilor 10 state membre s-au mutat efectiv în cele 15 vechi state membre UE. Potrivit raportului, cetăţenii celor 10 noi state membre reprezentau mai puţin de 1 la sută din populaţia aptă de muncă a vechilor state membre UE, excepţie făcând Austria, cu 1,4 la sută cetăţeni străini şi Irlanda – cu 3,8 la sută. Libera circulaţie a forţei de muncă rezultă în eliminarea discriminărilor faţă de cetăţenii statului membru, pe teritoriul căruia aceştia îşi desfăşoară activitatea şi cetăţenii celorlalte state membre, care se află sau muncesc pe teritoriul acelui stat. Aceste discriminări se pot referi la condiţiile de intrare, studiu, deplasare, muncă, angajare sau remuneraţie. Prin asigurarea unui asemenea regim nediscriminatoriu se realizează libera circulaţie a persoanelor în spaţiul comunitar. 13 din cele 15 mai vechi state membre UE au introdus înaintea anilor 2004 şi 2007, când au avut loc ultimele două valuri de aderare la UE, restricţii intermediare asupra liberei circulaţii a forţei de muncă a cetăţenilor din noile state membre către pieţele occidentale, într-o încercare de a diminua implicaţiile pe care le-au adus aderarea noilor membri în anii menţionaţi. Drepturile cele mai importante ale cetăţeanului sunt completate de un sistem comunitar pentru coordonarea planului de asigurări sociale, precum şi de un sistem care asigură recunoaşterea reciprocă a certificatelor şi diplomelor. Tratatul de Aderare semnat cu fiecare ţară în parte permite introducerea măsurilor intermediare. Aranjamentul „2+3+2” ani, aşa cum este cunoscut în UE, a obligat cele 15 mai vechi state membre UE să se pronunţe în legătură cu libera circulaţie a persoanelor pe pieţele lor de muncă până în mai 2006, apoi în mai 2009, iar ultima pronunţare are loc în mai 2011. Abia atunci vom şti clar dacă vor fi păstrate restricţiile sau dacă vom avea o piaţă unică a forţei de muncă.

Pe 9 februarie 2011, statele membre UE au decis la Bruxelles ca rapoartele tehnice de evaluare a candidaturilor română şi bulgară pentru Spaţiul Schengen să fie desecretizate şi trimise Parlamentului European. Desecretizarea rapoartelor constituie o premieră comunitară. Aceste rapoarte au fost întotdeauna secrete, dar Parlamentul European spune că în 2007, când opt state est-europene au aderat la Spaţiul Schengen, parlamentarii au primit mai multe informaţii decât acum. Pretextând sensibilitatea informaţiei conţinute în rapoartele de evaluare despre gradul de pregătire al statelor român şi bulgar, statele membre UE au oferit acces restrâns la aceste rapoarte numai anumitor parlamentari europeni. Aleşii au contestat însă decizia, spunând că fără un acces complet la întreaga informaţie, ei nu-şi pot da avizul consultativ cerut pentru aderarea României şi Bulgariei la Spaţiul Schengen. Deputaţii europeni au dat statelor membre un termen până la care această desecretizare să fie făcută şi anume data de 2 mai 2011. Termenul va fi respectat şi, astfel, procesul instituţional de aderare a României şi Bulgariei la Spaţiul Schengen poate fi complet. Rămân în continuare valabile obstacolele tehnice ale acestei aderări şi, mai ales, obstacolele politice.

După aderarea României la UE la 1 ianuarie 2007, cetăţenii români pot, teoretic, să lucreze legal în UE, având dreptul de a se angaja într-un loc de muncă disponibil, pe teritoriul altui stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii statului respectiv. Dar aceasta este doar „teoria”. Pentru toate ţările candidate, cu care UE a negociat aderarea, UE a cerut perioade de tranziţie pentru aplicarea acquis-ului în domeniul liberei circulaţii a forţei de muncă, de 2 până la 7 ani, după momentul aderării. Aranjamentele şi înţelegerile stabilite prevedeau ca:

  • pe o perioadă de 2 ani după aderare – libera circulaţie a lucrătorilor noului Stat Membru în spaţiul UE, cu excepţia Ciprului şi a Maltei, nu va funcţiona, în sensul că vor fi aplicate măsurile naţionale ale fiecărui stat membru. Întrucât aceste măsuri au fost foarte restrictive, nici nu a putut fi voba de o libertate de circulaţie;
  • perioada iniţială de 2 ani a fost, de regulă, prelungită cu încă 3 ani, în funcţie de evaluarea de către Comisia Europeană şi statele membre a modului în care „funcţionează” libera circulaţie a lucrătorilor în noul stat membru. Şi aceasta a „funcţionat” mai ales prin restrângeri ale libertăţii de ciculaţie…;
  • perioada de tranziţie ar trebui să se finalizeze la capătul celor 2+2 ani, dar ea poate fi prelungită cu încă 2 ani, în mod excepţional, în acele state unde se constată serioase distorsionări pe piaţa muncii sau pentru care există încălcări reale sau imaginate de statele membre UE „din prima linie” a Acordului Schengen.

 

Aranjamentul tranzitoriu include şi o serie de alte aspecte importante, cum ar fi clauza de menţinere a măsurilor existente, fără introducerea altora noi, astfel încât pieţele muncii din actualele state membre să nu devină mai restrictive decât erau în momentul semnării Tratatului de Aderare.

Tratatul de Aderare are anexată o declaraţie care precizează că statele membre UE încearcă să ofere un acces mai larg la piaţa muncii, în condiţiile prevăzute de legislaţia naţională respectivă, în vederea accelerării armonizării ei cu acquis-ul; mai mult decât atât, a fost încurajată extinderea accesului înainte de aderare. Acordurile bilaterale curente au continuat să se aplice şi chiar au putut fi dezvoltate. În plus, statele membre au putut introduce anumite măsuri speciale de preferinţă pentru cetăţenii noului stat membru, în comparaţie cu un altul (aşa numita “preference communautaire”), astfel încât noul stat membru să poată beneficia de mai multe drepturi cu privire la libera circulaţie a lucrătorilor, decât un alt nou stat membru. Practicanţii profesiunilor liberale (ex. avocaţi, medici, artişti) au putut să lucreze fără restricţii imediat după aderare, în condiţiile în care nu a fost necesară încheierea unui contract de muncă.

Imigraţia în Uniunea Europeană

Îngrijorată de faptul că UE va avea, în următorii 30 de ani, un deficit de forţă de muncă de până la 20 milioane persoane, Comisia Europeană a pus la punct un plan de acţiune privind migraţia economică. Planul stabileşte o listă de acţiuni şi iniţiative legislative privind politica de migraţie legală în UE. Acest plan subliniază că UE ar trebui să aibă reguli speciale pentru a atrage migranţii cu înaltă calificare din afara ţărilor membre, persoane care acum preferă sa emigreze în Statele Unite, mai degrabă decât în Europa. Până la elaborarea acestui plan, principalele obiective ale politicii privind migraţia ilegală erau întărirea controlului la frontiere şi procedurile pentru expulzarea migranţilor ilegali.

Conform Eurostat (Biroul de statistică al UE), migranţii reprezint cca 3,5 la sută din totalul populaţiei statelor membre UE. Fenomenul imigraţiei are anual o importanţă fundamentală în creşterea demografică înregistrată în UE, numărul de locuitori ai Uniunii crescând anual ca urmare a acestuia cu 1,0 – 1,7 milioane persoane. Ţările preferate de imigranţi sunt Italia, Spania şi Marea Britanie, care au absorbit 70 la sută din fluxul imigraţional net. Astăzi, conform estimărilor Eurostat, creşterea populaţiei UE este ajutată numai de creşterea numărului de emigranţi. Ţara cu cel mai mare număr de imigranţi în 2005 (anul de vârf al imigraţiei europene) a fost Spania (652.300 persoane), urmată de Italia (338.100 persoane) şi Marea Britanie (196.300 imigranţi). Iată însă, care sunt principalele probleme cu care se confruntă aceste state, ca urmare a fenomenului imigraţiei.

La 1 februarie 2006, Parlamentul Italiei a votat Decretul Flussi, care încearcă să regleze fluxurile de imigranţi care intră în Italia. Decretul Flussi permite unui număr anual de 170.000 de cetăţeni extracomunitari să îşi găsească de lucru în peninsulă. Numărul total de cote alocate a fost împărţit între muncitorii subordonaţi, sezonieri, nesezonieri şi autonomi. Astfel, este permisă intrarea în Italia, în limitele decretului, a 78.500 de muncitori subordonaţi nesezonieri, proveniţi din ţări ne-membre UE, dintre care 45.000 de cote sunt alocate pentru munci domestice şi asistenţă personală la domiciliu, 2.500 pentru sectorul de pescuit maritim, 1.000 directori sau personal cu calificări înalte, 2.000 pentru transformarea permiselor de şedere de studiu în permise de şedere de muncă şi alte 2.000 pentru transformarea permiselor de şedere pentru instruire în permise de şedere pentru muncă. Decretul mai alocă încă 2.000 de cote pentru cetăţenii străini care trăiesc în străinătate şi care au terminat programe de formare şi educare în ţara de origine. 3.000 de cetăţeni străini vor putea intra în Italia ca muncitori autonomi în calitate de cercetători, investitori ce desfăşoară activităţi de interes pentru economia naţională, liberi profesionişti, asociaţii şi administratori de societăţi non-cooperative, artişti de certă reputaţie internaţională şi calificare profesională, angajaţi de entităţi publice sau private. În cadrul acestor cote mai sunt prevăzute şi 1.500 de intrări prin schimbarea permiselor de şedere pe motive de studii şi formare profesională, în permise de şedere pentru munca autonomă.

Tot prin Decretul Flussi este permisă intrarea în Italia, pentru munca subordonată sau autonomă, a cetăţenilor italieni sau a unei rude de până la gradul patru, care trăiesc în Argentina, Uruguay sau Venezuela – 500 de intrări. Decretul mai permite intrarea în Italia a 38.000 de cetăţeni din ţări care au semnat sau urmează să semneze acorduri de cooperare în materie de imigraţie; mai este permisă intrarea pe teritoriul Italiei, pentru munca subordonată sezonieră, a 50.000 de cetăţeni străini rezidenţi în străinătate. Acest număr îi priveşte pe muncitorii subordonaţi sezonieri din România, Bulgaria, Macedonia, Croaţia, Bosnia şi Herţegovina, Serbia, Muntenegru, dar şi pe cei din ţări ne-membre UE care au semnat sau sunt pe cale de a semna acorduri în materie de imigraţie: Moldova, Tunisia, Egipt, Albania şi Maroc.

În Europa, enclavele spaniole Ceuta şi Melilla sunt, practic, copleşite de numărul mare de emigranţi, care încearcă să părăseasca Marocul pentru a pune piciorul pe pământ european. Sute de mii de africani iau cu asalt anual, gardurile fortificate cu sârmă ghimpată, care despart teritoriile spaniole de cele marocane. Principalele cauze ale asaltului organizat asupra teritoriilor Uniunii Europene sunt foametea şi sărăcia din Africa subsahariană. Emigranţii care se strâng în Maroc vin din Senegal, Gambia, Mali, Ghana, Camerun, Nigeria sau chiar Republica Democratică Congo. Măsurile suplimentare de securitate au redus numărul africanilor ajunşi ilegal pe teritoriile spaniole de la 10.000 la 1.500 pe an. Sute de africani au murit în ultimii ani încercând să traverseze Mediterana pentru a ajunge în Spania, pe continent, în Malta sau pe insuliţa italiană Lampedusa.

În statele membre ale UE, şederea şi munca ilegală a cetăţenilor străini constituie infracţiune şi are consecinţe atât pentru lucrătorul străin, cât şi pentru angajatorul respectiv. Dacă va comite mai multe infracţiuni grave şi foarte grave, lucrătorul imigrant poate fi sancţionat cu privare de libertate şi/sau expulzarea de pe teritoriul respectiv. Nedeclararea la autorităţi a modificărilor survenite privind schimbarea naţionalităţii, a stării civile, a domiciliului sau a situaţiei de muncă; întârzierea cu până la 3 luni pentru solicitarea reînnoirii autorizaţiilor expirate; prestarea unei activităţi lucrative fără a fi solicitat autorizaţia de muncă, atunci când are permis de rezidenţă temporară sunt considerate infracţiuni uşoare, fiind pedepsite, de regulă, în ţările membre UE, cu amendă de la 30 la 300 de euro. În categoria infracţiuni grave, pedepsite cu amendă de la 301 la 6.000 de euro, intră: şederea pe teritoriul respectiv fără a avea autorizaţia de rezidenţă sau dacă este expirată şi nu s-a cerut prelungirea, prestarea unei activităţi lucrative fără a fi obţinut permisul de muncă, atunci când nu se beneficiază de autorizaţie de rezidenţă valabilă. Pentru infracţiuni foarte grave, amenzile variază între 6.001 şi 60.000 de euro. Sunt considerate infracţiuni grave: participarea la acţiuni contra securităţii statului şi promovarea, facilitarea, favorizarea imigraţiei ilegale. Şi infracţiunile comise de angajator sunt aspru pedepsite. În categoria infracţiuni foarte grave intră discriminarea pe motive rasiale, etnice, de naţionalitate sau religioase, care sunt pedepsite cu amendă de la 6.001 la 60.000 de euro. Dacă fapta constituie delict, se sancţionează cu privare de libertate. Potrivit Departamentelor pentru Munca în Străinătate din ţările membre UE, angajarea lucrătorilor străini fără a avea permise de muncă se pedepseşte cu amendă de la 3.000 de euro, pentru fiecare lucrător ilegal, până la 60.000 de euro, în cazul mai multor lucrărtori ilegali.

În ceea ce priveşte tinerii, aceştia sunt hotărâţi să-şi părăsească ţările de origine, mai ales după integrarea acestor ţări în UE. Explicaţia constă în faptul că tinerii sunt categoria cea mai deschisă către schimbare. În general, peste 75 la sută din tineri sunt nemulţumiţi de nivelul veniturilor obţinute în ţările de origine. Priorităţile acestora sunt călătoriile şi îmbunătăţirea situaţiei lor financiare.

