de Iulian Chifu*

Strategia Rusiei în privința alegerilor prezidențiale de la Chișinău a evoluat și s-a transformat în ultimul an, inclusiv în privința referendumului privind integrarea europeană. Acțiunea a fost purtată vizibil, direct pe teritoriul Republicii Moldova, dar numeroase operațiuni acoperite s-au derulat și se derulează și azi pe teritoriul altor state, cu scopul de a obține date și elemente pentru a fi utilizate cu precădere în războiul hibrid de la Moscova dar și de a opri sau diviza susținerea pentru Republica Moldova, pentru drumul său european. O acțiune condamnabilă, împotriva soartei și a fiecărui cetățean din dreapta Prutului.

Strategii timpurii și eșecul în fața realităților

Astfel, primul tip de strategie a vizat capacitarea unui singur actor politic pro-rus sau aparent independent care să câștige alegerile din Republica Moldova. Aici Rusia s-a confruntat cu faptul că multiplele componente de la Chișinău care s-ar fi calificat nu sunt deloc miscibile iar orgoliile personale și rivalitățile politice afectează orice formulă de unitate. Astfel, a aduce cap la cap pe Șor și gruparea sa, cu tot pasivul său criminal și furtul a 15% din PIB-ul Republicii Moldova din bănci, pe Dodon și socialiștii săi alături de o formulă intermediară naționalistă moldovenească pretins europeană s-a dovedit sortită eșecului. Iar identificarea unei persoane cu detentă pentru a prelua ștafeta luptei cu Maia Sandu a eșuat.

A doua abordare a vizat concomitent și referendumul pentru integrarea în Uniunea Europeană. Prima idee a fost aceea a multiplicării candidaturilor pro-ruse și a segmentării publicului în privința opțiunii pro-europene. A fost vorba despre o împărțire între cei declarați pro-europeni și care susțin pe față votarea la referendum cu cei care sunt ambigui în privința referendumului, neasumându-și o anumită poziție și încercând să catalizeze și acest curent, iar a treia categorie să fie cei care să se declare efectiv împotriva referendumului.

Obiectivul a fost multiplicarea țintelor și opțiunilor și de a obține, la momentul potrivit, o asumare în cascadă a respingerii referendumului de către cât mai multe persoane candidați la președinție, pe două considerente – fie opoziția față de aderarea la UE, fie contestarea suprapunerii dintre referendum și alegerile prezidențiale în primul tur, invocând faptul că ar avantaja-o pe Maia Sandu – cu acțiuni de la absenteism și lăsarea buletinului cu referendumul deoparte mergând până la votarea împotrivă. Mișcarea succesivă, zile la rând, a multor candidați împotriva referendumului trebuia să aibă un efect de antrenare care măcar să țină lumea acasă, dacă nu să o convingă să voteze împotrivă.

Și varianta de a invita la absenteism a fost evaluată, însă ea crea o dificultate în alegerile prezidențiale, odată ce presupunea că nici candidații care se opun să nu aibă voturi contra Maiei Sandu. Varianta a revenit astăzi prin evoluția situației și evaluarea clară că atât Maia Sandu câștigă alegerile prezidențiale, cât și referendumul trece la distanță. Zona de dezinformare și atac a fost elaborată mai subtil și s-a transformat în a nu lăsa ca Maia Sandu să câștige din primul tur, respectiv de a sublinia această perspectivă drept o înfrângere, și de a obține o slabă prezență la referendum, eventual o victorie cumva la limită, fără o diferență majoră pentru pasul spre înscrierea în Constituție a integrării, o variantă care ar fi permis ca opțiunea să poată fi contestată.

Desigur nu am inclus aici variantele violente de proteste, răsturnare de guvern sau de regim care au trecut și ele prin planurile responsabililor de la Kremlin. Au fost abandonate urmare a cooperării între serviciile de la Chișinău și cele occidentale și a primirii datelor necesare inclusiv de la partenerii de la Kiev. Unitatea de efort este salvatoare și soluția contracarării cât mai puternică a strategiilor ruse de subminare a alegerilor prezidențiale și a votului la referendum.

Strategia de dezinformare actuală: demobilizarea și suficiența în privința votului

În momentul de față, Rusia a realizat că nu are cum câștiga nici unul dintre cele două scrutinuri și că nu sunt valabile nici una dintre opțiuni. Că Maia Sandu va câștiga, probabil din turul doi, dar cu un scor substanțial. E puțin probabil să vedem o mobilizare care să atingă un maximum de 270.000 de voturi din diaspora prezență la vot, voturi venite din Găgăuzia și Transnistria pentru Maia sau câștiguri surpriză în raioane din Nord.

Contracandidații cu șanse se învârt în jur de 15%: fie Renato Usatâi, renăscut și revigorat; fie Stoianoglu, prost comunicator și lipsit de spontaneitate, citind din hârtii neconvingător, dar purtat de propriul partid către turul doi(soluția lui Dodon față de solicitarea/constrângerea venită de la Moscova de a nu candida el însuși, dar doritor să submineze mutarea atenției, preferințelor și finanțării către Șor și grupările sale vizibile și invizibile), fie Irina Vlah, dacă rușii aparținători și finanțatori și Șor însuși decid să-și retragă toți ceilalți candidați de pe buletinul de vot în favoarea ei. De aceea, turul doi poate fi un scor copleșitor 70-75-80% pentru actualul președinte.

