Vizita cancelarului Austriei la București a marcat, simbolic, predarea către România a ștafetei președinției Consiliului Uniunii Europene pentru primele șase luni ale anului 2019, mandatul țării noastre urmând să debuteze la 1 ianuarie 2019 și să fie exercitat până la 30 iunie 2019.
Dincolo de obiectivele și prioritățile subsumate celor patru piloni – Europa convergenței, Europa siguranței, Europa – actor global și Europa valorilor comune – , precum și a contextului european complex în care România va prezida reuniunile Consiliului UE, exercitarea unei președinții rotative este și un proces administrativ.
Consiliul Uniunii Europene este instituția care reprezintă guvernele statelor membre şi este alcătuit din miniştrii de resort, reuniți la nivelul a zece formațiuni de lucru, din fiecare ţară membră a Uniunii Europene. Diferită de Consiliul European – instituția care reunește șefii de stat sau de guvern – instituția Consiliului Uniunii Europene, denumită actualmente informal și ”Consiliul” sau ”Consiliul de Miniștri” are rolul de co-legislator în arhitectura decizională a UE, prerogativ pe care îl exercită alături de Parlamentul European.
Rolul Consiliului UE
Pe lângă rolul de reprezentare al guvernelor statelor membre, Consiliul UE este instituția care adoptă legislaţia europeană şi coordonează politicile europene și elaborează politica externă şi de securitate a Uniunii Europene.
Fiecare stat membru al Uniunii deţine preşedinţia prin rotaţie pe o perioadă de şase luni conform unui calendar prestabilit pe o perioadă de mai mulți ani.
Împreună cu Parlamentul European, Consiliul UE este principalul organism cu putere decizională al Uniunii Europene, În majoritatea cazurilor, Consiliul decide împreună cu Parlamentul European prin intermediul procedurii legislative ordinare, procedură care anterior Tratatului de la Lisabona, intrat în vigoare în 2009, era denumită procedură de codecizie și care a fost instituită prin Tratatul de la Maastricht din 1993.
Scurt istoric postbelic: prima președinție a Consiliului UE a fost asigurată de Germania/ Criza scaunului gol, momentul în care Franța a blocat activitatea Consiliului
Consiliul funcţionează din 1958, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma privind instituirea Comunității Economice Europene (CEE) și EURATOM, şi are sediul la Bruxelles.
Cu toate acestea, o primă reuniune specifică a Consiliului a avut loc în 1952, la nivelul unei astfel de instituții care funcționa în baza tratatului care a instituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Acea reuniune a fost condusă de cancelarul german Konrad Adenauer, Germania fiind prima ţară care a deţinut preşedinţia rotativă a Consiliului.
Ulterior, în iunie 1965, președintele francez Charles de Gaulle a început un boicot al întrunirilor Consiliului, denumit “criza scaunului gol“. Potrivit Tratatul de la Roma din 1957 chestiunile legate de agricultura și buget urmau să fie adoptate prin vot cu majoritate calificată după o perioadă de tranziție pe parcursul căreia ele ar fi fost decise prin unanimitate.
La sfârșitul perioadei de tranziție, De Gaulle a refuzat să accepte abolirea votului de unanimitate, iar guvernul francez a rechemat la Paris reprezentantul lor permanent de la Bruxelles şi a anunţat decizia de a nu lua parte la viitoarele reuniuni ale Consiliului.
Această politică a scaunului liber a durat aproximativ şase luni şi s-a încheiat cu prilejul unei reuniuni speciale a Consiliului, în ianuarie 1966, când un compromis a fost atins – denumit ”Compromisul de la Luxemburg”, și permițând statelor membre să aibă drept de veto asupra deciziilor pe care le considerau că influențează ”interesul național vital”.
Compromisul de la Luxemburg a deschis calea spre negocierile privind Tratatul de Fuziune, semnat la Bruxelles în 1967, prin care Comisiile și Consiliile celor trei comunități – CECO, CEE și EURATOM – au devenit o singură Comisie, respectiv un singur Consiliu.
Din 1993 până în 2009. Tratatele de la Maastricht și Lisabona sau redefinirea Consiliului Uniunii Europene
În noiembrie 1993, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht – actul de înființare a Uniunii Europene constituită pe cei trei piloni – , Consiliul a primit denumirea sa actuală – Consiliul Uniunii Europene.
În baza primului pilon – cel al Comunităţii Europene – Parlamentul European se alătură Consiliului UE în elaborarea deciziilor la nivel european prin instituirea procedurii de codecizie. Procedura de codecizie, redenumită procedura legislativă ordinară prin Tratatul de la Lisabona dine 2009, s-a dovedit a fi definitorie pentru balanţa puterilor între instituţiile europene, devenind procedura standard în conformitate cu tratatele pentru actele legislative şi este în prezent aplicabilă pentru majoritatea domeniilor politice ale Uniunii.
Procedura legislativă ordinară presupune următorul traseu decizional: Comisia Europeană înaintează o propunere Consiliului și Parlamentului European. Consiliul și Parlamentul adoptă o propunere legislativă fie în primă lectură, fie în a doua lectură. Dacă cele două instituții nu ajung la un acord după a doua lectură, este convocat un comitet de conciliere. Dacă textul convenit de comitetul de conciliere este acceptabil pentru ambele instituții la a treia lectură, actul legislativ este adoptat.
