Corespondență de la Strasbourg – Robert Lupițu
Prezența în premieră a președintelui Klaus Iohannis în aula democrației europene pentru un discurs și o dezbatere cu deputații europeni asupra viitorului Europei acordă României un nou tempo în relația sa tensionată pe linie guvernamentală și legislativă cu instituțiile Uniunii Europene în prag de preluare a președinției Consiliului UE în care mai sunt intercalate cel puțin două elemente problematice, unul fix – raportul MCV și un al doilea variabil – rezoluția PE privind situația democrației din România.
Cu o dublă prestație în discurs, una care a emanat un apetit pentru metafore și o pregătire minuțioasă, atentă și detaliată a formulei în care România vede incontestabil viitorul său în Uniunea Europeană, dar și viitorul comun european în ansamblul său, și o a doua în care a predominat abordarea liberă, degajată și politic pragmatică, Klaus Iohannis nu a făcut notă discordantă cu modelul prezidențial pe care a asumat să-l promoveze. Președintele chiar a plusat, livrând un discurs și angajându-se în dezbatere într-un stil care a echivalat cu dorința recalibrării României pe scena europeană.
Despre ce recalibrare este vorba? Despre acea reașezare care ar putea distanța România de halta derapajelor de la standardele democrației europene, acolo unde staționează pe termen nedeterminat Polonia și Ungaria. Despre acea repoziționare care l-a determinat pe președintele Comisiei Europene să investească politic la SOTEU 2017 în greutatea Președinției României la Consiliul UE. Despre acea recalibrare care să nu transforme mandatul României și oportunitatea de a fi în avangarda redesenării viitorului european în simple himere.
În discursul și intervențiile sale ulterioare, președintele a punctat la toate capitolele necesare pentru a nu retrasa linia firească a unei dezbateri privind viitorul UE, evitând astfel o gravitare totală a dezbaterii pe situația din România, provocările la adresa statului de drept și a democrației. A rezistat inclusiv unei tentații specifice politicului de a critica necontenit combatanții de pe același eșichier, punând în evidență atașamentul și hotărârea României de a contribui la o Europă mai puternică și mai integrată, ridicând cetățenii europeni în general și pe cei români în particulari deasupra oamenilor politici cărora le-a atribuit un blam pentru această decuplare de care curentul populist a profitat pentru a se așeza din mers și a frâna integrarea europeană.
Ca să sumarizăm: un discurs centrat pe aspirațiile și obiectivele României europene în următoarea perioadă, pe angajamentul fără dubii privind o ”cale europeană comună” ca viziune pentru o Uniune Europeană mai puternică și mai coezivă, pe o miză uriașă depozitată a priori în rezultatele pozitive ale summit-ului de la Sibiu și, nu în cele din urmă, un discurs în care a insistat și chiar a pariat pe argumentul cetățenilor români ca ei înșiși generatorii și gardienii comunității de valori care țin în picioare o Românie democratică, puternică și integrată în Uniunea Europeană.
Dar este oare acest discurs suficient pentru a inversa sau a stăvili prejudiciile care sunt prefigurate pentru București la nivel european?
În conferința de presă ce a urmat dezbaterilor din plen, președintele a făcut două precizări asupra cărora merită să înțelegem producerea lor, mai ales că acestea trebuie prezentate în legătură și nu diferențiat. Mai întâi, a răspuns unei întrebări privind rezoluția pe care grupurile politice din Parlamentul European o pregătesc la adresa României ca urmare a dezbaterii din 3 octombrie, folosind o exprimare deopotrivă contestată și exploatată politic: ”E extrem de neobișnuit pentru Parlamentul European să dezbată și să voteze o rezoluție cu doar o lună înainte de a prelua Președinția Consiliului UE”.
Ulterior, a răspuns la 180 de grade unei alte întrebări privind apelul președintelui Comisiei Europene la consens politic în România pe tema statului de drept și în perspectiva președinției Consiliului UE, afirmând că nu își va coborî ”standardele în ceea ce priveşte statul de drept sau justiţia din România”.
Opiniile și analizele pot varia, stârni pasiuni, aplauze sau critici, însă un lucru este cert: în ambele răspunsuri, președintele a formulat corect. Nu își poate imagina nimeni că un lider, președinte sau prim-ministru, ar putea susține public o rezoluție împotriva statului pe care îl conduce. Aici nu este vorba despre pro sau anti-europenism, despre oportunitate politică, ci despre funcția care domină comunicarea publică. Aceeași funcție care a reacționat prompt la semnalul de alarmă al recomandărilor Comisiei de la Veneția, cerând Guvernului și Parlamentului să nu împingă ”România pe o direcție incompatibilă cu valorile Uniunii Europene”.
La acest moment este incert dacă în luna noiembrie vom avea o rezoluție a Parlamentului European privind situația din România, iar evitarea ei nu va determina de la sine și ocolirea coliziunii cu concluziile raportului MCV de luna viitoare, de pildă. În schimb, utilizarea momentului de astăzi ca un catalizator pentru a nu permite transformarea mandatului României la Consiliul UE într-un prizonier al propriilor greșeli ar putea reprezenta o șansă.
Exercitarea politică a Președinției Consiliului UE, dincolo de dimensiunea administrativă, poate fi un atu, însă narativul privind statul de drept trebuie să primească un upgrade care să disocieze termenii România și risc. Altfel, orice ambiție de negociere va fi tributară unui complex de inferioritate, fie el manifestat, fie exploatat ca atare.
.