În acest context, strategia adoptată de Rusia este cea a demobilizării și creării dezangajării, a suficienței votului. Nu are sens, vine tot Maia, de ce să mai mergem la vot? Oricum se alege. Cam aceasta este retorica insuflată în rândul celor dezamăgiți, delăsători, nemulțumiți sau mai simplu de convins că e un efort inutil. Această strategie se aplică deopotrivă în țară, în Republica Moldova, ca și peste hotare. Efortul de a lupta cu aceste tendințe este cel mai important astăzi!

Pe același considerent, se încearcă cultivarea unei false victorii și vânzarea unei imagini de paradă care să ajute, eventual, în pregătirea campaniei alegerilor generale de anul viitor. Narațiunea rusă aferentă este că Maia Sandu a încălcat regulile democratice, a blocat candidaturile unor partide, vezi Șor, și nu câștigă nici din turul întâi, fapt ce arată scăderea drastică de susținere publică pentru ea. Ea vine pe linia jurnaliștilor străini și a personalităților capacitate de Moscova din afară, a purtătorilor de mesaj credibili și a conservelor rusești.

Numai că, pe de o parte, comisia Electorală Centrală a prezentat baza pentru care partidele trebuie să aibă condiții egale, legile finanțării partidelor sunt clare și actele criminale de cumpărare de voturi și pervertire a alegerilor, au fost prezentate public, prin probe și acțiuni. Acestea trebuie să continue. Apoi partidul lui Șor e liber să participe la referendum. Asta atacă retorica anterioară a sancționării și începe să creeze mize: pentru a nu pierde lamentabil cursa, partida pro-rusă trebuie să aducă lume la vot și crearea unei mize mobilizează. Sublinierea faptului că există o miză, și mai ales cât este de importantă este această miză este o altă sarcină a actualei administrații și a susținătorilor votului pentru Maia și pentru Refrendum.

Maia Sandu trebuie să arate faptul că ea este candidatul Pentru. Pentru Europa, Pentru Republica Moldova, pentru acțiune, pentru a construi, pentru a realiza, pentru a dezvolta. Și să lase pe toți ceilalți candidați să fie Contra. Împotrivă. Împotriva a orice, dacă se poate. A republicii Moldova, a cetățenilor săi, a securității, a prosperității lor. A participării, a exercitării drepturilor, a votării. Contra și Împotriva dezvoltării, a drumului european spre securitate și prosperitate, a vieții tihnite. Desigur, nenumărate alte proiecte secundare de comunicare abundă, alături de falsuri și atacuri țintite. Și ele trebuie expuse și contracarate cu date și fapte zi de zi, fără a obosi sau a înceta acest efort de explicare.

Confruntarea din 20 octombrie e de primă importanță și definitorie pentru Republica Moldova. Pentru opțiunea sa. Prezența și acțiunea sunt importante, pentru a proba că fiecăruia îi pasă. Pentru ca să nu decidă alții, eventual pe bani, în locul majorității absolute a cetățenilor Republicii Moldova. Pentru ca să demonstreze existența și expresia de conștiință civică și voință de a merge mai departe, înainte, nu înapoi. Nu înapoi în Imperiu, în decrepitudine și întuneric. Înapoi în Siberia și în Gulag. Înapoi în dependența de Rusia și de Putin și alți Tătuci, succesorii săi. Ci de a opta Pentru a-și decide singură soarta. Fără imixtiunea de la Moscova, dacă se poate. Identificându-i și blocându-i pe ostașii lui Putin de pe frontul invizibil al bătăliei pentru imagine și pentru decredibilizarea propriilor forțe, a încrederii să se poate realiza și construi ceva.

Deci să votăm Pentru!

* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. a fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.

de Iulian Chifu*

Șefii serviciilor secrete american și britanic, Bill Burns și Sir Richard Moore, au rupt eticheta și tradiția secretizării depline a activității intelligence-ului sâmbătă, 7 septembrie, la un eveniment comun la Londra și într-un editorial apărut în Financial Times. Cei doi au precedat vizita în Regat a Secretarului de Stat Antony Blinken și trădează profunda cooperare între cele două state și preocuparea pentru Rusia lui Putin, situația din Ucraina, asertivitatea și nivelul de ambiție al președintelui chinez Xi Jinping sau nivelul cooperării pragmatice între autocrațiile lumii în subminarea sistemului internațional. Avertismentul major ține de strategiile lui Putin și sabotarea sistematică a unității occidentale, distorsionarea vieții politice democratice și a alegerilor și asasinatele țintite în Vest, fizice sau de imagine – character assassination – pe care le montează serviciile rusești. 

Subminarea lui Putin prin declasificarea și expunerea secretelor despre intențiile Rusiei

Cele două evenimente conjugate vin să sublinieze activitatea Rusiei în Europa și modul în care este abordată tema Ucrainei la Kremlin. Mai întâi, Putin consideră că timpul este în favoarea sa, că are mai multe trupe, produce – și transferă – mai multe arme și că poate să îngenuncheze Kievul într-un război de uzură, oricât de lung. Rusia are suficienți oameni și-și permite să forțeze pas cu pas retragerea de pe teren a ucrainenilor, în Donbas, sub presiunea numărului, a artileriei dominante și a loviturilor în spatele frontului.