Consiliul Uniunii Europene ia deciziile prin majoritate simplă, majoritate calificată sau prin vot unanim, în funcţie de decizia care trebuie adoptată. Votul în Consiliul Uniunii Europene se poate desfăşura doar dacă se întruneşte majoritatea membrilor săi. Formula standard de vot pentru deciziile Consiliului Uniunii Europene este cea a majorităţii calificate, care este folosită pentru circa 80% din legislaţia Uniunii Europene.
De asemenea, cele două schimbări majore introduse de Tratatul de la Lisabona au vizat noul sistem de vot privind majoritatea calificată şi principiul rotaţiei, în baza grupului de lucru al trio-ului de preşedinţii rotative, care urmăresc, pe durata a 18 luni, adoptarea agendei strategice de lucru a Consiliului.
În prezent, România va deschide trio-ul de președinții alcătuit alături de Finlanda și Croația. Astfel, la nivelul Consiliului Afaceri Generale, România a prezentat pe 11 decembrie, la Bruxelles, în numele trio-ului de președinții ale Consiliului Uniunii Europene România-Finlanda-Croația, programul comun de lucru al Consiliului pentru următoarele 18 luni.
Conform cutumei, țara care deschide trio-ul de președinții rotative cărora le revine responsabilitatea prezidării Consiliului în perioada 1 ianuarie 2019 – 30 iunie 2020 este responsabilă de prezentarea acestui program.
”Programul Trio-ului de Președinții România-Finlanda-Croația cuprinde o secțiune introductivă care definește cadrul de acțiune, misiunea și reperele de context ale celor trei Președinții. Secțiunile tematice ale documentului sunt construite în jurul structurii Agendei Strategice a Uniunii (Strategic Agenda for the Union in Times of Change, convenită în cadrul reuniunii Consiliului European din 27 iunie 2014), prezentând obiectivele comune, agreate de cele trei Președinții pentru perioada ianuarie 2019 – iunie 2020, pe următoarele cinci domenii prioritare: locuri de muncă, creștere economică și competitivitate; capacitarea și protejarea cetățenilor; politici privind energia și clima; libertate, securitate și justiție; întărirea rolului Uniunii Europene ca actor global”.
Programul Trio-ului de președinții este disponibil aici.
Funcționarea Consiliului UE: Miniștrii români vor prezida nouă din cele zece formațiuni ale Consiliului
Consiliul Uniunii Europene e întruneşte în configuraţii diferite la nivelul miniştrilor sau secretarilor de stat din statele membre, în funcţie de tematica care urmează să fie discutată.
După anul 2009, ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, numărul configuraţiilor în care Consiliul Uniunii Europene se întruneşte a crescut de la nouă la zece, în urma separării formatelor dedicate Afacerilor Generale de Relaţiile Externe.
Preşedinţia rotativă – în cazul acesta România – organizează şi conduce toate reuniunile Consiliului Uniunii Europene, excepţie făcând Consiliul Afaceri Externe, care este prezidat de Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate, poziție deținută până la 30 noiembrie 2019 de Federica Mogherini.
Nu există o ierarhie între formațiunile Consiliului, însă Consiliul Afaceri Generale are un rol special de coordonare și răspunde de aspectele instituționale, administrative și orizontale, fiind formațiunea care răspunde de garantarea coerenței lucrărilor desfășurate de toate formațiunile Consiliului.
Oricare dintre cele 10 formațiuni ale Consiliului poate adopta un act care să se înscrie în domeniul de competență al unei alte formațiuni. Prin urmare, oricare ar fi actul legislativ adoptat de Consiliu, formațiunea nu este menționată nicăieri.
Cele zece formațiuni ale Consiliului UE sunt: Afaceri generale, Afaceri externe, Justiție și afaceri interne, Afaceri economice și financiare, Agricultură și pescuit, Competitivitate, Mediu, Ocuparea forței de muncă, politică socială, sănătate și consumatori, Educație, tineret, cultură și sport, Transporturi, telecomunicații și energie
Consiliul UE și Consiliul European: mic ghid de diferențiere
Consiliul European și Consiliul Uniunii Europene sunt două instituții distincte la nivelul arhitecturii instituționale a Uniunii Europene.
În timp ce Consiliul European – instituția ce reuneşte şefii de stat sau de guvern ai statelor membre – se ocupă de orientarea strategică, de situaţiile delicate sau de gestionarea crizelor, preşedinţia Consiliului este responsabilă de punerea în aplicare a muncii Consiliului Uniunii Europene privind legislaţia europeană, asigurarea continuităţii în ce priveşte agenda Uniunii Europene, procesele legislative şi cooperarea între statele membre.
De altfel, până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Consiliul European nu figura pe lista instituțiilor înființate juridic la nivelul Uniunii Europene. În acest sens, până în anul 2009, președinția rotativă a Consiliului Uniunii Europene avea rolul și de a asigura președinția Consiliului European – șeful de stat sau de guvern care reprezenta țara ce deținea președinția Consiliului UE prezida și reuniunile Consiliului European, un cadru în care liderii europeni se întruneau informal din 1974.
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Consiliul European a devenit instituție de sine stătătoare, condusă de un președinte ales pentru un mandat de 2 ani și jumătate cu posibilitatea reînnoirii. Până în prezent, instituția a avut doi președinți: Herman Van Rompuy (1 decembrie 2009 – 30 noiembrie 2014) și Donald Tusk (1 decembrie 2014 – 30 noiembrie 2019)
.