Cel puţin 5,5 milioane imigranţi locuiesc ilegal în UE, arăta un raport prezentat în cadrul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE) din septembrie 2007, de către britanicul John Greenway. Circa 20 de programe naţionale de regularizare au permis, începând cu 1981, acordarea de „titluri de şedere şi permise temporare de muncă pentru aproximativ 5 milioane de imigranţi cu statut nereglementat”, precizează raportul. În timp ce necesitatea de a controla imigraţia ilegală „este o chestiune critica” pentru viitorul Europei, astfel de programe, împreună cu alte măsuri, ar putea constitui „un mijloc excelent de a controla migraţia”, scrie documentul.

Populaţia cu statut nereglementat atinge un nivel ce nu mai poate fi ignorat. În Spania, de exemplu, care avea nevoie de mână de lucru străină, cu un nivel scăzut de calificare, au intrat în legaliate numai în 2005 peste 570.000 imigranţi.  Italia a pus în practică, în ultimii ani, cinci programe de regularizare de care au beneficiat 1,4 milioane  imigranţi, iar în Grecia pentru programul de regularizare 2005-2006 au fost depuse 170 mii de candidaturi, dintr-un total de circa 300 mii de imigranţi clandestini. În schimb, Marea Britanie unde se află numeroşi imigranţi ilegali, nu a iniţiat niciodată programe de regularizare de mare amploare. În Franţa, legea pe tema migraţiei, adoptată în iulie 2006 favorizează recrutarea imigranţilor calificaţi, dar impune limite drastice reintregirii familiei.

 

Imigraţia în România

În România sunt înregistraţi cca 60.000 de străini, conform datelor oficiale furnizate de Autoritatea Naţională pentru Străini, pe baza statisticilor din ultimii ani. Dintre aceştia, peste 70 la sută sunt înregistraţi cu şedere temporară, iar 19 la sută învaţă sau se formează profesional. Dintre cei care se află doar temporar în ţară, „moldovenii” sunt cei mai numeroşi – 8.443, urmaţi de turci – 5.167 şi de chinezi – aproximativ 3.800. „Moldovenii” conduc şi în topul străinilor aflaţi la studii, reprezentând peste jumătate dintre cei 11.000 de străini. Cei mai mulţi străini locuiesc în Bucureşti. Pe locul doi în preferinţele privind reşedinţa se află judeţul Timiş, unde locuiesc 6.400 dintre străini, iar pe locul trei este judeţul Ilfov, cu zona adiacentă Capitalei, unde se află cca 5.000 de straini.

Cifra cetăţenilor cu şedere permanentă în România este mică, în comparaţie cu cei care stau temporar. Cca 3.000 de cetăţeni străini optează în medie, anual, să se mute definitiv în România, iar dintre aceştia peste 40 la sută provin din statele arabe. Sirienii sunt cel mai bine reprezentaţi, în număr de 443, fiind urmaţi de 288 turci şi 272 libanezi. O dată stabiliţi aici, străinii necasătoriţi aşteaptă 8 ani pentru a putea depune o cerere de obţinere a cetăţeniei române, iar cei care se căsătoresc cu o româncă (sau un român), trebuie să aştepte după căsătorie 5 ani, ceea ce demonstrează că procesul de obţinere a cetăţeniei române este unul anevoios şi birocratic. Conform studiului “Imigraţie şi azil în România 2006”, România atrage forţă de muncă din străinătate, cu precădere din Republica Moldova, Turcia şi China. Până în 2015, se estimează în raport, vor imigra în România între 200.000 şi 300.000 de muncitori străini.

Cum sunt apreciaţi românii imigraţi demonstrează un studiu pe bază de chestionar, aplicat în perioada 20 septembrie-1 noiembrie 2005 şi realizat de către Asociaţia Naţională a Birourilor de Consiliere pentru Cetăţeni. 75 la sută din cetăţenii români, care au plecat la muncă în ţările membre UE motivează că în România nu sunt apreciaţi la adevărata lor valoare. Cei mai mulţi dintre aceştia sunt tineri (77 la sută), cu studii medii (76 la sută). Al doilea motiv al emigrării, legat de subzistenţă este invocat de numai 13 la sută dintre imigranţi. Peste 33 la sută din respondenţi ar emigra în UE după aderare, dintre care 19 la sută definitiv, iar restul ar reveni după un timp în România. Ţările preferate pentru emigrare sunt în ordine: Italia (30 la sută dintre cei care au răspuns la chestionar), Spania (22 la sută), Germania (13 la sută), Ungaria, Franţa, Marea Britanie, Austria, Portugalia şi Irlanda. Cei care vor să plece la muncă în ţările membre UE nu mai sunt săracii dintr-o fostă ţară comunistă, ci, tinerii calificaţi profesional şi pregătiţi să profite la maxim de această oportunitate. Conform Tratatului de Aderare, românii nu au acces liber pe piaţa muncii europene o perioadă de maxim 7 ani după aderare. Cetăţenii români care muncesc legal, la data aderarii, într-un stat membru UE şi care sunt admişi pe piaţa forţei de muncă pentru o perioadă neîntreruptă de cel puţin 12 luni, pot beneficia de acces pe piaţa forţei de muncă din acest stat membru, dar nu şi pe piaţa de muncă din celelalte state membre UE. Actualii lucrători români legali în UE ar trebui să fie primii care beneficiază, chiar şi restricţionat la teritoriul statului respectiv, de drepturile oferite de cetăţenia europeană.

 

Cum aplică România principiul liberei circulaţii a persoanelor

Guvernul României a modificat Ordonanţa de Urgenţă nr.102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul ţării noastre a cetăţenilor statelor membre ale UE şi Spaţiului Economic European, în scopul alinierii totale a legislaţiei naţionale la acquis-ul european în domeniu. Actul normativ menţionat a adus mai multe noutăţi cu privire la categoriile de persoane care beneficiază de dreptul la libera circulaţie şi rezidenţă pe teritoriul României.

În această categorie este inclus şi parteneriatul, partenerul nefiind considerat un membru de familie. Partenerul este persoana care convieţuieşte cu cetăţeanul UE, dacă parteneriatul este înregistrat conform legii din statul membru, de origine sau de provenienţă sau, în cazul în care parteneriatul nu este înregistrat, dacă relaţia de convieţuire poate fi dovedită. Acest lucru nu presupune recunoaşterea parteneriatului ca instituţie de stare civilă, în sensul legislaţiei naţionale cu privire la dreptul familiei, ci, recunoaşterea unui drept de liberă circulaţie şi rezidenţă a persoanelor în cauză în baza statutului de partener recunoscut de legislaţia statului de origine sau de provenienţă. Categoria „persoanelor aflate în întreţinere”, care beneficiază de libera circulaţie se extinde prin includerea persoanelor pentru care, din motive medicale grave, este necesară asistenţa personală a cetăţeanului UE.

O altă modificare constă în faptul că misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României acordă membrilor de familie, care nu sunt cetăţeni ai UE, viza de intrare pe teritoriul României, cu excepţia cazurilor în care obligativitatea obţinerii vizei este desfiinţată în condiţiile legii. Condiţiile pentru eliberarea vizei se stabilesc prin normele metodologice de aplicare a acestui act normativ. Membrii de familie care nu sunt cetăţeni ai UE, dar care deţin un document valabil care atestă rezidenţa pe teritoriul unui alt stat membru, în calitate de membru de familie al unui cetăţean al UE, sunt scutiţi de obligativitatea obţinerii unei vize. Organele poliţiei de frontieră nu aplică ştampila de intrare sau ieşire în paşaportul persoanelor din aceasta categorie. Noile reglementări dau posibilitatea cetăţenilor UE să folosească, pe teritoriul României de exemplu, asigurările de sănătate încheiate în statele membre de origine şi recunoscute în sistemul asigurărilor sociale de sănătate din România.

Potrivit noilor reglementări, orice măsuri de restrângere a dreptului la libera circulaţie pe teritoriul României, a cetăţenilor UE şi a membrilor familiilor lor sunt luate numai cu respectarea principiului proporţionalităţii şi trebuie să aibă la bază, exclusiv, comportamentul persoanei în cauză. Acest comportament trebuie să prezinte o ameninţare reală, actuală şi suficient de gravă pentru valorile fundamentale ale societăţii, ca să fie luate măsuri de restrângere a dreptului la liberă circulaţie. O astfel de măsura nu poate fi luată exclusiv, pe baza existenţei unei condamnări penale anterioare. Orice decizie de restrângere a dreptului la libera circulaţie se comunică în scris cetăţenilor UE sau membrilor familiilor acestora. Decizia trebuie să conţină motivele care au stat la baza dispunerii acestei măsuri, implicaţiile acesteia pentru persoana în cauză, precum şi informaţii privind instanţa unde poate fi atacată decizia şi, dacă este cazul, termenul în care trebuie să părăsească teritoriul României.

Actul normativ introduce reglementări cu privire la posibilitatea dispunerii de către procuror a măsurii de luare în custodie publică a persoanelor care sunt declarate indezirabile sau împotriva cărora instanţa a dispus măsura de siguranţă a expulzării şi care nu pot fi imediat îndepărtate de pe teritoriul României. Luarea în custodie publică a acestor persoane se face conform Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, cu modificările şi completările ulterioare. De asemenea, se introduce posibilitatea stabilirii de către instanţă a unor perioade de interdicţie pentru persoanele împotriva cărora a fost luată măsura expulzării.

Prevederile privind permiterea accesului unei persoane într-un stat membru UE prevăd posibilitatea de a dispune efectuarea unor analize medicale în momentul în care organele specializate ale Ministerului Sănătăţii au indicii temeinice că persoana în cauză suferă de una dintre afecţiunile stabilite prin ordin al ministrului sănătăţii din ţara de intrare. Aceste analize medicale sunt scutite de taxe şi pot fi dispuse numai într-un interval de 3 luni de la data la care persoana în cauză a intrat pe teritoriul statului membru respectiv. Un actul normativ, adoptat şi de Guvernul României a transpus în legislaţia naţională prevederile Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului European din 29 aprilie 2004 privind dreptul la libera circulaţie şi rezidenţă a cetăţenilor UE, precum şi a membrilor de familie ai acestora, pe teritoriul statelor membre; directiva a intrat în vigoare în ţara noastră la 1 ianuarie 2007.

O rezoluţie propusă de socialiştii europeni în octombrie 2007, privind aplicarea acestei directive a fost adoptată în aceeaşi lună de plenul Parlamentului European, cu 306 voturi pentru şi 186 voturi împotrivă, pentru a preciza limitele foarte stricte în care Directiva 38 din 2004 stabileşte posibilitatea de expulzare a unui cetăţean al Uniunii: din raţiuni de ordine publică, securitate publică şi/sau sănătate publică. Orice astfel de măsură trebuie să fie proporţională cu şi întemeiată exclusiv pe comportamentul personal al individului în cauză. Dezbaterea a avut loc pe fondul disputei generate de adoptarea de către Guvernul Italiei a unui decret-lege care permite expulzarea cetăţenilor din statele UE, care comit delicte pe teritoriul ţării. România a semnalat la Strasbourg că decretul a fost aplicat arbitrar doar cetăţenilor români, fără a li se da posibilitatea să atace decizia în justiţie.

Începând cu 21 decembrie 2007, cca 100 milioane de cetăţeni din 9 ţări membre intrate în UE la 1 mai 2004 (Cehia, Estonia, Ungaria, Lituania, Letonia, Malta, Polonia, Slovacia şi Slovenia; Cipru, a zecea ţară care a aderat la 1 mai 2004 a solicitat un an de amânare la Acordul Schengen) s-au alăturat spaţiului Schengen. De atunci, spaţiul Schengen este compus din 25 de ţări europene; ţări precum Marea Britanie şi Irlanda au refuzat să adere la acord. Din martie 2011, România şi Bulgaria ar trebui, să adere la Acordul Schengen, pe baza progreselor înregistrate ca ţări membre UE, în procesele de apărare şi securizare a frontierelor externe ale Uniunii.

 

Imigranţii români sunt cei mai numeroşi dintre cei plecaţi din ţările membre UE

Se estimează că peste 3 milioane de cetăţeni români, plecaţi din ţară mai ales în cei mai buni ani dinaintea crizei economice şi financiare (2000-2008), muncesc în afara României. Cea mai mare parte a acestora muncesc fără forme legale în Spania sau Italia, dar există şi foarte mulţi români care lucrează în străinătate în condiţii pe deplin legale. Spania, de exemplu, a primit, numai în cursul anului 2005, 650.000 de imigranţi străini. Cei mai mulţi au venit din America Latină, dar şi din Europa de Est, Africa şi Marea Britanie, în căutarea unor locuri de muncă. După zece ani de creştere economică, Spania are 44,4 milioane locuitori, din care 3,88 milioane de imigranţi, adica 8,9 la sută din totalul populaţiei; în anul 2000, cifra era de doar 2,2 la sută. Cel puţin 700.000 dintre aceştia sunt imigranţi ilegali. Creşterea spectaculoasă a numărului imigranţilor, poate fi explicată prin faptul că Spania a creat, în ultimii cinci ani, mai bine de jumătate din locurile de muncă noi din Uniunea Europeană. Românii sunt cea de-a treia comunitate de imigranţi din Spania, după marocani şi ecuadorieni, potrivit  statisticilor publicate de Institutul Naţional de Statistică al acestei ţări. Conform valorilor înregistrate la 1 ianuarie 2006, numărul de imigranţi din Spania a crescut în ultimul an cu două procente.

De cele mai multe ori pentru a obţine un loc legal de muncă în străinătate, cetăţenii români au de înfrunat un adevărat hăţiş birocratic. Cozile interminabile şi nopţile pierdute în faţa Oficiului pentru Migraţia Forţei de Muncă sunt cele mai bune exemple pentru a demonstra cât de greu se obţine, în mod legal un loc de muncă în agricultura din Spania. Potrivit Ministerului Muncii, România încheie de două ori mai multe contracte legale de angajare în Germania faţă de Spania, de exemplu. Cetăţenii români care vor să muncească în Germania pot face acest lucru fie ca angajaţi ai unor firme româneşti care au obţinut contract în Germania – cel mai adesea în domeniul construcţiilor, fie după obţinerea unor contracte individuale de la angajatori germani, mai ales în domeniul serviciilor, alimentaţiei publice sau în agricultură.