Aici sunt vizate familiile și populația, fiind distruse elementele de infrastructură critică, energie, servicii, toate indispensabile vieții, cu două obiective: alungarea ucrainenilor spre vest, într-un eventual nou val masiv de refugiați, care să creeze probleme și distrugerea voinței de a lupta și a câștiga, mizând pe presiunea populației asupra autorităților ca să încheie rapid o formă de pace, oricât de dezastruoasă. Practic, Putin a realizat că diferența o face nu numărul armelor sau al soldaților, ci intangibilele de război, care țin de apărarea identității, supraviețuirea ca națiune și coeziunea care dau voința de a lupta, de aceea vizează subminarea acestor elemente.

În Occident, inițiativa lui Putin vizează sabotarea unității și solidarității cu Ucraina și schimbări politice care să aducă partide pro-ruse cu drept de veto în guvernele europene și occidentale. Orice falie este folosită în relațiile dintre state, în timp ce sunt finanțați purtătorii de mesaje de extremă dreapta sau stânga, suveraniștii și pro-rușii declarați, plus rușii cetățeni în statele unde sunt refugiați – cu precădere Germania. Sabotajul se face direct, la infrastructură, depozite de armament, capacități de transport al armelor occidentale spre Ucraina, dar mai ales la nivel informațional, prin țintirea centrelor de decizie și crearea masei critice de presiune pentru a influența deciziile de susținere a Ucrainei.

Burns și Moore au subliniat parteneriatul și decizia de a recurge la declasificarea rapidă și expunerea perspectivei agresiunii ruse din Ucraina, înainte de declanșarea războiului, în 24 februarie 2022. Este prima ocazie în care se dezvăluie coordonarea acțiunii de expunere publică a intențiilor Rusiei lui Putin:

“Întorcându-ne în toamna lui 2021, noi doi împreună, serviciile noastre împreună, am putut oferi avertismente credibile, anticipate și corecte privind invazia care urma, un lucru care nu era simplu la acel moment în care majoritatea serviciilor de jur împrejurul lumii, partenerii noștri în zona de intelligence, considerau că Putin joacă la cacealma această perspectivă”, a declarant șeful CIA, Bill Burns.

Informația de calitate a permis leadershipului politic să mobilizeze coaliția anti-Putin care a reacționat rapid, imediat după lansarea agresiunii. Datele culese și transferate de cele două servicii, CIA și MI6, au ajutat și apărarea ucraineană. Cei doi au inaugurat și noua abordare a declasificării selective a datelor culese și a expunerii publice. Președintele Joe Biden și Secretarul de Stat Antony Blinken au folosit situația și au putut prezenta public datele despre intenție și planurile Rusiei de atac, până la ultimul detaliu deținut, inclusiv atunci când au fost schimbate și aduse la zi. Acest lucru l-a pus pe Putin în postura inconfortabilă să nu poată minți, să nu-și poată înfășura faptele reale în povești false și interpretări și a fost prins pe picior greșit chiar din începutul războiului. Totuși el a ales nu să-și verifice sursa scăpărilor din interior, ci să meargă mai departe cu agresiunea militară, forțând și bazându-se pe păcălirea altor aliați și pe neîncrederea publică în aceste date dezvăluite direct.

Acest procedeu al declasificării și expunerii publice a fost un pas major de schimbare al obiceiurilor serviciilor de informații. Desigur, declasificarea a fost convenită cu autoritățile politice, ca și întinderea și dimensiunea prezentărilor publice, dar s-a trecut peste dorința generală a instituțiilor de această factură de a conserva secretul cât mai multă vreme și a nu expune sursele proprii. Perspectiva războiului a justificat trecerea peste aceste reguli. Este pentru prima dată când aceste lucruri, cunoscute în general la nivelul autorităților aliate, sunt expuse marelui public și prezentate chiar de protagoniștii în funcție, nu sunt rezultatele unor cărți cenzurate apărute mult după părăsirea funcției și depășirea evenimentelor în cauză.

Amenințarea nucleară și cooperarea autocrațiilor lumii

Bill Burns a folosit ocazia apariției sale publice și pentru a clarifica și expune public situația amenințărilor privind utilizarea armei nucleare de către Putin. Atât președintele rus, cât și figuri de prim plan din nomenklatura sa au utilizat în mod repetat amenințarea nucleară, cu precădere Dmitri Medvedev. De asemenea, propaganda putinistă și marii corifei ai televiziunilor de stat au accentuat și extins mesajele, aducându-le la dimensiuni de război nuclear global.

Întrebat despre acest subiect, Bill Burns a subliniat că a existat un moment, în toamna lui 2022, când s-a pus efectiv problema folosirii unei arme tactice nucleare în Ucraina pentru a stopa sau contracara refluxul ucrainean și a marca puterea Rusiei concentrate, la acel moment, strict în arma nucleară. Totuși nici el, nici Statele Unite și comunitatea lor de informații nu au crezut că Rusia poate merge până la capăt. Planurile sunt una, decizia și acțiunea e deja altceva. “Nu am crezut, totuși, și aceasta este poziția CIA, că ar trebui să fim vreodată intimidați de orice amenințare de acest tip. Putin este un personaj care face bullying internațional și va folosi agitarea sabiei nucleare din când în când”.

