de Robert Lupițu
Tendința de a privi în mod echilibrat și nepărtinitor alegerile prezidențiale din SUA a devenit o poziționare extrem de restrânsă cât timp una dintre variantele prezumtive este de fapt o non-opțiune. O premieră, cu certitudine, va fi. Fie SUA vor aluneca pe o pantă neînchipuită acum un an, fie cetățenii vor înscăuna o femeie în Biroul Oval, fapt care atrage de la sine alte premiere.
Povestea din spatele caelei victorii repurtate de Hillary Clinton în alegerile primare (Puerto Rico + sprijinul super-delegaților) este mult mai complexă decât obținerea posturii de a fi prima femeie nominalizată pentru candidatura la Casa Albă. Fosta primă doamnă s-a mai aflat într-o poziție similară acum opt ani, când a pierdut nominalizarea în fața unei alte premiere, și încă de la acel moment profilul său prezidențial pentru 2016 a fost întreținut cu migală.
Felul în care Clinton a înțeles să transpună public prognozata sa nominalizare evidențiază o necesitate de accelerare și de reglare a rutelor strategice și tactice în confruntarea cu Donald Trump. Cel din urmă, o non-opțiune pentru cei care întrevăd implicațiile periculoase asupra relațiilor internaționale ale unui asemenea scenariu, a rămas unicul republican în cursa prezidențială, ceea ce i-a conferit avantajul de a puncta câteva atacuri și retorici agresive politice. Clinton, pe de altă parte, a mai avut o dublă miză în jocul electoral: 1) se afla la mică distanță de un moment istoric, cum însăși l-a descris, și pe care l-a ratat în 2008 și 2) diferența față de Bernie Sanders, deși confortabilă, prezenta un risc major: odată răsturnată, ea ar fi condus spre o finală prezidențială între un magnat confuz ideologic și un politician entuziast, care a forțat construcția doctrinară a unei campanii în jurul valorilor de stânga pentru a compensa inconsistența din dimensiunea politicii externe.
Prin securizarea statutului de viitor candidat al Partidului Democrat la alegerile prezidențiale din noiembrie, Hillary Clinton s-a prevalat de acest moment pentru a determina o joncțiune în diferitele ramuri de electorat. Abundența mesajelor de pe canalele de comunicare arată cum Clinton mizează încă de la început pe cartea ”premierei” de a fi prima femeie nominalizată de un partid și de a deveni și prima președintă a Statelor Unite, argumente care să îi potențeze capital electoral și care să genereze un spillover la scară politică, transformând emisarii feminismului în agenții (a nu se interpreta peiorativ!) unei cauze prezidențiale și de leadership de triplă încărcătură: mediatică, simbolică și de putere.
Acum, de ce Hillary și nu Donald? Argumentele pot fi multiple și pot varia de la autor la autor. În primul rând, traiectoria doctrinară a politicii americane înfățișează un puternic recul republican, dovadă fiind pretendentul prezidențial al celui mai vechi partid american, dar și o adaptare pe care tabăra democrată a înțeles să o îmbrățișeze. Un exemplu în acest sens este modul în care democrații au ales să îi ofere un respiro de patru ani lui Hillary Clinton, după un mandat intens și solicitant în fruntea Departamentului de Stat. Un alt raționament, cu valențe istorice și de factură strategică, urmărește o situație comparativă: ultima dată când o administrație americană a purtat aceeași culoare politică timp de trei ani mandate a fost în 1981-1993, când Ronald Reagan (două mandate) și George H.W. Bush (un mandat) au condus Războiul Rece spre al său epilog și au contribuit la unicul pasaj de unipolarism și hegemonie globală înregistrat până în prezent. Washington vine după opt ani de administrație Obama, cu viziuni analitice împărțite, dar în care SUA au proiectat un alt fel de leadership (asupra căruia am mai dezvoltat cu alte ocazii), în care sunt prezente deopotrivă mai ponderat și mai dens în diverse puncte de inflexiune și focare de criză la nivel regional și global.
Extrapolând raționamentul comparației istorice, atât Bush tatăl, cât și fosta primă Doamnă reprezintă oameni cu o puternică și necesară experiență la nivel înalt. Bush senior a devenit președinte după două mandate de vicepreședinte al SUA, în vreme ce ajustarea și rodajul lui Clinton în primele linii ale administrației americane s-au înregistrat și la nivel legislativ (senator) și executiv (secretar de Stat).
Anexând acestor considerente și faptul că Donald Trump este expresia oscilației radicale în sine, care alimentează profilul unui electorat febril, crispat și care îndoapă acest curent cu argumentul marginalizării socio-economice interne a cetățenilor nativi în favoarea imigranților și a implicării necontenite a Americii peste hotare, avem încă un argument în fața pericolului pe care un astfel de președinte l-ar genera. Iar ultimul lucru de care complicata sferă a relațiilor internaționale are nevoie este un lider cel puțin dezordonat, ca să închei eufemistic. Mai degrabă această ultimă alcătuire de motive ar juca un rol în dimensiunea electoratelor mai puțin mature, aceea a alegerii ”răului cel mai mic”, în acest caz – Hillary Clinton.
Însă, între o opțiune și o non-opțiune nu poți considera că ai o alegere de făcut. Democratic ai, strategic nu ai. Hillary Clinton este, până la urmă, cvasi-garanția continuității unei politici externe americane cu accente instituționaliste, realiste, bazate pe valorile ordinii liberale internaționale, cu cunoștințe și înțelegeri ale funcționalității regimului de securitate, dar și a unei comunități de profil și care, în termeni de practică a relațiilor internaționale, va duce mai departe angajamentele strategice ale lui Barack Obama, responsabilități politice și de securitate care vizează și România și la care Hillary Clinton a luat parte în calitate de secretar de Stat al SUA. Nu în ultimul rând, este ultimul secretar de Stat al SUA care a primit la Washington vizita a doi șefi ai diplomației române, fiind și șeful diplomației americane în funcție la momentul semnării Declarației privind Parteneriatul Strategic pentru secolul al XXI-lea.
.
