de Iulian Chifu*
Summitul de la Helsinki de săptămâna asta a ridicat o problemă importantă care a stârnit valuri în România relativ la formatul B9 al cărui titular era țara noastră, și cu numele e Formatul București, alături de Polonia. La origine, s-a dorit o reuniune a statelor din flancul Estic al NATO, sau a statelor din linia întâi, de contact cu Rusia, Belarus și războiul de agresiune din Ucraina. Astăzi formatul din Finlanda a lăsat deoparte Ungaria și Slovacia ca purtătoare a unor mesaje neconforme sau distante față de abordările celorlalți actori membri.
Relevanța României și costurile de prestigiu din intrarea în irelevanță a B9
Subiectul a stânit emoții și pentru faptul că România pierde relevanța și prin absența acestui format, dar și pentru că un format care conține numele capitalei, București, ar urma să intre în irelevanță sau să fie distrus. Și asta chiar în anul în care România organizează summitul B9 la București în 2026, la 11 ani de la înființarea sa pentru a apăra interesele aliaților Estici ai NATO și a pune de acord politicile și doleanțele în cadrul NATO, cu prezența Secretarului General al NATO și a reprezentantului SUA, de obicei președintele american.
De această dată, se spune că formatul e depășit. Nu-și mai are obiect. Combină poziții incompatibile. De aici și formatul de la Helsinki, care a eliminat trei outsideri, statele Europei Centrale Ungaria, Slovacia și Cehia, cu iz suveranist anti-european în conducere și, desigur, anti-ucrainean și, chiar, ușor sau mai pronunțat pro-rus, și au adăugat, cum era normal, statele membre NATO din zona Nordică, Suedia și Finlanda. O abordare mai coerentă și relevantă în noul context.
Problema are două elemente principale în discuție. Primul, în ce măsură își păstrează relevanța un format mai vechi din care dispar 3 actori pe motive de orientare politică, care menține însă coerența și convergența de poziții. A doua, dacă nu Cumva Helsinki 2025 în 8 înlocuiește și trimite în desuetudine sau irelevanță București 9? Dacă vom combina situația cu cea de frustrare a românilor și elitei de la București privind dispariția României din prim planul relevanței în afacerile globale, iată și în regiunea noastră – irelevanță pusă ba pe precaritatea cunoașterii din zona conducerii politice în materie de securitate și apărare, ba pe lipsa unor politici coerecte în materie, ba pe lipsa unor contribuții serioase și idei clare despre sprijinul față de Ucraina – avem imaginea completă a dilemei actuale.
Altfel abordările sunt împărțite privind perspectiva formatului: de la dispariție și eșec asociat pentru România (și conducerea sa politică actuală) la punerea în paranteză, dar cu posibilitatea de a fi revigorat prin participare, inventivitate, valorificare a unei oportunități și activism pe dimensiunea relațiilor cu Statele Unite și cu ceilalți membri din regiune, asumarea leadershipului, dar și a unor proiecte relevante pentru aliați, pentru partenerii regionali și pentru Ucraina, în contextul războiului de agresiune al Rusiei, al păcii și proiectului de reconstrucție, odată ce soldați pe teren nu putem trimite și susține iar alte idei par absente.
B 13 plus Turcia și renunțarea la rivalități nord-sud
Pe această dimensiune am încercat o reflecție și o abordare integrată, de angajare și acomodare actuală, în perspectiva relansării formatului, a rolului și întinderii comprehensive. Și aici avem foarte clar răspunsul: o acțiune viguroasă și responsabilă diplomatic în consolidarea lui și a rolului formatului în ecuația regiunii. Și aici soluția inițială este cea a negocierii extinderii nu numai cu celelalte 3 state membre NATO din Flancul Estic – state din prima linie – Finlanda-Suedia-Norvegia, toate cu frontiere lungi cu Rusia, dar și adăugarea unui alt actor de primă linie mai din sud, dar relevant pentru Marea Neagră, Turcia, care a avut tentative de a se alătura sau, pe aceleași considerente ale coeziunii, a fost descurajat să o facă.
Deci formatul B9, cu puțină muncă, ar putea realiza un summit B13 plus Turcia, cu invitat Ucraina, de ce nu, la București, în 2026, la summit. Ar realiza, astfel o acțiune cu multiple valori de întrebuințare: ar aduce în echipă un stat de primă importanță pentru România, Turcia, care ar fi și unul dintre actorii care lipseau, dar ar reprezenta și un salt solid înainte în contextul vizitei de stat a președintelui Turciei la București în același an. Apoi e o dovadă că formatul nu moare, din contra, se întărește și-și crește relevanța în pregătirea cu argumente și dezbatere, respectiv negociere, acomodare și soluții pentru reuniunile NATO ce-i urmează, În fine, dar nu în cele din urmă, ar constitui un motiv real pentru participarea secretarului general al NATO și, în baza activității sale și a relevanței pentru testare și aplicare de soluții comune, ar deveni atractiv și pentru partea americană, în timp.
Desigur, ar trebui, concomitent, să mai renunțăm la o meteahnă, cea de contrapunere a părții de sud, relativă la Marea Neagră, părții de nord, Baltică, mult mai coerentă și unită. După ce am rezolvat discrepanța și asimetria de la Newport Beach, când abordarea era distinctă în zona de nord a Alianței, cu prezență militară întărită(enhanced) față de cea adaptată(taylored), am păstrat un discurs mai degrabă hachițos în relația cu aliații din partea de nord. Or în fapt, abordarea e greșită: ea trebuie să fie comprehensivă, integrată și, mai ales, împărțită în trei, în mod real: cea sudică – România-Bulgaria-Turcia – cea centrală – cu Balticele, Polonia, Cehia, Slovacia și Ungaria – și cea nordică – cu Finlanda, Suedia și Norvegia. Toate sunt relevante și trebuie privite integrat, orice atac în oricare din aceste trei zone însemnând că NATO intră în război cu Rusia sau agresorul momentului.
Abia abordarea integrată și interesul real pentru toate interesele flancului, fără legătură cu rivalități și relevanță clamată, ar aduce o valoare adăugată României în materie de strategie și abordări cu relevanță strategică, ceea ce ar aduce și americanii, și europenii mai aproape și mai interesați în ideile, abordările și acțiunile României, deci și de interesele sale. O abordare inventivă și mult mai sofisticată ar produce un asemenea salt în relevanță, fără a-l cerși și fără a linguși, ci profitând de relevanța dobândită natural de format prin munca diplomației românești care să ne facă interesanți pentru parteneri și aliați.
* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. A fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim-Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.