O asemenea acțiune nu face decât să expună din slăbiciunile Rusiei la nivelul armamentului convențional. Pe de altă parte, când a fost clară informația, Președintele american i-a cerut lui Burns să vorbească cu contra-partea sa din Rusia, Serghei Narîșkin, căruia Burns, spre finalul lui 2022, i-a transmis extrem de clar ce ar urma și care ar fi consecințele unei asemenea escaladări. De altfel, pe această temă a reacționat inclusiv public președintele Chinei, Xi Jinping, care a avertizat că nu este dispus să accepte utilizarea amenințării nucleare ruse, chiar dacă e făcută la cacealma. Mesajele s-au repetat de fiecare dată când Rusia a mai recurs la această retorică.

Pe de altă parte, în ceea ce privește cooperarea dintre autocrațiile mondiale, Rusia, China, Iran și Coreea de Nord, Moore a subliniat că aici vorbim despre o cooperare pragmatică, nicidecum ideologică sau de participare voluntară la orice tip de confruntare a Occidentului sau de subminare a voinței acestuia. Chiar dacă lumea și ordinea mondială este confruntată în moduri în care nu a mai fost vreodată de la Războiul Rece, aici este vorba despre bani, avantaje, transfer de know how și interese ale părților, strict pragmatice, nicidecum de asumare sau contribuție comună la realizarea vreunui plan. Preocupare este, mai degrabă, în zona proliferării tehnologice, în special în zona rachetelor și nucleară.

Așa au ajuns, din păcate, arme nord-coreene în Ucraina, pe teren, așa au venit și sunt utilizate dronele iraniene și, mai nou rachetele transferate de Iran, o formă nouă de escaladare. Așa au fost identificate bunuri cu dublă utilizare transferate de China către Rusia, susținând producția de arme și complexul militar industrial și ocolind sancțiunile, a subliniat Moore. Șeful CIA, în schimb, a ținut să adauge că nu există astăzi nici o probă directă privind livrarea de către China de arme sau muniție către Rusia pentru a fi utilizată în Ucraina. “Susținerea lui Putin pentru a rezista în ultimele 18 luni să reconstruiască semnificativ baza sa industrial-militară, vine de la acest transfer venit din China, și el pune un pericol real”, susține Burns. 

Kursk – acțiune curajoasă a ucrainenilor, cu impact major asupra Rusiei lui Putin

Cea mai interesantă parte a prezentării făcute de Burns și Moore a fost expunerea concluziilor CIA și MI6 privind acțiunea temerară a Ucrainei în regiunea rusă Kursk. Au existat multe voci reticente, care au invocat riscul maxim la care s-au expus ucrainenii și costurile pe care le-ar putea încasa dacă cele mai bune forțe și mai bine dotate cu echipament occidental și de producție ucraineană ar fi spulberate în regiunea Kursk, în timp ce Putin ar avea câștiguri substanțiale în Estul Ucrainei. Din nou, s-a dovedit că acțiunea nu a determinat nici escaladare, chiar dacă a testat liniile roșii ale Rusiei, și că efectele în timp par a fi mai degrabă pozitive pentru Ucraina.

Burns a susținut că ofensiva surpriză a Ucrainei în regiunea rusă Kursk din vecinătatea frontierelor sale a reușit să contracareze atitudinea sfidătoare și ofensivă a lui Putin. El a subliniat faptul că atitudinea lui Putin față de război este tradusă în formularea că “e nevoie doar de timp înainte ca Ucraina să cedeze absolut și ca sprijinitorii săi din Vest să renunțe și ei”, permițându-i președintelui rus să dicteze condițiile încheierii războiului prin capitulare.

Acțiunea ucrainenilor, ca și contestarea și marșul lui Prigojin spre Moscova, în 2023, au subminat pe deplin această narațiune a lui Putin și au ridicat semne de întrebare importante în rândul elitelor ruse despre încotro merge războiul cu adevărat, susține Burns. Ofensiva a luat chiar și oficialii americani prin surprindere, luna trecută când s-a produs intempestiv. Burns a numit-o “o realizare tactică semnificativă”, care a expus unele dintre vulnerabilitățile Rusiei lui Putin și ale armatei sale.

Totuși șeful CIA a avertizat că Putin nu a pierdut controlul puterii și că el folosește represiunea împotriva apropiaților și a populației pentru a compensa orice tip de pas înapoi în război sau în credibilitatea publică. Șeful MI6 a avertizat, în schimb, că menținerea controlului puternic al puterii nu înseamnă și faptul că puterea sa este stabilă, lăsând să se înțeleagă faptul că Putin ar putea să se confrunte cu o problemă în acest sens în orice moment, riscul crescând după incursiunea ucraineană și lipsa de reacție serioasă în Kursk.

Ambii șefi de servicii de informații au insistat însă pe nevoia de a fi atenți la China, Moore avertizând asupra faptului că președintele Xi Jinping este, probabil, cel mai puternic lider de la Mao Zedong și că are “o agenda ambițioasă acasă și peste hotare.” Potrivit șefului MI6, “el are un nivel de control extrem de strâns asupra sistemului politic și o agendă ambițioasă. E motivul pentru care facem un efort atât de mare în a înțelege China pentru că e un actor foarte important la nivel internațional”. Agenda Chinei este una care, în cele mai multe cazuri “contestă interesele noastre, contestă valorile noastre.”