Românii care lucrează în străinătate pot beneficia de prestaţiile acordate de sistemul public de pensii numai dacă încheie contracte de asigurare cu autoritatea competentă din România şi plătesc contribuţiile corespunzătoare stabilite pe baza declaraţiilor privind veniturile lunare realizate în străinătate, potrivit art.13 din Legea nr. 156/2000 privind protecţia cetăţenilor români care lucrează în străinătate. Contractul de asigurare socială se încheie conform Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, pentru aceasta fiind necesare o copie xerox după cartea/buletinul de identitate, cartea de muncă în original, contractul de asigurare socială, în două exemplare, precum şi un dosar plic. Dosarul se depune la sediul Casei Teritoriale de Pensii din raza de domiciliu a solicitantului. Contractul de asigurare se încheie începând cu data prezentării solicitantului la Casa Teritorială de Pensii competentă. Încheierea contractelor retroactiv nu este posibilă. Venitul minim asigurat obligatoriu este de un salariu mediu brut pe economie, stabilit pentru anul în curs, iar venitul maxim asigurat posibil este de cinci ori cât salariul mediu brut pe economie. Plata contribuţiei la asigurări sociale se face lunar, de către asigurat, pe baza cursului aferent. Neplata contribuţiei la termenul menţionat generează majorări calculate (potrivit reglementărilor privind executarea creanţelor bugetare) pentru fiecare zi de întârziere, până la data achitării sumei datorate inclusiv. Plata contribuţiei la asigurările sociale se poate face şi anticipat, pentru o perioadă de cel mult 12 luni, calculate de la data la care se face plata, dar să nu depăşească data de 31 decembrie a anului în curs. Modificarea oricărei prevederi din contractul iniţial se poate face numai cu acordul scris al ambelor părţi, prin act adiţional. Contractul de asigurare poate fi reziliat la iniţiativa oricăreia dintre părţi, conform clauzelor prevăzute în contract. În cazul rezilierii contractului de asigurare, contribuţiile la asigurările sociale nu se restituie, iar stagiul de cotizare realizat se valorifică la stabilirea drepturilor de pensie.

 

Interesele statelor membre UE mai vechi dictează

În ciuda apelurilor Comisiei Europene, ca statele membre să-şi liberalizeze complet piaţa muncii până în 2012, unele state – cum sunt Marea Britanie şi Franţa, în primul rând – fac mari eforturi să restricţioneze accesul imigranţilor şi al muncitorilor din estul european. Pentru a scăpa de imigranţii ilegali, care se află deja pe teritoriu britanic sau de cei care intenţionează să ajungă acolo, Marea Britanie a dublat bugetul Directoratului pentru imigraţie: de asemenea, a împuternicit ofiţerii de control din porturi şi aeroporturi să reţină persoane şi a înmulţit descinderile la sediile firmelor suspecte că angajează imigranţi ilegali.

Mai mult, Guvernul britanic a alcătuit o listă ce cuprindea 45.000 de cetăţeni români şi bulgari, consideraţi că au legături cu crima organizată sau că prezintă riscuri pentru securitatea Marii Britanii. “Lista de avertizare” – un document al Ministerului Brritanic de Interne – a fost realizată pe baza înregistrării românilor şi bulgarilor care au încercat până acum, să intre ilegal în Marea Britanie sau despre care există informaţii că ar fi implicaţi în crima organizată; autorităţile de la Londra se tem că nu vor putea împiedica aceste persoane să se stabilească în Marea Britanie şi să îşi ceară drepturile.

Guvernul britanic s-a aşteptat ca un număr de 60.000-140.000 de români şi bulgari să imigreze în Marea Britanie, în primul an după aderarea celor două ţări la UE. Înainte de extinderea UE cu zece ţări din mai 2004, guvernul britanic a estimat că un număr de 5.000-13.000 de est-europeni vor sosi în Marea Britanie, în primul an; cifra reală a imigraţiei a fost în 2004, de peste 200.000 persoane! O explicaţie parţială pentru care acest număr mare de imigranţi a decis să vină în Marea Britanie se explică prin faptul că această ţară este unul dintre cele trei “vechi” state membre UE, care şi-au deschis piaţa de muncă pe de-a-ntregul ţărilor nou aderate la Uniune.

Spre deosebire de vecinii din Spania sau Marea Britanie, autorităţile franceze au deschis subiectul delicat al pieţei muncii doar în luna mai 2006, când guvernul lui Dominique de Villepin a publicat o listă de 61 profesiuni din şapte domenii economice cu mână de lucru deficitară. Este vorba de construcţii, hoteluri şi restaurante, agricultură, comerţ, mecanică de întreţinere şi salubritate. Din aceste 61 de specializări, ar reieşi aprox 200.000 de posturi, care ar putea fi deschise treptat către candidaţii din Est. La fel cu Belgia şi Luxemburg, care au optat pentru aceeaşi soluţie, Franţa anunţă o ridicare progresivă şi controlată a restricţiilor în privinţa liberei circulaţii a muncitorilor din fostul bloc comunist, dar numai pentru ţările integrate în UE în 2004. Pentru muncitorii din România şi Bulgaria, cele mai optimiste previziuni indică posibilitatea acceptării lor oficiale abia din anul 2009.

În timp ce guvernele britanic şi francez au plan anual de expulzări, fiind realmente copleşite de numărul mare de emigranţi, Italia şi Spania au plan de primiri. Obiectivul francez pentru 2006 este de 25.000 de deportări, faţă de 20.000 de expulzări în anul 2005. Angajatorii italieni doresc să primească prin intermediul celui de-al doilea Decret Flussi, peste 300.000 de persoane imigrante, faţă de 170.000 de intrări reglementate de decretul anterior. În toamna anului 2006 a fost demarată procedura de modificare a Legii Bossi-Fini, astfel încât să fie permisă, în cele din urmă, intrarea legală în Italia a muncitorilor imigranţi şi nu intrarea cladestină, aşa cum se petrece astăzi.

Şase chesturi din Italia au început din 17 iulie 2006, procedura experimentală de eliberare a permiselor de şedere electronice. Este vorba despre Ancona, Brindisi, Frosinone, Prato, Reggio Emilia şi Verbano Cusio Ossola. Noul model de permis de şedere electronic este armonizat cerinţelor comunitare şi poate fi obţinut la preţul de 27,50 euro, aşa cum prevede Decretul din 4 aprilie 2006 al Ministrului Economiei şi Finanţelor şi al Ministrului de Interne, publicat în Gazeta Oficială nr.103, la data de 5 mai 2006. Permisul de şedere electronic este eliberat numai pentru permisele de şedere ce depăşesc 90 de zile şi pentru cărţile de şedere pentru cetăţeni străini. Fac excepţie permisele eliberate în aşteptarea examenului în vederea soluţionării cererii de azil şi permisele eliberate familiilor cetăţenilor din Uniunea Europeană, care îşi exercită dreptul de liberă circulaţie. Acestea din urmă vor continua să fie eliberate pe modelul existent deja în uz. Procedura de solicitare a permisului de şedere electronic rămâne aceeaşi care se foloseşte şi pentru solicitatea permisului sau cărţii de şedere.

În Trentino, pentru fluxurile imigraţionale sunt în vigoare proceduri diferite faţă de restul Italiei şi nu se utilizează formularele distribuite de Poşta Italiană. Cererea se completează şi se expediază prin recomandată A/R de la un oficiu poştal care are posibilitatea tehnică de a marca data şi ora trimiterii, către “Serviciul de muncă al Provinciei autonome Trento”, la adresa Via Gilli n. 4 – Trento”. Angajatorii care cer autorizarea de muncă pentru un muncitor străin sezonier, care a fost deja angajat pe perioada verii, vor putea prezenta cererea personal, la aceaşi adresă. Un plic poate conţine mai multe cereri, cu condiţia ca acestea să fie ale aceluiaşi angajator. Odată ajunşi în Italia, muncitorii străini sezonieri trebuie să se prezinte în termen de opt zile, la Cinformi, pentru a solicita permisul de şedere şi codul fiscal, precum şi pentru a completa contractul de şedere. Trentino beneficiază de 7.200 de cote de intrare pentru muncitorii sezonieri extra UE. Potrivit decretului Flussi 2006 acestea sunt rezervate cetăţenilor din România, Moldova, Serbia-Muntenegru, Croaţia, Bosnia şi Hertegovina, Macedonia, Bulgaria, Tunisia, Albania, Maroc, Egipt şi, indiferent de ţara de origine, cetăţenilor extracomunitari, titulari de permise de şedere pentru muncă subordonată sezonieră în 2003, 2004 sau 2005.

Munca domestică în Italia este reglementată de un contract naţional de muncă domestică, în care sunt precizate drepturile şi îndatoririle muncitorilor şi ale patronilor. Contractul de muncă trebuie să fie în formă scrisă şi semnat de către angajat şi patron, angajatul trebuind să deţină o copie a acestuia. În contract trebuie să fie prevăzută data la care începe raportul de muncă; încadrarea; orele de muncă; dacă muncitorul este cazat şi mănâncă în casa patronului; salariul; celelalte drepturi care ii revin. În ceea ce priveşte încadrarea lucrătorului, acesta poate aparţine uneia dintre următoarele patru categorii: a) I super – valabilă pentru toţi muncitorii care au o diplomă profesională recunoscută de statul italian; b) I – pentru muncitorii calificaţi (infirmier, majordom cu diplomă de bacalaureat, chelner şi cei calificaţi pentru asistenţă); c) II – pentru toţi muncitorii domestici (chelner, şofer, baby sitter şi cei calificaţi pentru asistenţă şi companie); d) III – pentru toţi muncitorii care fac o muncă grea şi manuală (curăţenie, grădinărit şi spălătorie). Lucrătorii încadraţi la categoria a III-a, după 14 luni de muncă, trec la categoria a II-a. După semnarea contractului de muncă se eliberează permisul de şedere, ce poate avea o valabilitate de maximum doi ani, pentru un contract pe perioadă nedeterminată şi de un an, pentru un contract pe perioadă determinată (acesta trebuie reînoit înainte de expirarea valabilităţii sale la Chestură). Lucrătorii care şi-au pierdut locul de muncă, însă au permisul de şedere valabil, pot rămâne în Italia pentru cel puţin 6 luni, cu scopul de a-şi căuta un alt loc de muncă. Dacă însă, în acest timp, nu şi-au găsit un nou loc de muncă, sunt obligaţi să părăsească teritoriul italian. Dacă lucrătorul străin a locuit legal in Italia pentru cel puţin cinci ani şi îndeplineşte condiţiile prevăzute de legislaţia italiană privind venitul şi cazarea, poate solicita eliberarea cărţii de şedere, a cărei valabilitate este pe perioadă nedeterminată. În ceea ce priveşte perioada de preaviz necesară încetării contractului de muncă, aceasta este stabilită în funcţie de orele săptămânale şi de vechimea în muncă. Ea se înjumătăţeşte în cazul demisiei lucrătorului. Patronul este obligat să îi dea lucrătorului salariu. Împreună cu retribuţia lunară, acesta trebuie să îi dea angajatului şi fluturaşul de salariu, unde se specifică salariul lunar, încadrarea, calificarea şi contribuţiile lunare reţinute. Acest fluturaş va fi semnat atât de angajat, cât şi de angajator, ambii având câte o copie a acestuia.

Pentru lucrătorii domestici străini, salariul minim lunar este de cca 450 de euro, chiar dacă prestează servicii pentru mai mulţi patroni (dacă raportul de muncă este de 24 de ore săptămânale). De asemenea, după un an neîntrerupt de muncă, lucrătorul are dreptul la al treisprezecelea salariu (egal cu plata unui salariu pe o lună de zile); acesta se acordă în luna decembrie, în perioada Crăciunului. Cei care nu au lucrat un an întreg, primesc un procent proporţional cu lunile lucrate. În plus, după doi ani de muncă neîntreruptă la acelaşi patron, lucrătorul are dreptul la o majorare de 4 la sută din salariul de bază. Această majorare se acordă separat faţă de alte majorări. Pentru fiecare lună lucrată, muncitorului i se reţine o garanţie materială, care i se restituie la încheierea raportului de muncă. Legea prevede posibilitatea ca, la cerere, să i se acorde un avans de până la 70 la sută din totalul lichidării înaintea încetării raportului de muncă. Decci, un imigrant român, care se află în Italia de cinci ani şi demonstrează  că vrea să rămână aici, poate deveni cetăţean italian. Este evident că, dacă naşte un copil, acest copil va fi italian, fără vreun impediment. Dar, aceste lucruri nu sunt totdeauna suficiente pentru ca imigrantul să aibă un statut egaal cu al alogenului; este necesar să se nască o nouă cultură colectivă, care, la rândul ei, să domolească prejudecăţile şi tradiţiile.

Românii care trăiesc în Germania, în situaţie ilegală, beneficiază şi ei de o şansă oferită de autorităţile de la Berlin. Guvernul german a introdus un permis de şedere pe perioadă lungă, ca parte a planului de “punere la punct” a legii referitoare la imigraţie. Potrivit ministrului german de Interne din 2006, Wolfgang Schaeuble (CDU), între 150.000 şi 200.000 de imigranţi vor putea primi un permis de şedere pe termen lung: este vorba despre persoane care nu pot lucra decât la negru, neregularizaţi, dar care nu pot fi repatriaţi pentru că au copii perfect integraţi în societatea germană.

Miniştrii de Externe ai ţărilor membre ale UE şi-au exprimat, de mai multe ori, preocuparea în legătură cu creşterea fluxurilor imigraţionale ilegale în Mediterana şi Atlantic. Este necesar ca în aceste discuţii să fie implicate şi ţările de origine şi de tranzit ale fluxurilor imigraţionale, precum şi atribuirea de resurse financiare adecvate pentru rezolvarea situaţiilor umanitare, uneori disperate, ale imigranţilor.

La jumătatea anului 2006, statul român a lansat campania “Alegeţi migraţia legală a forţei de muncă”, care s-a desfăşurat până la sfârşitul anului şi a constat în împărţirea de pliante şi ghiduri, cu informaţii despre drepturile românilor în domeniul muncii în străinătate, dar şi drepturile în muncă ale străinilor care vin în România. Pentru campanie au fost publicate 20.000 de ghiduri, care au fost distribuite gratuit la direcţia pentru munca în străinătate, la ataşaţii pe probleme de muncă din străinătate, în structurile teritoriale ale Ministerului Muncii, Familiei şi Solidarităţii Sociale, precum şi la asociaţiile de români din străinătate. În total 14 tipuri de materiale informative, cele mai importante fiind ghidurile lucrătorului român în Spania, Germania, Italia şi Ungaria – ţări în care România are ataşaţi de muncă în cadrul ambasadelor. În cazul încălcării unor condiţii scrise în contractul de muncă sau în cazul încălcării drepturilor muncitorului român de către angajatorul străin, singura instituţie care poate interveni este Inspecţia Muncii din ţara respectivă, imigrantul putând apela şi la sindicatul din care face parte pentru a fi sprijinit.

