Președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, intenționează să înceteze să fie activ politic, atunci când își va încheia mandatul de șef al executivului european la 31 octombrie 2019.
“Nu voi mai activa politic. Dar voi rămâne activ, voi scrie, voi face plimbări lungi“, a spus Juncker într-un interviu pentru Tiroler Tageszeitung, citat de EU Observer.
În interviu, Juncker a recunoscut unele eșecuri, inclusiv faptul că Comisia sa nu a reușit să reînnoiască acordul-cadru cu Elveția.
Cel mai longeviv lider național din Uniunea Europeană post-Război Rece, fost șef al Eurogrupului și supranumit ”Mister Euro” și primul președinte al Comisiei Europene numit în această poziție ca urmare a unei competiții între familiile politice europene, Jean-Claude Juncker va părăsi arena politică europeană în aceeași zi în care este așteptat să se producă și Brexit-ul, 31 octombrie.
De la 1 noiembrie, Juncker va preda ștafeta în fruntea Comisiei Europene Ursulei von der Leyen, prima femeie care ocupă această poziție și primul german în această funcție după 52 de ani.
Prim-ministru al Luxemburgului între 2 –
În 2005, în calitate de președinte al Consiliului UE, a fost gazdă a ceremoniei de semnare a Tratatului de Aderare a României la UE, la 25 aprilie.
Experiența sa politică datează din anii în care Jacques Delors, în calitate de președinte al Comisiei Europene, lucra pentru avansarea integrării europene. Membru al guvernelor conduse de Jacques Santer (la rândul său fost președinte al Comisiei Europene), Juncker a deținut portofolii de ministru și pe cea de prim-ministru din 1984 și până în 2013.
Mai mult, în perioada în care cele 12 state ale Comunității Europene puneau bazele Tratatului de la Maastricht – bornă remarcabilă a integrării europene – Jean-Claude Juncker era ministru de Finanțe al Luxemburgului. Din această calitate, a fost direct implicat în desăvârșirea criteriilor de la Maastricht, cele care stau la baza creării Uniunii Economice și Monetare și a adoptării euro ca monedă unică europeană.
Candidatura sa la șefia Comisiei Europene în 2014 nu venea însă doar pe fondul vastei experiențe de prim-ministru, președinte al Consiliului UE și actor în procesul integrării europene. Între 2005 și 2013, Jean-Claude Juncker a devenit primul președinte permanent al Eurogrupului – reuniunea miniștrilor de finanțe ai țărilor din zona euro – gestionând această structură în două perioade complet diferite: 1) una în care Europa privea cu încredere spre viitor prin prisma succesului său economic și al bunăstării exportate către est și 2) una în care a fost slăbită, adâncită în decalaje și fisurată în interioul zonei euro de criza economico-financiară.
În 2014, alături de Martin Schulz (PES), Guy Verhofstadt (ALDE), Ska Keller (Verzi) sau Alexis Tsipras (Stânga Europeană), Jean-Claude Juncker (PPE) intra în procesul Spitzenkandidaten, prin care fiecare familie politică își prezenta propunerea de viitor șef al Comisiei, iar în cazul câștigării alegerilor de către o formațiune sau alta, candidatul propus de respectiva formațiune ar fi fost numit președinte al Comisiei.
Alegerile din 22-25 mai 2014 au fost unice în acest sens: pentru prima dată, candidații la președinția Comisiei erau nominalizați și le era permis astfel să prezintă programe electorale, să participe la manifestaății electorale și să dezbată între ei.
Pe parcursul mandatului său, Juncker a avut de înfruntat provocări majore precum criza datoriei Greciei, criza migrației sau gestionarea la nivel politic a negocierilor de retragere a Marii Britanii din UE. În schimb, Fondul European de Investiții Strategice pe care l-a lansat și care a fost supranumit ”Planul Juncker” a dat roade în impulsionarea economiei europene. De asemenea, în același interval, cooperarea UE-NATO a fost aprofundată, iar ambițiile UE în materie de apărare europeană și autonomie strategică au avansat.
În 2019, procedura prin care Jean-Claude Juncker a fost numit președinte al Comisiei Europene nu a mai fost respectată de șefii de stat sau de guvern, procesul Spitzenkandidaten fiind devansat de opțiunea liderilor pentru negocieri politice în culise.