Și editorialul celor doi șefi de servicii de informații din Financial Times notează situația relevantă a momentului și contestarea lumii bazate pe reguli de astăzi de către jucători precum Putin și Xi. “Este evident că ordinea internațională actuală – sistemul echilibrat care a adus pacea relativă și stabilitatea și a adus standardele de viață la nivelul actual, dar și oportunități și prosperitatea de azi – este sub amenințare în forme pe care nu le-am mai avut de la Războiul Rece. Combaterea acestui risc cu succes este baza relației speciale dintre SUA și Marea Britanie”, mai susține editorialul. El vorbește și despre situația din Gaza, planul de pace și voința politică necesară pentru a încheia conflictul din Orientul Mijlociu.

* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. a fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.

de Iulian Chifu*

Israelul, respectiv Guvernul Netanyahu, se afla în plin conflict de valori în ceea ce privește războiul său din Gaza, declanșat de atacul terorist al Hamas din 7 octombrie 2023. Asta chiar înainte de găsirea ultimilor șase ostatici executați de Hamas chiar înainte ca IDF, Armata israeliană, să ajungă la ei, într-un tunel din Rafah. Și dacă alegerea între pace, încetarea conflictului și încheierea speranței de viață a Guvernului Netanyahu era o dilemă mai degrabă politică, dacă nu politizată, raportul dintre eliberarea ostaticilor în viață și înfrângerea totală a Hamas este principalul conflict de valori pe care-l are de soluționat Premierul Benjamin Netanyahu, chiar înainte de greva generală și blocarea statului de către protestatari, rudele celor răpiți de Hamas la 7 octombrie, sindicatele din Israel și opoziția lui Yair Lapid, deopotrivă. Desigur, bătălia și conflictul de valori se derulează și în spațiul percepțiilor, între „sprijinitori ai teroriștilor” și „autori ai genocidului”, cei care „încalcă sistematic drepturile omului” în Gaza. În fapt, o reducere schematică a dilemelor și conflictelor de valori merg către a accepta victoria absolută asupra Hamas – utopică și costisitoare, într-un război de uzură devastator pentru statul evreu – și supraviețuirea unei forme a Hamas, fără liderii implicați în atacul terorist, vânați și ținte vii și, totodată, fără obiectivul distrugerii Israelului, a „Palestinei de la râu la mare”, o formulă a recunoașterii statului Israel de către palestinieni și statele arabe contra posibilitatea creării unui stat palestinian viabil.

Conflictul de valori politic: supraviețuirea Guvernului versus Pacea

Desigur, orice conflict de valori aduce față în față două valori fundamentale ale unui stat, a unui popor, a unei națiuni sau a unui grup sau lider care este obligat să sacrifice unele dintre valori pentru a le salvgarda pe celelalte. Desigur, nu există neapărat o anulare reciprocă a acestor valori, iar soluțiile de compromis renunță la cât mai puțin din fiecare, în așa fel încât să acomodeze soluția cu cât mai puține pierderi și costuri – politice, morale, de oameni, resurse și imagine.

Pe o asemenea bază se situează, dezbaterea – cu profundă relevanță politică și profund politizată, e adevărat – a continuării războiului pentru supraviețuirea Guvernului Netanyahu. Cele două valori fundamentale contrapuse sunt mai întâi una de grup și individuală – supraviețuirea Guvernului Netanyahu, respectiv rămânerea premierului Benjamin Netanyahu la putere versus încheierea războiului și instituirea păcii.

În primul caz, este speculată și amplificată situația premierului și perspectiva unei Comisii Parlamentare speciale pentru a ancheta responsabilitățile politice și de decizie care au dus la 7 octombrie, dar și amenințarea ieșirii de la putere a partidelor de extremă dreapta conduse de Itamar ben Gvir, Ministrul Securității și președintele de extremă dreapta a Partidului Sionismului Religios și Bezalel Smotrich, Ministrul Finanțelor și lider al Partidului Național religios. Este vorba despre o valoare profund individualistă, la limită de grup, a actualului guvern.

De partea cealaltă valoarea este pacea, profund umanistă, universalistă și lesne de promovat politic și ca imagine. Evident, este o falsă dilemă și, încă o dată, profund politizată. Asta pentru că premierul Netanyahu are cum să-și creeze o poziție avantajoasă dacă ar reuși să elibereze ostaticii, să declare Victoria, să facă pacea, după ce a distrus aproape complet capacitatea Hamas de a reproduce vreun atac tip 7 octombrie, ceea ce i-ar aduce avantaje substanțiale de care ar putea profita până la reunirea Knessetului după vacanța de vară, în sfârșit de octombrie, și chiar ar putea avea alegeri anticipate din postură avantajoasă. În plus, ar putea chiar scăpa de cele două partide de extremă dreapta, dacă majoritatea i-ar reveni cu suficientă susținere publică.