 

Acordul Schengen la final

                Raportul europarlamentarului Carlos Coelho privind aderarea României şi Bulgariei la spaţiul Schengen a fost adoptat pe 8 iunie 2011 de plenul Parlamentului European, cu 487 voturi “pentru”, 77 de voturi “împotrivă” şi 29 abţineri. PE a solicitat însă luarea unor “măsuri suplimentare privind controlul frontierelor Bulgariei cu Turcia şi Grecia pentru a face faţă unei posibile creşteri a presiunii exercitate de migraţie”. Deşi unele probleme privind controlul frontierelor, rămase nerezolvate, vor necesita o raportare periodică şi o atenţie sporită în viitor, s-a acceptat că acestea nu constituie un obstacol în calea aderării depline la Schengen a României şi a Bulgariei; aceasta este concluzia la care au ajuns europarlamentarii : “Suntem în poziţia de a primi Bulgaria şi România în Schengen şi sper că, Consiliul European va adopta aceeaşi poziţie odată ce a primit avizul nostru pozitiv. Cetăţenii ambelor ţări trebuie consideraţi cetăţeni europeni cu drepturi depline şi nu ostatici ai discursurilor populiste”, a declarat în cadrul dezbaterilor din PE, raportorul Carlos Coelho (PPE). Coelho a ţinut însă să sublinieze faptul că “migraţia ilegală transformă Bulgaria, Turcia şi Grecia în zonele cele mai sensibile ale UE în ceea ce priveşte frontierele externe. Acest lucru înseamnă că Bulgaria trebuie să ia măsuri suplimentare, inclusiv să implementeze un plan special de acţiune pentru aderarea la spaţiul Schengen şi să elaboreze o abordare comună cu Grecia şi Turcia pentru a face faţă unei posibile cresteri a presiunii exercitate de migraţie.

Deputatii europeni au adoptat, de asemenea, un amendament prin care cer României şi Bulgariei să anunţe PE şi Consiliul, în scris, în următoarele 6 luni de la data intrării în vigoare a deciziei de integrare în spaţiul Schengen, cu privire la orice deficienţe şi punerea în aplicare a acestor măsuri suplimentare.

O foaie de parcurs stabileşte paşii următori pentru aderarea României şi Bulgariei la Acordul Schengen:

  1. verificarea îndeplinirii tuturor cerinţelor Schengen de către noii membri (control de teren, frontiere maritime şi aeriene);
  2. eliberarea vizelor;
  3. cooperarea poliţienească;
  4. conectarea şi utilizarea Sistemului de Informaţii Schengen şi de protecţie a datelor – precondiţie pentru ca, în urma consultării PE, Consiliul de Miniştri să decidă eliminarea controalelor la frontierele interne cu statele membre.

 

“Schengen reprezintă una dintre cele mai mari realizări ale UE, pe care nu avem voie să o distrugem cu decizii pripite. Sistemul Schengen oferă cele mai înalte standarde pentru managementul frontierelor. România şi Bulgaria îndeplinesc aceste criterii – în consecinţă, nu trebuie să amânăm integrarea lor. Solicit Consiliului să urmeze recomandările votului exprimat azi de o mare majoritate a Parlamentului European”, a declarat cu acest prilej preşedintele PE, Jerzy Buzek.             Decizia de integrare în Acordul Schengen este luată de către Consiliu, prin decizia unanimă a tuturor Guvernelor din statele care deja fac parte din spaţiul Schengen.

Comisia Europeană a aprobat în mai 2011, controalele vamale implementate de Suedia, pe motiv că acestea nu sunt sistematice şi, prin urmare, sunt legale, spre deosebire de cele pe care le-a introdus Danemarca. Plângerile vizând controalele vamale introduse de Suedia şi supravegherea video a maşinilor care intră sau ies din ţară au fost analizate de Comisia Europeană în 2010.

 

Bibliografie selectivă

–          Dobrescu, Emilian M.,  Dimensiuni ale economiei şi societăţi româneşti în tranziţie, în volumul Procesul de integrare a României în economia europeană. Dimensiuni istorice şi contemporane, coord. Maria Mureşan, Bucureşti, Editura ASE, 2008

–          Dobrescu, Emilian M.,  Comunităţile de români din afara graniţelor ţării (I şi II), în Revista Română de Sociologie, anul XIX, nr. 3-4, respectiv 5-6, 2008

–          Dobrescu, Emilian M.,  Politica drepturilor şi resurselor umane în Uniunea Europeană, în Financiarul, 31 martie 2008

–          Dobrescu, Emilian M.,  Drepturile omului – activitatea principală a Consiliului Europei, în Financiarul, 18 noiembrie 2008

–          Dobrescu, Emilian M. şi Nicu, Alina, Politici comunitare europene, Bucureşti, Editura Prouniversitaria, 2009

–          Dobrescu, Emilian M.,  Economia Marii Britanii este dependentă de creşterea imigraţiei, în Financiarul, 10 iulie 2009

*   *   *, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România;

centrul pentru studii complexe

Cafeneaua Complexității, luni 2 februarie – Teoria Haosului

Published

on

Luni, 2 februarie, are loc o noua intalnire a Cafenelei Complexitatii organizata la sediul Mind Evolution Society, din strada Lunei nr.5, sector 2, Bucuresti.

Vom afla din prezentarea de la Cafenea ca Teoria Haosului este considerata (dupa fizica cuantica), a doua mare descoperire a stiintei secolului al XIX-lea. Prezentarea va fi insotita de secvente din filmul “The Secret life of Chaos”, un film documentar in care fizicianul theoretician Jameel Sadik “Jim” Al-Khalili prezinta – pe intelesul tuturor – experimentele fondatoare ce au determinat trecerea de la o gandirea mecanistica, cauzala, newtoniana, liniara la una organica, neliniara, complexa, cu evolutii departe de echilibrul termodinamic.

Detalii pe site: http://complexity.ro/evenimente/despre-teoria-haosului

 

.

 

.

Continue Reading

scoala academica de sociologie

CRIZA FINANCIARĂ ACTUALĂ ŞI INTERVENŢIA STATULUI ÎN ECONOMIE

Published

on

Autor: Emilian M. Dobrescu

Criza financiară, monetară şi bancară din 2008 a început ca o problemă de creditare subprime numai în Statele Unite în trimestrul al II-lea 2008 şi s-a întins cu repeziciune în trimestrul al III-lea în vestul Europei, apoi în trimestrul al IV-lea în centrul şi estul Europei şi chiar în îndepărtata Asie. Principalele moduri de manifestare ale sale au fost şi acum, în octombrie 2009, mai sunt: lipsa lichidităţilor de pe piaţa financiară şi bancară, precum şi scăderea importantă a valorilor acţiunilor pe piaţa bursieră. Au existat şi câteva falimente răsunătoare în SUA, două-trei mai importante în UE (prezentate mai jos), care i-au determinat pe europeni să fie mai uniţi ca niciodată şi să evite alte astfel de fenomene pe cuprinsul UE.

Implicarea puternică a guvernelor – american, precum şi a celor din principalele state vest-europene – nu face decât să sublinieze cât de vehementă este actuala criză. Modul în care autorităţile americane au sprijinit gigantul în asigurări AIG (vezi mai jos, “Cazuri răsunătoare de intervenţionism statal”) indică modul în care funcţioneză planurile de salvare instrumentate de guvernul american şi Fed (Rezerva Federală Americană), planuri de care, până la urmă, ajung să beneficieze tot instituţiile bancare şi burisiere de pe Wall Street.

Pierderile de pe pieţele internaţionale de capital, cumulate pentru perioada septembrie 2008-februarie 2009 se ridică la fabuloasa sumă de 34,6 mii de miliarde de dolari, potrivit unor informaţii publicate de Agenţia Centrală de Informaţii a Statelor Unite  – CIA. Mai exact, în 2008, valoarea acţiunilor la nivel mondial a scăzut cu 28,7 mii de miliarde de dolari, la care s-au adăugat pierderi de încă 5,9 mii de miliarde de dolari în primele două luni ale anului în curs. Practic, aceasta înseamnă că pieţele de capital au pierdut mai mult de jumătate din valoare în contextul în care, la sfârşitul anului 2007, valoarea totală a pieţei mondiale de capital era de 66,82 mii de miliarde de dolari. Conform aceleiaşi surse, în 2008, PIB-ul mondial a fost de 78.360 mii de miliarde de dolari, din care aproximativ un sfert a fost realizat de Uniunea Europeană, alte aproape 20 de procente fiind realizate de către Statele Unite.

Sarabanda indicatorilor economici

Motoarele creşterii economice – cheltuielile consumatorilor şi expansiunea rapidă a pieţelor au fot la ralanti în primele 9 luni din 2009, iar în statele în curs de dezvoltare riscă să se oprească. Încrederea în economia zonei euro se află la minimul ultimilor şapte ani. Inflaţia în zona euro a ajuns în august 2008 la 3,8 la sută, o valoare aproape dublă faţă de ţinta de 2 la sută a Băncii Centrale Europene (BCE).

Având în vedere deteriorarea sectoarelor financiar şi economic, nu se vor putea evita concedierile, rezultând un val masiv de şomaj, care va afecta toate pieţele. Numai pe piaţa bancară londoneză au fost anunţate reduceri de 62 mii locuri de muncă (28 mii în 2008 şi 34 mii în 2009) pe fondul scăderii cererii pentru produsele bancare complexe. Rata şomajului în Marea Britanie a crescut în cursul lunii septembrie 2008 la cel mai înalt nivel din ultimii doi ani, datorită pespectivei recesiunii şi a reducerii numărului de locuri de muncă din sectorul bancar şi cel al construcţiilor. Inflaţia de 4,7 la sută din august 2008 a atins maximul ultimilor 16 ani în Anglia. Şomajul în Irlanda a urcat, tot în august 2008, la 6,3 la sută, cel mai înalt nivel din ultimii 10 ani, din cauza concedierilor din sectorul construcţilor, aflat în declin ca urmare a încetinirii economiei. De asemenea, este un fapt recunoscut chiar de oficialităţile germane, economia „locomotivei europene” a intrat în cea mai severă recesiune economică din ultimii 12 ani.

Efectele negative ale fazei iniţiale ale actualei crize s-au văzut cu certitudine în primele 9 luni din 2009, când problemele din sectorul bancar, care au afectat economiile statelor dezvoltate, au condus la reducerea intrărilor de capital pe pieţele emergente cu 25 la sută, de la valoarea de 730 miliarde dolari pe ansamblul anului 2008, la 550 miliarde dolari, estimaţi în 2009, conform unei analize a Morgan Stanley. Creşterea Produsului Intern Brut mondial s-ar putea reduce sub 3 la sută, nivel la care toţi specialiştii consideră că se poate vorbi de recesiune. Problemele de pe pieţele financiare, bursiere şi monetare ale lumii au fost, sunt şi vor mai fi urmate – se pare – de scăderi drastice şi prelungite ale activităţii economice. Economia globală s-a confruntat în 2008 şi rpimele 9 luni din 2009 cu preţuri record ale materiilor prime, scăderea preţurilor locuinţelor şi amplificarea crizei creditelor.

Statele est europene, dar şi cele din Asia centrală nu sunt imune la turbulenţele generate de criza financiară globală, care a încetinit ritmul de creştere economică în cele mai multe ţări din aceste regiuni, au avertizat şi oficialii Băncii Mondiale (BM). “Reformele structurale din ultimii ani din aceste regiuni, care au vizat implementarea de politici macroeconomice sănătoase, au ajutat la oprirea crizei într-o oarecare măsură. Acste state au un grad mai ridicat de elasticitate în prezent decât în urmă cu 10 ani, de exemplu, dar nici un stat nu este imun la impactul crizei”, a declarat Shigeo Katsu, vicepreşedinte al BM pentru Asia şi Europa Centrală. Declaraţiile au fost făcute la întâlnirea anuală din octombrie 2008 a repezentanţilor BM şi FMI. O încetinire prelungită a economiilor vest-europene va avea ca efect reducerea cererii pentru exporturi în statele est-europene şi Asia Centrală. De asemenea, economiile în scădere din ţările aparţinând  Europei de vest, dar şi din Rusia, Kaazahstan şi Ucraina vor afecta şi economiile altor ţări membre ale regiunilor respective.

“Nu trebuie ca această criză să se transforme în criză economică integrală. Trebuie făcut totul pentru a evita ca ea să devină, plecând de la o criză financiară şi economică, o criză politică. Există un risc politic sistemic dacă nu suntem atenţi… dacă toţi actorii vor reacţiona în mod responsabil, recesiunea va fi evitată” a afirmat luxemburghezul Jean Claude Juncker, preşedintele Grupului Euro (Eurogrup, ţările care au adoptat moneda euro şi fac parte din Uniunea Economică şi Monetară). Pentru 2009,  Jean Claude Juncker prognozează o creştere economică “foarte slabă” a economiei Uniunii Europene.

Cazuri răsunătoare de intervenţionism statal

După o primă respingere în Adunarea Reprezentanţilor, Congresul american a votat în toamna anului 2008, în ambele camere, planul de salvare propus de ex-secretarul Trezoreriei americane, Henri Paulson, de 700 miliarde dolari, care trebuiau să fie puşi la dispoziţie în trei etape: 250, 100 şi 350 miliarde dolari SUA.

Numai contractele de asigurare a tranzacţiilor cu instrumente financiare bazate pe ipoteci, încheiate de AIG, se cifrează la valoarea de 141 miliarde dolari SUA. Cum piaţa imobiliară americană este blocată, este de la sine înţeles de ce AIG avea nevoie de sprijin financiar. Aproape 37 miliarde dolari SUA (cca 25 miliarde euro), proveniţi  din creditul acordat de Fed asigurătorului AIG au intrat în conturile băncilor de investiţii, printre care se numără şi Goldman Sachs, Merill Lynch, Morgan Stanley, dar şi Banca Federală a Germaniei – Deusche Bank, care ar fi ajuns cei mai mari creditor ai AIG în cazul unui proces de faliment al asigurătorului american, ceea ce ar fi produs, probabil, cea mai importantă criză a băncilor de investiţii ale planetei. În pofida obişnuinţelor pe piaţa financiară, AIG a primit ajutor din partea autorităţilor federale americane, după ce agenţiile evaluare financiară au redus ratingul companiei, iar asigurătorul se afla în criză de lichidităţi necesare pentru a-şi îndeplini obligaţiile financiare.

Ca secretar al Trezoreriei americane, un post la fel de important ca secretarul de stat şi cel al apărării (după cum l-a asigurat preşedintele SUA, George W. Bush, la preluarea mandatului), Henry Paulson a avut intervenţii esenţiale pe pieţele americane, în lunile august şi sepembrie 2008, care de fapt au reprezentat statul american: achiziţionarea băncii de investiţii Bear Stearns de către JP Morgan, printr-un împrumut garantat de Fed; salvarea societăţilor de investiţii imobiliare Fannie Mae şi Freddie Mac, “cea mai importantă investiţie guvernamentală pe piaţa financiară din ultimii an”; a luat decizia să nu ajute banca de investiţii Lehman Brothers, care a intrat astfel în faliment. Deciziile sale şi nu numai, l-au făcut pe Jim Rogers, investitor important pe Wall Street să declare: “Statele Unite ale Americii sunt în acest moment mai comuniste decât China. Se pune accentul pe un stat al bunăstării pentru cei bogaţi, nu şi pentru cei săraci”.

Banca olandezo-belgiană Fortis a fost salvată de la faliment de acţiunile de sprijin financiar (a se citi naţionalizare), întreprinse de guvernele Belgiei, Olandei şi Luxemburgului. În 2007, Fortis a făcut o mişcare greşită de preluare, împreună cu Royal Bank of Scotland şi Banco Santander din Spania, a unităţilor ABN Amro şi a operaţiunilor de write-down (reducere a valorii contabile a activelor), ce au costat-o 24 miliarde euro. Fortis este cel mai mare angajator din sectorul privat belgian şi aproximativ jumătate din locuitorii ţării sunt clienţi ai băncii.

Banca Hypo Real Estate a fost salvată în extremis de guvernul german, aliat cu alte bănci comerciale, care i-au acordat un împrumut de urgenţă în valoare de 35 miliarde euro, în două tranşe, de 14, respectiv 21 miliarde euro; guvernul de la Berlin a plătit 40 la sută din prima tranşă, iar a doua, dacă va fi cazul, va fi achitată integral de către acesta.

Plafonul de garantare în UE a depozitelor bancare a fost majorat la 50 mii euro. Austria, Danemarca, Germania, Irlanda şi Suedia garantează integral depozitele bancare ale cetăţenilor lor. Anglia cochetează cu ideea recapitalizării instituţiilor financiare prin preluarea în participaţiune de către stat, ceea ce înseamnă naţionalizarea acestora! Northern Rock, care a falimentat în februarie 2008 (vezi mai sus), preluată de guvernul de la Londra, beneficiază în această situaţie de garanţii nelimitate pentru depozitele pe care le administrează, în timp ce clienţii altor bănci britanice au asigurate doar sume mai mici de 35.000 lire sterline (44.000 euro).

Guvernul islandez a naţionalizat trei bănci, două bănci mai mici şi Glimir Bank, plătind numai pentru ultima 600 milioane euro, în încercarea de a stabiliza piaţa financiară islandeză şi de a-i furniza lichidităţi.

Un flux de procese intentate de investitori au ajuns în faţa tribunalelor americane în urma colapsului Lehman Brothers, a vânzării Merrill Lynch către Bank of America, a preluării AIG de către guvernul federal american şi a falimentului Washington Mutual. Chiar şi înainte ca Lehman Brothers să-şi declare falimentul, cel mai mare din istoria Statelor Unite, procesele cauzate de criza financiară au depăşit numărul celor care au urmat timp de şase luni în criza similară, dar de dimensiuni mai mici, de acum 21 de ani.

Uniunea Europeană, demonstrează prin deciziile luate de Comisia Europeană, pentru ţările membre, un nou caz de intervenţionism în politicile economice, în vremuri numite de criză, fără implicaţii directe în structurile aflate în criză. Astfel, pe 28 ianuarie 2009, Comisia Europeană a propus realocarea a 5 miliarde euro din banii europeni necheltuiţi din finanţarea în 2008 a agriculturii europene, în cea mai mare parte pentru proiecte energetice ecologice, ferme eoliene offshore şi dezvoltarea internetului în bandă largă în zonele rurale. Conform planurilor, o sumă de 3,5 miliarde euro ar urma să fie acordată proiectelor energetice ecologice, în timp ce 1 miliard euro ar urma să sprijine dezvoltarea internetului în bandă largă. Alte 500 milioane euro sunt alocate combaterii noilor provocări agricole, cum ar fi schimbarile climatice, energia regenerabilă, administrarea apelor şi restructurarea sectorului produselor lactate.

Regulile planului european de salvare a băncilor cu probleme sunt următoarele: orice sprijin trebuie acordat la timp şi este, în principiu, temporar; trebuie protejate interesele contribuabililor; acţionarii existenţi suportă consecinţele intervenţiei guvernamentale; în caz de necesitate, guvernele sunt libere să schimbe conducerile băncilor; guvernele pot schimba şi politicile monetare ale băncilor respective; reglementările privitoare la jutoarele de stat în UE trebuie respectate; trebuie evitate efectele secundare asupra altor ţări. Cca 500 miliarde euro au fost vărsaţi iniţial de guvernele europene, în lunile septembrie şi octombrie 2008, pentru sprijinirea pieţelor bancare (cele mai semnificative sume sunt: cca 250 miliarde euro, pentru garantarea creditelor interbancare în Germania; ulterior, în noiembrie 2008, suma a fost dublată în Germania; 100 miliarde lire sterline, adică 126 miliarde euro pentru salvarea de la faliment a unor bănci britanice; 54 miliarde dolari SUA puşi la dispoziţie de Elveţia, 24 miliarde euro pentru Fortis din Belgia; 45 miliarde euro injectate de băncile şi companiile germane de asigurări, din care 15 miliarde lichidităţi, iar din total, 35 miliarde au fost pentru Hypo Real Estate; Grecia a pompat  41 miliarde pentru salvarea băncilor sale prin achiziţii de participaţii şi acordarea de garanţii guvernamentale; Kremlinul a pompat 27 miliarde euro pentru a scoate băncile ruse din impas; 7 miliarde au fost atraşi de italienii de la Unicredit, Credit Suisse a pierdut 840 milioane euro numai în trim. al III-lea al anului 2008 etc). La jumătatea lunii octombrie 2008, „ajutoarele” pentru sistmele bancare naţionale se prezentau astfel: Marea Britnaie – 380 miliarde euro; Franţa – 360 miliarde euro; Spania şi Austria –  câte 100 miliarde euro fiecare; Italia – 40 miliarde euro; Portugalia – 20 miliarde euro. „Nu este vorba despre cadouri facute bancherilor, ci de a face astfel încât consumatorii şi investitorii să poată funcţiona raţional”, a afirmat preşedintele Eurogrupului, premierul luxemburghez, Jean-Claude Juncker.

În realitate, guvernele din ţările membre UE au disponibilizat pe piaţa interbancară peste 3.777 miliarde euro, “distribuiţi” astfel: Marea Britanie – 781 miliarde euro pentru a stabiliza sectorul bancar, cea mai mare sumă din rândul celor 27 de ţări membre ale UE; Germania – peste 500 miliarde euro; Franţa – 360 miliarde euro; Olanda – 300 miliarde euro pentru garanţii bancare şi lichidităţi; Danemarca, unde 13 din cele mai mari 140 de bănci au fost salvate de banca centrală sau achiziţionate de bănci rivale, a cheltuit 594 miliarde euro; Austria – 100 miliarde euro; Norvegia – 55 miliarde euro, infuzii de lichiditate. Numai colapsul pieţelor ipotecare subprime a costat instituţiile financiare din toată lumea cca 660 miliarde dolari SUA (echivalentul a aprox 510 miliarde euro), sumă inclusă în cei 1.500 miliarde euro pierderi numai pe piaţa imobiliară americană despre care am făcut vorbire mai sus! În decembrie 2008, Japonia a anunţat un plan de redresare economică a ţării în valoare de 255 miliarde dolari SUA.

FMI a calculat grăbit în luna septembrie 2008, la 1.400 miliarde dolari, valoarea pierderilor financiare care se înregistrau în criza din 2008. În decembrie 2008, neinformat bine de data aceasta, Dominique Strauss-Kahn, directorul general al FMI, sublinia că economia mondială are nevoie de 1.200 miliarde euro pentru depăşirea crizei. În realitate, numai guvernele din ţările membre UE disponibilizaseră peste 2.200 miliarde euro!

Experţii agenţiei financiare Blomberg au calculat, la rândul lor, amploarea pierderilor actualei crize financiare de la izbucnirea sa în iulie 2008: 1.700 miliarde dolari SUA (1.400 miliarde euro). La care ar trebui să se adauge cei 4.000 de miliarde dolari SUA (cca 3.333 miliarde euro) “volatilizaţi” (prin scăderi masive ale cursului principalelor acţiuni cotate) numai la Bursa din SUA. Deci, 2.100 miliarde euro plasaţi pe piaţa interbancară de guvernele europene + 1.400 miliarde euro pierderi ale băncilor americane + 8.400 miliarde dolari (7.000 miliarde euro) pierderi bursiere numai în SUA = 10.500 miliarde euro! Fără a lua în seamnă şi pierderile bursiere din Europa şi Asia, care nu au fost contabilizate aici!! Nu putem să nu fim de acord, în acest complicat caz de cotabilizare a pierderilor actualei crize, cu Fidel Castro Ruz, preşedintele Cubei, care spunea în Reflecţiile sale din 18 septembrie 2008, următoarele: “Este foarte dificil să urmăreşti de aproape şi să înţelegi cifrele fabuloase de bani proaspeţi care se injectează economiei mondiale. Sunt doze mari de monedă de hârtie, care duc inevitabil la pierderea valorii şi a puterii de cumpărare…”

Inducerea “planificată” a celei mai “puternice crize economice din lume”

Dacă ar fi existat o coordonare a crizei financiare şi monetare din a doua parte a anului 2008 – sau poate că această coordonare chiar a existat (sic!) – ea nu ar fi putut să fie atât de perfectă pe cele două ţărmuri ale Atlanticului. În luna octombrie 2008, “specialiştii financiari” ne-au anunţat că “economia SUA ar putea intra în cea mai puternică recesiune economică din ultimii 26 de ani”: oficialii Fed şi cei ai Trezoreriei Americane au declarat că se aşteptau la o deteriorare a mediului economic, însă nu credeau că aceasta va avea loc cu atât de mare rapiditate; deteriorarea mediului economic american şi european a constat în: scăderea încredierii consumatorilor, diminuarea numărului de proiecte imobiliare, scăderea vânzărilor cu amănuntul, diminuarea producţiei industriale. Un “guru” a profeţit însă: “Deteriorarea datelor economice a fost mult mai severă decât ne aşteptam în ultimele câteva săptămâni” (tot din octombrie – n.n.), a declarat Frederic Mishkin, fost guvernator al Fed. Alt “guru”, Alan Blinder, fost vice-preşedinte al Fed, a declarat că se aşteaptă ca SUA să intre într-o perioadă de recesiune economică mult mai gravă decât cea din 2001 sau cea din 1990-1991 (subl.ns.). Tot ce contează este ca autorităţile să se asigure că această perioadă nu va fi mai grea decât recesiunea din 1982″ (sic ! – n.n.), a mai adăugat acesta. De asemenea, mai mulţi experţi se aşteaptă ca rata şomajului să crească de la 6,1 la sută – nivelul lunii octombrie 2008 – până la 8 la sută. Oficialii Fed au fost de părere că cel mai ridicat nivel va fi de 7,5 la sută, nivel atins în 1992. “Am putea vorbi despre cea mai gravă recesiune economică de după război”, a mai declarat şi preşedintele Macroeconomic Advisers şi fost guvernator al Federal Reserve, Larry Meyer. “Suntem pe drumul cel bun. Europenii urmează aceeaşi direcţie, ceea ce este foarte important. Nu ştim însă dacă este suficient până nu vedem un rezultat pe piaţă », a mai spus Mishkin.

Pentru 1,5 miliarde de salariaţi din toată lumea – adică un sfert din toată populaţia Terrei, cu alte cuvinte, toată populaţia activă a planetei ! – vin timpuri grele, a prezis şi Organizaţia Internaţionala a Muncii (OIM), care a subliniat un fapt binecunoscut – că din pricina recesiunii va spori şomajul, care va  afecta în 2009 cu 20 de milioane de oameni apţi de muncă mai mult decat în 2008. Totodată, « milioane de oameni ar face bine să se pregătească” (subl.ns.) în 2009 pentru o reducere a lefurilor lor. Aceste „constatări”, evident alarmiste pentru piaţa resurselor umane, au fost date publicităţii în mod calculat, după cele ale „specialiştilor financiari” şi sunt conţinute în primul raport global privind evoluţia salariilor, realizat de OIM la jumătatea lunii noiembrie 2008.

Potrivit experţilor OIM, « specialişti în resurse umane », o reducere a activităţii economice de un procent, provoacă reduceri salariale de 1,5 la sută. Experţii OIM nu ne spun şi în ce măsură, acest model rămâne valabil în actuala recesiune. Reuşind însă o veritabilă formalizare a pieţei muncii, ei ne anunţă un alt fapt teoretic, acela că, „Dacă salariaţii au mai puţini bani în buzunare, vor cumpăra mai puţine mărfuri şi vor face uz de mai puţine servicii, prin urmare consumul general se va reduce, iar recesiunea va lua amploare, întârziind relansarea economică”.