Pe de altă parte, amenințarea reală este cea a exploziei și escaladării unui război regional, pe 6 fronturi, după turbulențele din Cisiordania provocate de coloniști și replicile cu iz terorist pregătite de Hamas și Jihadul Islamic în regiune, după amenințarea constantă a reacției Hezbollahului pentru uciderea liderului său militar, parțial consumată, după amenințarea reacției Iranului direct, mult amplificat față de aprilie cu cele 300 rachete și drone proprii și 150 ale organizațiilor dependente, atacuri similare din așa numita Axă de rezistență din Irak sau din partea grupărilor Al Houthi din Yemen.

Perspectiva escaladării războiului ar putea fi o descurajare credibilă pentru Israel, îngropat și înnămolit în Gaza și blocat în războiul de uzură și gherilă de acolo, în care nu mai are profituri relevante de aici înainte și unde ar putea declara oricând Victoria.

Conflictul de valori diplomatico-militar: eliberarea ostaticilor versus supraviețuirea Hamas

În categoria conflictelor de valori propriu-zise, fără amprenta politică neapărat, ci cu relevanță obiectivă – fără a nega componenta obiectivă anterioară – se înscrie eliberarea în viață a ostaticilor versus supraviețuirea Hamas. Aici e lesne de adus și bătălia de imagine și percepție publică, respectiv de comunicare strategică a fiecărei părți, a susținătorilor unei soluții sau alteia și a discutării substanței opțiunilor și argumentelor guvernului, în condițiile în care de o parte se află secretul operațiunilor și al informațiilor speciale, clamate de Guvern și care ocultează argumentația reală în spațiul public, spre nemulțumirea populației și mai ales a rudelor victimelor care văd sacrificarea vieții celor dragi pentru ambițiile de a distruge Hamas, Victoria până la Capăt a lui Netanyahu sau eliminarea oricărei amenințări de securitate, cum o prezintă guvernarea.

La nivelul comunicării publice, cei ce doresc eliminarea ostaticilor astăzi ca prioritate sunt etichetați drept “sprijinitorii teroriștilor” iar cei care doresc eliminarea Hamas au probleme multiple: acuzația de alterare a obiectivelor războiului și excese prin încălcarea drepturilor omului și genocid în Gaza, și pe baza deciziilor Curții Penale Internaționale, a Curții Internaționale de Justiție care analizează subiectul. În subsidiar se aduc acuzații mai importante că Guvernul Netanyahu încearcă eliminarea accelerată a palestinienilor, creând victime colaterale fără număr, fără discernământ, voit, pentru a fi sigur că este eliminată definitv soluția celor două state, cu care nu este de acord.

Desigur și aici realitatea este undeva la mijloc: în Israel, premierul Netanyahu se confruntă cu populația, are proteste săptămânale de un an de zile conduse de rudele ostaticilor, de fondul protestelor pro-democrație și împotriva alterării legilor justiției – pusă sub control politic, cu Hotărârile Curții Constituționale care ar putea fi depășite de Knesset, deci de majoritatea parlamentară. Pe de altă parte, continuarea lansării de rachete în Israel și tentative de atacuri teroriste pregătite în Cisiordania întemeiază și legitimează poziția declarat anti-teroristă a premierului. Greu de combătut, cu toate controversele asociate și excesele înregistrate.

În același timp, și ceea ce a mai rămas din Hamas este față în față cu palestinienii nemulțumiți. Pe de o parte, o încetarea definitivă a focului prezervă conducerea și operativii pe care-i mai are Hamas, dă timp de recrutare, dar liderii implicați în 7 octombrie vor fi vânați în continuare, mai ales dacă se expun ca urmare a retragerii trupelor israeliene din Fâșia Gaza. În plus, perspectiva nu liniștește populația. Există informații că milițiile din Gaza au gândit inclusiv o răsturnare de la putere (lovitură de stat) împotriva Hamas, după ce marile familii și grupuri independente din Fâșie au fost atacate și eliminate de Hamas în timpul războiului pentru cooperarea cu Israelul. Hamas nu poate fi eliminată pe deplin și poate supraviețui, se poate perpetua indiferent de eliminarea unora dintre liderii săi. Problema aici este cine clipește primul? Iar dacă este de acord, demonstrează că e puternic acceptând un compromis care îi aduce avantaje?

Iar în privința acordului de pace și a ultimelor condiții rămase, condițiile politice amânate sunt cele mai importante. Pe de o parte, Premierul Netanyahu insistă pentru menținerea trupelor israeliene și măcar a controlului asupra Coridorul Philadelphi de la granița dintre Gaza și Egipt, plus controlul populației ce revine în Gaza de Nord. Pe de altă parte, Hamas-ul solicită o formulă de încheiere deplină a războiului, nu numai încetare parțială a focului, și retragerea trupelor israeliene din Gaza. Ca și în prima formulă negociată în noiembrie, și aici prima etapă ar fi favorabilă ambelor părți și ar putea fi aplicabilă, chiar dacă ea nu ar duce la eliberarea completă a ostaticilor, ci ar fi doar un pas important care ar detensiona presiunile acumulate la nivelul populației și regiunii. Totuși aici Guvernul este în pierdere vizibilă de imagine odată ce amânarea sau respingerea acordului ar duce la pierderea ostaticilor. În plus, mai mulți ostatici eliberați prin negocieri decât prin acțiunea militară. Poziția Victoriei Totale, până la capăt, împotriva Hamas, ca și a respingerii Acordului pe motivații mici și neconvingătoare este dificil de apărat.

Partida ostaticilor a luat foc: Acord acum!

Presiunea este în creștere exponențială la început de septembrie împotriva Guvernului israelian și a premierului Benjamin Netanyahu pentru a face acordul cu Hamas și a elibera ostaticii imediat. A venit după ce au fost găsite de către armata israeliană 6 corpuri ale ostaticilor proaspăt uciși la sosirea trupelor IDF în tuneluri din zona Rafah, punctul de trecere sudic dintre Fâșia Gaza și Egipt. Familiile ostaticilor s-au reunit în fața biroului din Ierusalim și pe străzile din Tel Aviv, dar și pe străzile altor orașe, cerând semnarea acordului.

Familiilor ostaticilor li s-a alăturat Federația Sindicatelor – Histadrut care a anunțat greva generală de luni, 2 octombrie. Forumul Ostaticilor și Familiilor celor dispăruți au cerut publicului demonstrații masive și “închiderea țării” pentru a obține obiectivul semnării acordului și eliberării ostaticilor. Liderul opoziției, Yair Lapid, s-a alăturat acțiunilor și a chemat la acțiunea grevistă națională,  cerând imperativ guvernului să acționeze. Asta în timp ce premierul Netanyahu a promis doar răzbunare, urmărirea responsabililor, prinderea sau uciderea lor. 

Protestele spontane au început în Tel Aviv, Ra’anana, Rehovot și Be’er Sheva. Protestatarii au blocat drumurile. Demonstrațiile au avut loc în fața clădirii Guvernului, care s-a reunit duminică dimineața la ora 9 la Ierusalim. La 6 seara au fost onorate victimele și a fost lansată demonstrația de protest din nou în fața Guvernului. Trupurile celor șase ostatici care au declanșat protestele spontane au fost găsite sâmbătă, 30 august, de către armata israeliană într-un tunel subteran din zona Rafaq unde se aflau Carmel Gat, Eden Yerushalmi, Hersh Goldberg-Polin, Alexander Lobanov, Almog Sarusi și Master Sgt Ori Danino. Purtătorul de cuvânt al Armatei, contra-amiralul Daniel Hagari, a spus că “ostaticii au fost uciși cu brutalitate de către teroriștii Hamas cu puțin timp înainte de a ajunge la ei”. Rudele celor șase au cerut premierului să-și asume responsabilitatea pentru abandonarea ostaticilor, având drept principală vină întârzierea în semnarea Acordului cu Hamas. 

Armata israeliană a reușit să elibereze abia 8 ostatici, ultimul un bărbat de 52 de ani găsit în subterane în Gaza. Din cei circa 250 ostatici luați de Hamas în cadrul atacului din 7 octombrie, 105 au fost eliberați în timpul încetării focului acceptată în noiembrie anul trecut. Am mai rămas în Gaza 108 ostatici în viață odată ce cel puțin 36 sunt considerați a fi murit în diferite moduri și condiții până la descoperirea de sâmbătă, 31 august. De partea cealaltă, IDF a adus acasă imediat după 7 octombrie pe o femeie soldat, Ori Megidish, 19 ani; doi bărbați, Fernando Simon Marman, 60 de ani și Louis Har, 70 de ani au fost salvați în februarie, când armata a intrat într-un apartament din sudul Gaza bine apărat. Eliberarea a costat moartea a 60 civili palestinieni din vecinătate, morți în acoperirea aeriană furnizată trupelor care au intervenit.

Patru ostatici au fost eliberați în iunie, – Noa Argamani, 26 de ani, Almog Meir Jan, 22 de ani, Andrey Kozlov, 27 de ani și Shlomi Ziv, 41 de ani cu prețul a circa 210 palestinieni civili uciși, potrivit datelor Ministerului Sănătății din Gaza(dependent de Hamas) Joi, 29 august, a fost salvat Alkadi. Între cei morți, trei ostatici au fost uciși din greșeală de trupele israeliene în decembrie – Yotam Haim, de 28 de ani, Samer Al-Talalka 25 de ani și Alon Shamriz, 26 de ani. Aceștia scăpaseră din captivitate sau fuseseră abandonați dar au fost declarați din greșeală drept amenințare și eliminați de trupele israeliene. Celor răpiți la 7 octombrie li se adaugă 4 răpiți anterior între care doi soldați declarați morți în timpul războiului din 2014, Hadar Goldin și Oron Shaul.

Confruntarea Netanyahu-Gallant, după ce structurile de forță au asumat acceptabilitatea fazei 1 a planului

Dar probabil cea mai complicată situație apărută în spațiul public provine de la tensiunile interne din cadrul guvernului israelian, respectiv dintre premierul Netanyahu și structurile de forță, în concret între premier și ministrul Apărării Yoav Gallant. După încheierea unei săptămâni de tratative atente și desfășurate cu acribie între mediatorii SUA, Egipt și Qatar, la Cairo și Doha, care s-au aplecat cu precădere pe tema identității celor care vor fi schimbați în prima fază a acordului, ce presupune o pauză de 6 săptămâni și schimbul dintre 33 ostatici femei, copii și bătrâni peste 65 de ani contra prizonieri în închisorile palestiniene, vineri noapte, 30/31 august, a fost solicitat un vot pentru mandatul negociatorilor în Cabinetul de Securitate pe tema menținerii trupelor israeliene pe teren. Aici a avut loc confruntarea.