 

Planul de relansare economică a Uniunii Europene

Pe 26 noiembrie 2008, Comisia Europeană a prezentat Planul de Relansare Economică (PRE) al ţărilor membre UE, în valoare de 200 miliarde dolari SUA, care vizează acordarea de avansuri din fondurile structurale, scutiri de taxe, garanţii ce pot fi acordate şi ajutoare de stat. PRE urmăreşte nu doar măsuri imediate, pentru ieşirea statelor membre UE din criza economică actuală, ci şi măsuri de dezvoltare ulterioară a acestora. Sunt propuse astfel, măsuri de economisire a energiei, folosirea pe scară largă a energiilor regenerabile, activităţi de impuls fiscal pentru realizarea primelor două măsuri, precum scutirea de TVA a produselor şi serviciilor “verzi” din domeniul construcţiilor sau reducerea TVA pentru servicii care implică “munca intensivă”; beneficiarii sunt micile firme de reparaţii – de la reparaţii de pantofi şi haine, la reparaţii de electrocasnice, frizeriile şi saloanele de coafură – dar şi firmele care oferă servicii de menaj sau de asistenţă – îngrijirea copiilor, bătrânilor sau a persoanelor cu dizabilităţi; totul pentru ca cei rămaşi fără un loc de muncă să se recalifice, să îşi găsească alt loc de muncă, iar patronii să fie impulsionaţi să îi angajeze. Referitor la măsurile de economisire a energiei, Comisia Europeană a anunţat subvenţii directe sau indirecte pentru achiziţionarea unor autoturisme mai prietenoase cu mediul sau pentru stimularea unor construcţii mai eficiente din punct de vedere energetic.

Comisia a anunţat că va ajuta statele membre să realizeze proiecte mari de infrastructură, care să fie implementate cu fonduri structurale, acordând avansuri mai repede şi în sume mai mari. Şi aici a fost propusă o măsură de impuls fiscal, şi-anume, reducerea CAS-ului plătit de angajatorii care oferă locuri de muncă muncitorilor necalificaţi sau o serie de bani pentru programe de recalificare profesională. Statele membre vor trebui să întocmească programe operaţionale care să pună accent pe lucrătorii necalificaţi sau pe categoriile cele mai vulnerabile ale populaţiei.

Mediul de afaceri este marele câştigător al Planului de Relansare Economică. Totul este ca firmele şi companiile să propună proiecte, la fel ca şi autorităţile publice. Banca Europeană de Investiţii şi-a suplimentat pachetul financiar destinat împrumuturilor acordate IMM-urilor de la 10 miliarde de euro la 15 miliarde euro anual, deci 30 de miliarde pentru perioada de 6 ani, acoperită de PRE. Comisia Europeană a anunţat, de asemenea, alocarea a 1,5 miliarde euro pentru retehnologizarea micilor companii europene şi tranformarea lor în “firme verzi”; înfiinţarea unei astfel de firme sa va face în maxim 3 zile, cu costuri zero. Scopul generic al PRE este atragerea investiţiilor, care să conducă la păstrarea sau crearea de locuri de muncă, precum şi acordarea unor reduceri de impozite, care să atragă creşterea consumului public şi individual.

Pârghia ajutoarelor de stat

Un raport al Comisiei Europene din noiembrie 2008 subliniază că statele membre folosesc din ce în ce mai mult posibilităţile oferite de normele UE privind ajutorul de stat, revizuite, pentru o mai bună direcţionare a acestuia. În 2007, statele membre UE au alocat, în medie, 80 la sută din ajutoarele stabilite pentru diverse obiective, comparativ cu aproximativ 50 la sută la mijlocul anilor ‘90, majorând, totodată, fondurile destinate cercetării şi dezvoltării şi ajutorului de stat pentru mediu.

Confruntându-se cu actuala criză financiară şi economică, acţiunea coordonată a statelor membre UE şi a Comisiei a asigurat mobilizarea rapidă a mecanismelor de sprijinire a sectorului financiar, în conformitate cu normele UE privind ajutorul de stat. Comisarul european pentru concurenţă, Neelie Kroes nota în acest sens: „Apreciez foarte mult eforturile statelor membre în vederea unei mai bune direcţionări a ajutorului acordat. Comparativ cu anii ‘90, când 50 la sută din ajutor era destinat obiectivelor orizontale, valoarea actuală de 80 la sută indică o evoluţie pozitivă. În situaţia unui declin economic, acordarea de ajutoare bine direcţionate devine şi mai importantă“.

În ultimii 25 de ani, nivelul total al ajutoarelor de stat acordate de ţările membre UE a scăzut de la peste 2 la sută din PIB în anii 1980, la aproximativ 0,5 la sută în 2007. Subliniind, în acelaşi timp, continuarea tendinţei statelor membre de a-şi concentra ajutoarele pe obiectivele orizontale, tabloul de bord indică, totuţi, faptul că, în urma crizei financiare recente, ponderea ajutorului de salvare şi restructurare a cunoscut o creştere semnificativă pentru unele ţări membre UE în 2008. Acţiunea coordonată a statelor membre şi a Comisiei a permis punerea în aplicare rapidă a unor mecanisme de sprijin adecvat pentru a răspunde provocării crizei financiare şi economice, în conformitate cu normele UE privind ajutorul de stat. Situaţia excepţională a pieţelor şi numărul mare de notificări primite constituie o provocare semnificativă pentru Comisie, care trebuie să rezolve aceste cazuri rapid, asigurându-se, totodată, că măsurile sunt proporţionate şi nu fac discriminări între companii. Ca urmare a bunei cooperări cu statele membre, precum şi a instituirii rapide a unei proceduri unitare de ieşire din criză, Comisia a reuşit să răspundă la notificări şi să adopte decizii în timp record, uneori chiar şi în termen de 24 de ore.

Ca urmare a reformelor lansate prin intermediul Planului de acţiune din 2005 privind ajutoarele de stat, din ce în ce mai multe măsuri de ajutor sunt acum exceptate de la controlul ex ante al Comisiei, fie prin regulamentul de minimis, fie prin Regulamentul General de Exceptare pe Categorii (General Block Exemption Regulation, GBER). Aceasta permite Comisiei să se concentreze asupra celor mai grave cazuri de denaturare a concurenţei. Deja, în 2007, înainte de GBER, măsurile de ajutor exceptate pe categorii reprezentau 65 la sută din numărul total al măsurilor, comparativ cu 40 la sută în 2002, desi acest lucru nu este încă reflectat la fel în ceea ce priveşte cheltuielile: 13 la sută din totalul ajutoarelor au fost acordate prin exceptare pe categorii în 2007 (comparativ cu doar 6 la sută, în 2006). GBER face acum mai uşoară acordarea, de către statele membre UE, a tipului adecvat de ajutor şi facilitarea de către acestea a accesului la finanţare, în special pentru IMM, permiţând astfel o abordare şi mai eficientă a crizei financiare şi economice actuale.

Criza economică poate fi pozitivă pentru ţările în curs de dezvoltare

Pentru statele dezvoltate ale planetei, etapa cea mai grea a crizei financiare şi economice s-a încheiat la jumătatea lunii octombrie 2008. “Ce a fost mai rău a trecut”, considera şi Dominique Strauss-Kahn, preşedintele FMI, care sublinia că statele ar trebui să intervină atunci când este necesar, în conformitate cu propriile nevoi şi este important ca orice demers să fie “masiv”. Pentru statele în curs de dezvoltare, precum România, etapa cea mai grea a crizei financiare şi economice a început abia la jumătatea lunii octombrie 2009!

Stresul crizei financiare mondiale, coroborat cu preocupările legate de schimbările climatice şi creşterea preţurilor la produsele alimentare, ar trebui folosit în interes propriu de ţările în curs de dezvoltare, pentru a avea o creştere “curată” a economiei, se arată într-un raport UNCTAD, al Conferinţei ONU pentru Comerţ şi Dezvoltare, dat publicităţii pe 8 februarie 2010 la Geneva.           Potrivit acestui document, apelarea la energii curate ar putea conduce la crearea de locuri de muncă, însă, pentru a face progrese, ţările în curs de dezvoltare trebuie să elimine barierele politice care împiedică fluxul de capital în acest sector. Studiul UNCTAD relevă faptul că tehnologiile de construcţie în domeniul energiilor verzi pot fi realizate la costuri reduse prin utilizarea de materiale produse la nivel local. Conform studiilor întocmite de Comisia Europeană, o eficienţă energetică mai bună poate duce la economii anuale medii de până la 1.000 de euro pentru o gospodărie.

Estimările specialiştilor europeni vorbesc despre faptul că în privinţa construcţiei de clădiri eficiente energetic, a renovării clădirilor existente, precum şi a producerii de energie verde este aşteptată o creştere anuală la nivel mondial de şase la sută. Cele mai multe noi locuri de muncă în acest sector ar urma să fie create pe plan local, mai cu seamă în cazul întreprinderilor mici din sectorul construcţiilor, programele de eficienţă energetică fiind valabile în regiunile subdezvoltate şi în zonele cu şomaj ridicat, potrivit raportului. Autorii documentului notează că alte oportunităţi de dezvoltare economică se întrevăd în agricultura durabilă, prin metode alternative de producţie, evoluţia tehnologiei, precum şi schimbarea preferinţelor consumatorilor. UNCTAD recomandă guvernelor din ţările în curs de dezvoltare să încurajeze utilizarea diferitelor forme ale agriculturii durabile, mai cu seamă a agriculturii ecologice. Totodată, se aduce în discuţie încurajarea micilor agricultori, aceştia reprezentând majoritatea producătorilor de produse alimentare din lume. Datele UNCTAD arată că fermele din Africa de Sud, în care s-a pus accent pe producţia ecologică, au fost semnificativ mai profitabile decât grupurile de ferme implicate în producţia agricolă convenţională. finanţarea din fonduri publice pentru cercetare în domeniul ecologic să fie reorientată către un “ecosistem durabil bazat pe agricultură”. Alte măsuri recomandate de UNCTAD se referă la livrările de energie regenerabilă, în special în zonele rurale. Astfel, se aduc în prim-plan tehnologii, cum ar fi: panouri solare, mori de vânt, generatoare de biogaz (folosind deşeuri agricole), precum şi hidrocentrale mici. Toate acestea pot duce la creşterea producţiei agricole, îmbunătăţirea sănătăţii localnicilor din zonă, odată cu reducerea poluării, şi crearea de noi locuri de muncă.

Continue Reading

scoala academica de sociologie

CRIZA ACTUALĂ. ÎNVĂŢĂMINTE PENTRU VIITOR

Published

on

În cele peste patru mii de ani de civilizaţie făurite înainte şi după naşterea lui Hristos, oamenii  nu au învăţat nimic sau aproape nimic din crizele economice, care s-au succedat din antichitate şi până în prezent cvasi asemănător, ducând în final la prăbuşirea unor imperii (state mai puternice) şi la apariţia altor puteri economice la orizont. Criza actuală, care s-a profilat a avea un sfârşit în cca 3 ani, continuă cu un nou început şi deci, un nou sfârşit care va urma, cel mai probabil tot în trei ani, demonstrând că urmează o sinusoidă în formă de W, aşa cum s-au exprimat majoritatea economiştilor redutabili ai planetei.

Este pentru prima oară în istoria economiei, dar şi a gândirii economice, când specialiştii în ştiinţele economice încearcă să prevadă trendul unei crize economice, care are la bază, ca şi celelalte produse în istorie, comportamentul iraţional al oamenilor. Lucrarea de faţă îşi propune să vorbească despre aceasta.

  Prima parte a crizei

            Prima parte a crizei bancare, financiare şi economice, latura din stânga a literei W, s-a desfăşurat în perioada 2008-2010 şi a cuprins SUA şi principalele state europene dezvoltate şi emergente.

Preşedintele Băncii Centrale Europene (BCE), Jean-Claude Trichet, transmitea pe 5 septembrie 2009, avertismentul că este este prematur să proclamăm sfârşitul crizei economice, după primele semne de ameliorare a perspectivelor economice în zona euro: “În prezent, se menţine nevoia de susţinere a creditelor”, declarat el în cadrul unei conferinţe susţinute la Frankfurt. “În acest context, BCE îşi va menţine măsurile excepţionale privind acordarea de ajutoare băncilor, pentru a le încuraja să împrumute mai mult, în condiţiile în care criza creditelor se menţine la cote înalte. Nu a venit încă timpul sa aplicam o strategie post-criză”, a mai afirmat Trichet. “Dar vreau să subliniez că BCE are o astfel de strategie şi că suntem gata să o aplicăm” când va fi necesar, a continuat preşedintele BCE. Cu o zi în urmă, liderul BCE declarase că perioada de contracţie maximă a economiei s-a terminat, subliniind că relansarea se anunţă “laborioasă” şi “neregulată”. Nici dacă ar fi să-l înţelegem deplin pe preşedintele BCE, nu am putea să punem laolaltă epitete precum “laborioasă” şi “neregulată”. Şi ceea ce nu înţelegem este, cum poate un responsabil economic de talia sa să decreteze una şi alta, susţinând trendul înregistrat de indicatorii economici, fără să încerce să inducă un anumit tip de comportament la nivel individual şi social al actorilor economici.

În aceeaşi zi – 5 septembrie 2009 – ex-directorul general al Fondului Monetar International (FMI), Dominique Strauss-Kahn, îndemna guvernele să “formuleze”  strategii clare pentru ieşirea din criză, pentru a nu submina recuperarea economică în curs. A avertizat, totodată, că reforma reglementării financiare internaţionale nu avanseaza suficient de repede. “Economia mondială pare să fie, în sfârşit, pe cale să depăşească cea mai gravă recesiune pe care am cunoscut-o”, a afirmat acesta într-un discurs susţinut laBerlin. Strauss-Kahn a subliniat că recuperarea trebuie să fie “relativ lentă”, evocând riscul unei “recuperări fără locuri de munca”.  “A venit momentul ca liderii să-şi dezvolte propriile strategii de ieşire din criză, pentru că dacă nu reuşesc să clarifice şi să-şi formuleze planurile, riscă să submineze încrederea (actorilor economici – n.n.) şi chiar procesul de recuperare”, a susţinut acesta. “Oprirea prea devreme a recuperării este în sine un risc real”, a mai precizat Strauss-Kahn.