Miza confruntării a fost nevoia armatei israeliene de a rămâne la frontiera dintre Gaza și Egipt, pe așa numitul Coridor Philadelphi, lung de 14 kilometri și deja dublat de un drum asfaltat, controlat de IDF. Acesta a fost unul din punctele majore de blocaj petru prima fază a acordului de încetare a focului între Israel și Hamas. Netanyahu a obținut un vot 8:1 pentru aplicarea unei hărți ce menține trupele israeliene pentru a putea evita contrabanda și traficul de arme din Egipt. Susținerile ministrului Apărării, cu care Netanyahu s-a mai confruntat anul trecut și pe care l-a mai demis o dată, revenind asupra deciziei, este că se poate controla și asuma riscul și fără a rămâne pe toată frontiera și că oricum Hamas nu va fi de acord iar Netanyahu forțează astfel, riscând să arunce în aer acordul și să nu mai obțină la timp eliberarea ostaticilor.

Mai mult, Gallant l-a acuzat pe Netanyahu că a oferit hărți diferite de cele validate și date celor cu care sunt trimiși negociatori la Cairo, impunându-le hărți dincolo de necesitățile tehnice și de securitate. Confruntarea a fost extrem de serioasă, iar acuzația este că Netanyahu se joacă cu viața ostaticilor, pentru că acordul va fi respins, războiul va continua, ostaticii vor muri iar armata este îngropată în Gaza, în război de uzură și nu se poate pregăti de perspectivele atacurilor din terțe părți, mai ales că ruperea memorandumului aduce și nemulțumirea americanilor, care au alocat resurse diplomatice importante, și deschiderea drumului spre retalierea Iranului și a organizațiilor dependente de el din Orientul Mijlociu, cu costuri majore pentru cetățenii israelieni.

Într-adevăr, echipa de negociatori din partea Israelului consideră că are cea mai bună ofertă pe care o putea aștepta și că cel puțin prima fază, dacă nu întregul acord, ar trebui acceptat și aplicat imediat. Și cei din linia întâi ar dori o regrupare și pregătire de etapele viitoare, cu 6 săptămâni de pauză și suspendarea amenințării retalierii iraniene pentru uciderea la Teheran, la inaugurarea președintelui Pazeshkian, a liderului politic al Hamas, Ismail Hanyieh. Și serviciile de informații israeliene consideră utilă acceptarea acordului drept cel mai bun posibil, pentru Israel, care ar putea să declare și victoria, cu această ocazie. Este vorba despre David Barnea, șeful Mossad, serviciul de informații externe; Ronen Bar, șeful serviciului de securitate internă Shin Bet; Herzi Halevi, Șeful de stat major al IDF, Armata israeliană și, desigur, ministrul Apărării, Yoav Gallant.

Premierul Netanyahu a reacționat cu furie, virulent, respingând acuzația, dar Yoav Gallant a revenit cu date concrete. E vorba despre conducerea negocierilor pe persoană fizică, pentru interese personale, după dizolvarea Cabinetului de război, la retragerea unui alt liderul al opoziției, Benny Gantz, fost șef al Apărării Israelului. De altfel, Șeful Apărării, Herzi Halevi, l-a susținut pe Gallant, însă votul a trecut cum și l-a dorit Netanyahu, ridicând problema continuității Ministrului Apărării, care a anunțat că nu are intenția de a demisiona, dar care ar putea fi demis. Însă dacă s-a pliat pe decizia majoritară, Gallant a subliniat că Premierul poate lua într-adevăr decizia după bunul său plac, inclusiv decizia de a ucide toți ostaticii care sunt încă în custodia Hamas. Acesta se așteaptă la refuzul lui Yahya Sinwar, actualul lider politic Hamas, și la retractarea ulterioară a lui Netanyahu, însă după o pierdere de timp și de noi vieți.

Diviziunea din cadrul Cabinetului a subliniat un alt punct major al conflictului de valori, mai ales că, chiar a doua zi, sâmbătă 31 august, au apărut cei șase ostatici morți care au declanșat protestele majore din stradă. Această descoperire l-a confirmat pe Gallant, mai mult, a repus tunurile pe Netanyahu în perspectiva apropiatei respingeri a ultimei propuneri de către Hamas.

Sub presiune publică, a rudelor celor răpiți, a structurilor de securitate, miza supraviețuirii politice a premierului Netanyahu este din ce în ce mai prezentă și mai vizibilă, subliniată nu de teroriștii din Hamas, de statele ostile, de opoziția din Israel, ci chiar de membrii propriului cabinet, care nu înțeleg aceste schimbări de opțiuni. De altfel, același tip de întoarcere pe călcâie s-a petrecut și la ultima vizită a Secretarului de Stat Antony Blinken și după telefonul președintelui Joe Biden de săptămâna trecută în legătură cu acordul de încetare a focului, schimbări inexplicabile cu argumente logice sau tehnice, de securitate și apărare pe teren, ci mai degrabă prin încăpățânări care sunt greu explicabile ca interese ale Israelului ca stat și mai mult ca element de prezervare a puterii de către Premierul Netanyahu.

* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. a fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.