Actuala criză este provocată de politici fiscale nesustenabile în unele ţări, întârzierea măsurilor de consolidare a sistemului financiar din zona euro şi progrese insuficiente în stabilirea disciplinei şi a flexibilităţii necesare pentru o funcţionare corectă a Uniunii Monetare Europene (UEM), sublinia FMI într-o declaraţie postată pe site-ul instituţiei la începutul lunii iunie 2010. Conform FMI, măsurile care trebuie luate de urgenţă sunt stabilirea sustenabilităţii fiscale, ţinând cont de diferenţele în presiunea exercitată în statele zonei euro pe piaţa financiară şi stadiul relansării economice, impulsionarea creşterii economice, accelerarea restructurării sistemului financiar şi întărirea guvernanţei economice a UEM. “Accentul trebuie să cadă pe aplicarea disciplinei bugetare, cu sprijinul reformei legislative şi redresarea dezechilibrelor macroeconomice majore, se mai spunea în declaraţia FMI. Principalele riscuri de recesiune în zona euro rezidă, conform FMI, în întârzierea măsurilor sau adoptarea unora incomplete privind consolidarea fiscală în unele ţări şi deprecierea euro.

La începutul lui octombrie 2010, la doi ani de desfăşurare a celei mai mari crize financiare pe plan mondial, după Marea Depresiune, FMI solicita instituţiilor de reglementare să fie mai agresive pentru a evita ca marile instituţii financiare să comită din nou aceeaşi greşeală şi să îşi asume mai multe riscuri în cazul debitelor. Obiectivul, reitera FMI, este evitarea, pe cât posibil, de a se produce o altă criză. Şi pentru aceasta este necesară realizarea unei mai mari coordonări a reglementatorilor pe plan internaţional, iar aceştia să aibă un mandat mai clar, resurse şi autoritate suficientă pentru supervizarea companiilor şi pieţelor financiare. De asemenea, FMI a propus crearea unui fond de stabilitate de către bănci, care să permită acoperirea costurilor iniţiale şi a costurilor derivate din viitoarele situaţii de criză. Băncile trebuie responsabilizate pentru riscurile excesive pe care le iau. Toate aceste solicitări ale FMI sunt astăzi realitate.

La trei ani de începutul crizei actuale, putem spune că aceasta se depărtează de noi sau suntem încă în plină criză financiară, economică şi monetară care zguduie din temelii sistemul finanicar, economic şi bancar mondial? Judecăţile de valoare următoare vă dau răspunsul…

O conferinţă asupra sistemului monetar internaţional a început pe 11 mai 2010, dimineaţa, la un hotel din Zurich. organizată sub egida Fondului Monetar Internaţional (FMI) şi a Băncii Naţionale a Elveţiei (BNS). Au participat directorul general FMI, Dominique Strauss-Kahn, vicepreşedintele Rezervei Federale Americane (Fed), Donald Kohn, preşedintele Consiliului de stabilitate financiară, Mario Draghi, celebrul om de afaceri George Soros, preşedintele Băncii Centrale Europene (BCE), Jean-Claude Trichet, preşedintele Bundesbank, Axel Weber şi cel al BNS, Philipp Hildebrand – deci, cei mai importanţi oameni din domeniile financiar şi bancar de pe planetă. Reuniunea a durat toată ziua şi nu a fost deschisă publicului. Doar câteva agenţii de presă au avut acces. Participanţii n-au dat declaraţii înainte de începutul evenimentului, care s-a finalizat cu o conferinţă de presă, la 16.30 GMT.

Reuniunea a avut loc după ce UE, împreună cu FMI, au pus în aplicare în noaptea de duminică 8 spre luni 9 mai 2010, un plan de ajutor, de până la 750 miliarde de euro, pentru a ajuta ţările din zona euro aflate în dificultate. Paralel, cele mai multe bănci centrale ale lumii, de exemplu BCE, au anunţat măsuri concrete şi excepţionale destinate să aducă stabilitate financiară în zona euro, pe fondul îngrijorării cu privire la criza din Grecia, care s-ar putea extinde şi către alte ţări, precum Spania şi Portugalia.

“Este necesar să se schimbe filosofia deflaţionistă, atât de adânc înrădăcinată în Europa monetară. Această filosofie nu face decât să alimenteze inexorabil criza. Europa este pironită pe crucea ortodoxiei monetare, cu consecinţe nefaste care îi afectează pe toţi. Noi credem că numai un act de curaj colectiv va putea salva Europa şi euro. E timpul să se schimbe cursul” solicitau la 4 iulie 2011, Giorgio La Malfa – politician şi deputat, Piergiorgio Gawronski – economist şi jurnalist, într-un editorial publicat în cotidianul italian La Stamp.

Următorii trei ani

Partea a doua, latura din dreapta a literei W, apreciem că se va derula între 2011-2013 şi va cuprinde aceleaşi state. Cauza acestei mari crize nu o mai constituie ca în perioada 1929-1933, supraproducţia, ci, bula imobiliară speculativă şi deficitele publice bugetare cumulate. Pentru partea a doua a crizei, cea pe care o parcurgem acum, statele sunt mult mai pregătite să reacţioneze la efectele sale negative, fiind deja luate mai multe măsuri pe plan bancar, financiar, care, acompaniate de măsuri economice corespunzătoare, ar trebui să scoată ţările respective din criză.

Pe 20 iulie 2011, la trei ani după izbucnirea crizei, preşedintele Rezervei Federale Americane (Fed), Ben Bernanke, declara următoarele: “Măsurile extraordinare adoptate de către autorităţile din întreaga lume au ajutat la stabilizarea situaţiei dar, după circa 3 ani, recuperarea de pe urma crizei este departe de a fi completă, atât în SUA cât şi în multe alte ţări”. Preşedintele Fed a reamintit că această criză a determinat o reproiectare şi o reformă a reglementării financiare la nivel global. El a subliniat că, din cauza crizei, băncile centrale şi agenţiile de reglementare au suplimentat supervizarea tradiţională a firmelor şi pieţelor, ţinând cont de ameninţările pentru stabilitatea sistemului financiar în ansamblul său.

Consiliul de Supervizare pentru Stabilitate Financiară, creat în SUA după aprobarea legii Dodd-Frank privind reforma financiară, a făcut progrese în eforturile pentru identificarea şi combaterea potenţialelor ameninţări la stabilitatea financiară din SUA, a precizat Bernanke. De asemenea, Consiliul a progresat şi în stabilirea unor reguli care să permită identificarea instituţiilor non bancare, care ar putea produce riscuri sistemice, astfel încă Fed să realizeze o examinare mai detaliată a acestora.

Ben Bernanke a menţionat şi o serie de schimbări organizaţionale realizate cu scopul de a aproba legea reformei financiare, precum crearea de grupuri multidisciplinare de lucru pentru supravegherea instituţiilor financiare mari şi complexe. Totuşi, a recunoscut că, în pofida reformelor pozitive, atât Fed cât şi alte agenţii guvernamentale se confruntă cu provocarea armonizării reglementărilor naţionale cu acordurile internaţionale, precum Basel III. Acordurile Basel impun băncilor să-şi majoreze capitalul de calitate ridicată pentru a evita colapsurile financiare. Bernanke a adăugat că tranziţia la noul sistem prevăzut de legea Dodd-Frank – realizată pentru a reglementa marile firme financiare al căror faliment ar putea reprezenta o ameninţare pentru sistem – va necesita mai multă muncă din partea sectorului public şi a celui privat. Oficialul Fed a insistat asupra necesităţii de a nu pierde din vedere motivele care au stat la baza declanşării actualului proces şi anume nevoia de a fi siguri că evenimente ca cele ce au declanşat grava criză globală din 2008 nu se vor mai repeta.

Criza financiară, monetară şi economică, departe a se fi încheiat, ameninţă să se transforme într-o criză globală a datoriilor publice. Ţările îşi datorează între ele bani. Mulţi bani. La nivelul UE, datoriile publice ale statelor membre ajungeau în mai 2010 la suma de 8.600 de miliarde de euro. Agenţia de evaluare financiară Moody’s a publicat un material în care atrage atenţia asupra posibilei extinderi a crizei datoriilor publice asupra sistemelor lor bancare, ceea ce ar fi un dezastru.  Iată mai jos datoria publică a statelor europene, în mai 2010, exprimată atât ca procent din PIB, cât şi ca sumă nominală:

1. Italia 115,8 % (1.795 miliarde de euro)

2. Grecia 115,1 % (300 miliarde de euro)

3. Belgia 96,7 % (326,6 miliarde euro)

4. Ungaria 78,3 % (75 de miliarde de euro)

5. Franta 77,6 % (1.489,025 de miliarde euro)

6. Portugalia 76,8 % (125 910 miliarde de euro)

7. Germania 73,2 % (1.700 mld. Euro)

8. Malta 69,1 %  (3,948 miliarde de euro)

9. Marea Britanie 68,1  % (950,3 miliarde lire)

10. Austria 66,5 % (184,1 miliarde de euro)

11. Irlanda 64 % (104,6 miliarde eur)

12. Olanda 60,9 % (347 miliarde euro)

13. Cipru 56,2 % (9,5 miliarde euro)

14. Spania 53,2  % (559,65 miliarde euro)

15. Polonia 51 % (684,3 mld PLN)

16. Finlanda 44  % (75 miliarde euro)

17. Suedia 42,3 % (1.293,753 miliarde SEK)

18. Danemarca 41,6 % (689,036 miliarde Dkk)

19. Letonia 36,1 % (4,7 miliarde LVL)

20. Slovenia 35,9 % (12,5 miliarde euro)

21. Slovacia 35,7 % (22,5 mld euro)

22. Cehia 35,4 % (1.282,29 miliarde coroane cehe)

23. Lituania 29,3 % (27,1 miliarde LTL)

24. Romania 23,7 % (116,526 miliarde lei)

25. Bulgaria 14,8 % (9,79 miliarde leva)

26. Luxemburg 14,5 % (5,4 miliarde euro)

27. Estonia 7,2 % (15,5 miliarde EEK)

                               Uniunea Europeană 73,6 % ( 8.690,3 miliarde de euro)

Profeţiile lui Kenneth Rogoff şi Nuriel Roubini

Economiştii mari, recunoscuţi public pentru teoriile lor pot să se hazardeze şi să emită tot felul de ipoteze de lucru, mai ales când sunt plătiţi bine pentru asta. Nu este aceasta un indicator al notorităţii lor. Numai că a face profeţii în plan economic, finaniciar sau bancar este, se pare, cel mai hazardat lucru pentru că, reacţiile oamenilor sunt imprezibile, iar economia şi alte ştiinţe exact acest lucru nu-l pot prezice.

Unele state din Europa de Est vor intra în faliment în următorii doi-trei ani, Ucraina, România şi Ungaria fiind “potenţiali generatori de oscilaţii”, a avertizat Kenneth Rogoff, profesor la Universitatea Harvard, fost economist şef al FMI, într-un interviu acordat publicaţiei austriece Profil, la sfârşitul lunii august 2010. Tot el, amintindu-şi parcă elementele simple ale ecuaţiilor economice, se dezice apoi de profeţiile sale: “Nu toate statele vor supravieţui consolidării bugetului de stat, dar este imposibil să previzionezi ce ţări ar putea da faliment”.

Nouriel Roubini, economistul care a prezis criza din 2008, avertizează că există peste 50% şanse să intrăm din nou în recesiune, în timp ce capitalismul este la un pas de a se autodistruge. Economia este prinsă în cleştele reducerii consumului, mai ales prin reticenţa firmelor de a face noi angajări şi noi investiţii care să dea un imbold economiei. Toată lumea încearcă să îşi creeze rezerve pentru cazul în care economia intră într-o nouă pantă descendentă, uneori companiile stau pe munţi de bani cash şi aşteaptă. Această aşteptare este foarte păgubitoare… “Dar aici există şi un paradox. Dacă nu angajezi muncitori, nu există suficiente venituri ale muncitorilor, nu există sufientă încredere a consumatorilor, nu există suficient consum, nu există suficientă cerere finală”, a declarat Rubini într-un interviu pentru The Wall Street Journal, care a continuat: «Sistemul capitalist este aproape de a intra într-o buclă autodistructivă, în care fiecare încearcă să se salveze, în detrimentul interesului general. „În ultimii 2-3 ani această situaţie s-a înrăutăţit. Am avut o redistribuire masivă a veniturilor din piaţa muncii către capitaluri, din salarii către profituri, inegalitatea întrfe venituri şi averi a crescut. Tendinţa firmelor de a cheltui e mai redusă decât cea a populaţiei, şi companiile îşi permit să economisească mai mult decât populaţia. Modul de redistribuire a veniturilor şi averilor diminuează cererea agregată. Karl Marx avea dreptate, la un moment dat, capitalismul se poate autodistruge. Nu poţi să muţi veniturile din muncă către capital fără să ai un exces de capcacitate şi o lipsă a cererii agregate. Asta se întâmplă. Credeam că pieţele funcţionează, dar nu funcţionează. Este un proces autodistructiv”.

Nu suntem exact încă în această fază. Dar riscul de depresiune economică globală există şi Roubini îl plasează la 50% în acest moment. Există prea multă datorie a mediului privat şi a celui guvernamental. Din datorie nu poţi să ieşi decât prin economisire, într-o creştere economică puternică sau prin metoda periculoasă a inflaţiei, spune Roubini. Dar, dacă nu reporneşte consumul populaţiei şi firmelor, atunci rişti să rămâi în recesiune. În SUA, însă, nu există creştere economică puternică, iar consumul populaţiei nu creşte. Există însă “sectorul imobiliar zombie şi băncile zombie”. Băncile sunt şi cele mai mari riscuri pentru economie, pentru că sunt mai mari şi mai greu se salvat. “Am putea avea un Lehman la puterea a 2-a”. Faptul că Fed a anunţat că va ţine dobânzile aproape de zero până în 2013 nu va ajuta prea mult economia, spune Roubini. El se aşteaptă ca Bernanke să anunţe un nou program de « quantitative easing » şi apoi încă unul şi încă unul. Politica monetară nu va putea elimina riscul ca economia să intre într-o nouă recesiune. Totuşi, economistul crede că banii nou apăruţi nu vor crea prea multă inflaţie, pentru că vor ajunge din nou la Fed, ca rezerve în exces ale băncilor.

Măsurile de austeritate vor împinge ţările mai adânc în recesiune. Inclusiv, ţări ca Marea Britanie, Franţa sau SUA, ţări care nu şi-au pierdut încă accesul la pieţe, dar pe care există o presiune imensă. Roubini crede că pe termen scurt aceste ţări ar trebui să dea un imbold economiei prin deficite mai mari şi să vină cu o strategie pe termen mediu şi lung care să promită reducerea gradului de îndatorare, după ce economia intră într-un ciclu de creştere. Până ca apele să se limpezească, chiar Roubini spune că îşi ţine banii în cash şi că îşi sfătuieşte clienţii să evite activele riscante. El crede că aurul este bun pentru hedging în această perioadă de incertitudine economică, în plus este un antidot la inflaţie şi vede riscuri limitate în ceea ce priveşte investiţia în aur.

SUA şi-a pierdut capacitatea de a le ajuta marile bănci sau chiar statele prin intermediul unor instituţii ca FMI sau Banca Mondială. “Marele risc al perioadei următoare îl reprezintă o explozie “nucleară” pe piaţa instituţiilor financiare, cu dezastruoase implicaţii sistemice. Întrebarea care se pune nu este dacă ci când se va întâmpla. Momentan ar mai fi ceva instrumente de cosmetizare a realităţii. Mă aştept ca politicienii să apeleze cu generozitate la ele pentru a amâna nu cu mult timp răfuiala finală », a mai comentat Nuriel Roubini.

Comentariul lui Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, la situaţia actuală este următorul: «Lumea se schimbă. Nu ştim însă cum va arăta. Nici bancherii nu ştiu. Vă daţi seama ce ar face dacă ar şti… După asemenea crize, avem o singură certitudine: că lumea se va schimba…».

            Învăţăminte pentru prezent şi viitor

Mijloacele media sunt factorul principal azi, de inducere a crizelor economice. La unison parcă, ziare, reviste, radiouri şi televiziuni, încercând să fie cât mai obiective şi să relateze ştirile zilnice ale evoluţiilor bursiere, ale ratingurilor de ţară şi ale datoriei publice a statelor – ultimii indicatori care bagă lumea în speireţi, exact asta şi obţin – o diminuare a încrederii individuale şi sociale în nişte tendinţe. Iar de aici şi până la trendul descrescător al buselor şi economiilor nu mai este decât un pas mic pe care oamenii în subiectivismul lor marcant îl parcurg imediat. Oamenii induc deci criza prin mecanisme media şi apoi psihologice.

În 5 septembrie 2009, la un an şi ceva de la declanşarea ultimei crize economice, cu derivatele ei, financiară şi monetară, preşedintele BCE declara: „Nu a venit încă timpul să aplicăm o strategie post-criză”. Deci, creăm instituţi cheie, cum este BCE, cu rol în gestionarea crizelor. Nu ar mai bine să înţelegem şi să aplicăm comportamente pentru ca aceste instituţii să gestioneze situaţii care să încerce evitarea crizelor şi  nu ieşirea din crize…

Volatilitatea preţurilor la alimente s-a aflat în centrul agendei reuniunii G-20, care a avut loc în iunie 2011 la Paris. Guvernele europene au subliniat cu acest prilej că sunt conştiente de faptul că preţurile alimentelor evoluează în spirală în contextul în care încrederea consumatorilor coboară vertiginos. Franţa a fost probabil cel mai rău lovită de secetă în lunile aprilie-mai 2011. În calitate de al doilea cel mai mare exportator agricol şi principală putere agricolă a UE, ţara dispune de un patrimoniu valoros de autonomie agricolă. Dar, crescătorii de bovine şi agricultorii se confruntă cu grave probleme de lichidităţi în contextul în care randamentele se prăbuşesc, iar costurile asigurării hranei pentru animale sunt exorbitante. Situaţia este agravată de costurile la energie în creştere, iar mulţi au rămas cu pierderi paralizante. Guvernul francez, de exemplu, a fost receptiv la această problema. Operatorul de stat feroviar, SNCF, subvenţionează transportul hranei hranei pentru bovine, băncile din ţară ajută în problemele legate de solvabilitate, oferind debitorilor unele marje de manevră, companiile de asigurări amână plăţile clienţilor până când situaţia se ameliorează, iar guvernul a injectat 800 de milioane de euro (1.162 miliarde de dolari) în fonduri pentru economia agricolă, reportând plata unică pe exploataţie pe 2011.

Există şi problema unei producţii minime de culturi care sunt inadecvate tiparelor climatice locale. Un exemplu tipic este cultivarea porumbului pentru hrana vitelor. Porumbul are nevoie de multă apă şi este cultivat în regiuni cu precipitaţii insuficiente. Mult prea des fermierii trebuie să asigure peste 90% din apa pentru culturi din alte surse decât ploaia, iar seceta recentă a exacerbat această situaţie. Guvernele din întreaga lume îi încurajează pe agricultori să producă cantităţi imense de culturi cu valoare mică şi volum mare, care, din păcate, se irosesc în mare parte sub povara necruţătoare a secetei. Este o moştenire extrem de ineficientă a unei politici agricole învechite. Preţurile alimentelor la nivel mondial vor creşte în medie cu până la 30 la sută în acest deceniu, întrucât producţia de cereale nu poate ţine pasul cu avansul cererii, potrivit datelor Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economica (OCDE), făcute publice la jumătatea lunii iunie 2011. Urmarea: declinul rezervelor alimentare la nivel mondial vor face tot mai dificilă asigurarea hranei pentru pentru circa un miliard de persoane la nivel mondial.

De teama de a nu ajunge în situaţia Greciei, mai multe ţări europene au adoptat severe planuri de austeritate, axate în principal pe reducerea masivă a cheltuielilor. Nu toţi economiştii sunt de acord cu asemenea măsuri, o austeritate în exces fiind la fel de periculoasă ca şi lipsa unei rigori a cheltuielilor bugetare. Chiar şi reprezentanţii FMI recomandă o austeritate moderată, care să permită relansarea economiilor. Austeritatea aduce dezastrul, crede şi Joseph Stiglitz, Laureat al Premiului Nobel pentru Economie, care adaugă faptul că de la Marea Depresiune din anii ’30 ai secolului trecut ar fi trebuit să învăţăm ce să nu facem. De aceeaşi părere este şi preşedintele Băncii Mondiale, Robert Zoellick, care consideră că Europa are nevoie, în primul rând, de un model de creştere durabilă în faţa crizei economice cu care este confruntată.

Anul sabatic – o opţiune viabilă în timpul crizei economice

Din punct de vedere etimologic cuvântul sabbath este de origine mozaică şi înseamnă a se odihni, a înceta orice activitate. Anul sabatic, în zilele noastre, este o adaptare laică a sărbătorii religioase în care oamenii se desprindeau de treburile de zi cu zi pentru a se dedica vieţii de familie, religiei sau naturii. Din dorinţa de a călători, de a evada din monotonie sau pur şi simplu pentru a-şi îmbunătăţi performanţele, în companiile multinaţionale din Marea Britanie, aprox. unu din cinci angajaţi îşi plănuiesc o pauză de lucru în apogeul carierei la fiecare 5 sau 7 ani.

Chiar şi în timpul crizei economice britanicii şi germanii au optat pentru o astfel de pauză, considerând aceasta un moment oportun: companiile plătesc doar jumătate din salariu, iar angajatul îşi păstrează postul. Avantajul companiei este că angajaţii, după această perioadă, se întorc mult mai încrezători în propriile forţe, relaxaţi şi odihniţi. Singura restricţie pe care o au angajaţii este aceea de a nu lucra pentru companii concurente în această perioadă. Mulţi dintre ei, pentru a economisi bani şi pentru a experimenta lucruri noi, aleg să lucreze pe posturi necalificate.

Reprezentanţii agenţiilor din Marea Britanie, specializate în organizarea acestor vacanţe, susţin că angajaţii care apelează la serviciile lor activează în domeniile academice, de cercetare ştiinţifică sau IT şi ocupă funcţii importante, dar foarte solicitante. Conform site-ului realgap.co.uk, cele mai populare destinaţii sunt acelea în care angajatul doreşte să se relaxeze, dar şi să exploreze ţinuturi exotice, printre acestea numărându-se Thailanda, Nepal, Provence şi Toscana.

Cei care aleg să-şi petreacă o bună parte din “concediul” prelungit în Thailanda sunt acei angajaţi care nu doresc să fie numiţi “turişti”, ei vor să lase deoparte mentalitatea occidentală şi să cunoască îndeaproape mentalitatea asiatică, departe de resorturile şi restaurantele luxoase. “Fii călător, nu turist!” este deviza noastră şi a celor care vor să şi ia o pauză de lucru mai mare, spun reprezentanţii site-ului realgap.co.uk.

Angajaţii companiilor, deşi deţin un buget destul de mare, având o funcţie de conducere, când vine vorba despre anul sabatic, nu-şi doresc vacanţe luxoase. Ei vor să trăiască şi să cunoască cultura locului pe care îl vizitează, vor să rămână cu ceva din experienţa aceasta, detaşându-se total de viaţa lor de până în acel moment. Reprezentanţii agenţiilor specializate în programarea acestor călătorii sunt de părere că cei cu vârste cuprinse între 45-55 de ani, aflaţi la cel puţin al doilea an sabatic din cariera lor aleg să închirieze o vilă sau chiar o fermă pentru a trăi ca un adevărat localnic. Costurile de închiriere a unei vile timp de un an sunt între 7.000 – 15.000 euro, în funcţie de zona şi dimensiunea locuinţei.

   Concluzii

De când există economie, producţie şi consum, omenirea se află într-o succesiune de creşteri şi descreşteri economice. Nu am descoperit criza acum, la începutul secolului al XXI-lea. Fiecare criză seamănă cu predenta şi are, eventual, noi caracteristici.

La baza declanşării fiecărei crizei economice se află comportamentul uman, subiectiv, mai bine zis, suma comportamentelor indivizilor care acţionează în economie şi care nu mai vor conştient, să aplice acelaşi comportament de dinainte de declanşarea crizei. Are loc însă şi un alt proces, semiconştient sau inconştient al indivizilor din câmpul economic: imită comportamentul semenilor (legile imitaţiei sociale au fost enunţate de psihosociologul francez Gabriel Tarde, la sfârşitul secolului al XIX-lea), proces în urma căruia se transmite social o comandă nevăzută: „Acţionaţi altfel decât până acum pentru a vă salva averile, bunurile, câştigurile, măcar banii investiţi dacă se mai poate…“.

Evident, un astfel de comportament, adesea sugerat chiar prin intermediul mass media, induce acţiuni umane iraţionale şi, de aici, criza. De aceea este necesar ca printr-o nouă educaţie, indivizii să fie învăţaţi să evite acţiunea distructivă şi paradoxală specifică anilor sau perioadelor de criză.

 Autor: Emilian M. Dobrescu

Continue Reading

Facebook

NATO1 hour ago

Parlamentul Finlandei a votat pentru aderarea la NATO. Liderii Finlandei și Suediei, așteptați joi la Casa Albă de președintele SUA Joe Biden

Cristian Bușoi1 hour ago

Președintele Comisiei ITRE din PE, Cristian Bușoi: Obiectivul de reducere a emisiilor de CO2 cu 55%, până în 2030, poate fi atins doar prin extinderea masivă a utilizării energiilor regenerabile

SUA1 hour ago

Unitate transatlantică pentru Ucraina. SUA și UE, pregătite să împingă Rusia și mai mult spre ”o izolare economică, financiară și strategică”

INTERNAȚIONAL2 hours ago

Volodimir Zelenski și Olaf Scholz au discutat despre situația de pe frontul ucrainean: Contăm pe asistența din partea Germaniei în vederea aderării Ucrainei la UE

NATO3 hours ago

Oficial: Suedia a semnat cererea de aderare la NATO printr-o “scrisoare istorică” transmisă secretarului general Jens Stoltenberg

ROMÂNIA3 hours ago

Ministerul Finanțelor a primit de la Banca Europeană de Investiții 368 de milioane de euro pentru construirea Spitalului Regional de la Craiova 

COMISIA EUROPEANA3 hours ago

Comisia Europeană va oferi sprijin tehnic pentru a ajuta 9 state membre, inclusiv România, să primească și să sprijine persoanele care fug din calea războiul din Ucraina

COMISIA EUROPEANA3 hours ago

Timiș și Cluj-Napoca, printre cele 63 de regiuni, șapte orașe și patru țări UE selectate de Comisia Europeană și CoR pentru o nouă acțiune-pilot privind parteneriatele pentru inovare regională

ROMÂNIA4 hours ago

Eurostat: În primul trimestru din 2022, România a avut cea mai mare creștere economică din UE, înregistând un avans de 5,2%

ENERGIE4 hours ago

Nicolae Ciucă s-a întâlnit cu conducerea Black Sea Oil & Gas: Exploatarea gazelor din Marea Neagră va asigura din acest an 10% din producția necesară la nivel național

U.E.7 hours ago

Viktor Orban, în debutul celui de-al cincilea mandat de premier: Deceniul care vine va fi unul al pericolelor, insecurității și războiului

ROMÂNIA1 day ago

Premierul Nicolae Ciucă a prezidat reuniunea Comitetului de monitorizare a PNRR: Timpul și ritmul în care acționăm sunt decisive pentru ca reformele și investițiile să se concretizeze cât mai repede

NATO2 days ago

Stoltenberg: Vom căuta modalități de a oferi garanții de securitate Finlandei și Suediei pe parcursul procesului de aderare la NATO

NATO2 days ago

Stoltenberg: Am discutat cu ministrul de externe turc și mă aștept să dăm curs rapid cererii de aderare a Finlandei și Suediei. Intenția Turciei nu este de a bloca aderarea la NATO

INTERNAȚIONAL2 days ago

Mai mult ajutor militar din partea SUA este în drum spre Ucraina, a anunțat șeful diplomației ucrainene după întâlnirea cu Antony Blinken

NATO2 days ago

Secretarul general adjunct al NATO: Finlanda și Suedia sunt cei mai apropiați parteneri ai NATO. Vom găsi condițiile pentru un consens dacă decid să solicite aderarea

CONSILIUL EUROPEAN4 days ago

De la Hiroshima, primul oraș din istorie bombardat nuclear, șeful Consiliului European denunță “referirile rușinoase ale Rusiei la utilizarea armelor nucleare”

ROMÂNIA5 days ago

Klaus Iohannis: Inflația și prețurile la energie au o singură cauză, războiul lui Putin împotriva Ucrainei. Vinovat este Putin

MAREA BRITANIE7 days ago

Într-un moment de cotitură pentru monarhia britanică, prințul Charles a deschis o nouă sesiune a Parlamentului britanic în locul reginei Elisabeta a II-a

ROMÂNIA1 week ago

Nicolae Ciucă a cerut tuturor instituțiilor care gestionează implementarea PNRR continuarea dialogului cu experții europeni

Team2Share

Trending