Secretarul de stat american Marco Rubio a venit la Conferința de Securitate de la München cu serenada afecțiunii transatlantice. Avea în audiență o alianță transatlantică rănită profund pe coasta sa europeană și, indirect, pe coasta nord-americană. Așa că a interpretat o partitură cu verb articulat care a pendulat între cordial și reverențios – Statele Unite vor fi întotdeauna un copil al Europei – și tăios cu dublă bifurcație – culpa comună americană și europeană privind iluzia sfârșitului istoriei după Războiul Rece. Dar, într-o coajă de nucă geopolitică, care rămâne mesajul strategic din spatele cuvintelor diplomatice în acest veritabil V-Day (nu atât Valentine’s Day, cât originea alianței atlantice – Ziua Victoriei în Europa în al Doilea Război Mondial)?
Cu o elasticitate ultra-testată, alianța transatlantică este departe a se rupe. Washington-ul dorește o recalibrare a scrie împreună următorul și capitalele europene doresc o reconstruire a încrederii. Această Conferință a debutat cu un elefant desenat pe coperta raportului preambulul al dezbaterilor pentru a însoți titlul unei ordini mondiale în curs de destrămare, cu administrația lui Donald Trump portretizată în elefantul din cameră și în demolatorul ordinii printr-o politică de tip buldozer.
Acesta a fost semnalul europenilor că parteneriatul transatlantic este în primejdie dacă Statele Unite continuă tirul furibund al criticilor precum discursul vicepreședintelui JD Vance de anul trecut, retorica escalatorie comercială sau pretențiile teritoriale la adresa Groenlandei, pentru a numi doar câteva.
Moderatul Marco Rubio din administrația care acuză Uniunea Europeană că este responsabilă pentru declinul civilizațional al Europei a venit la München să panseze, nu să inflameze, chiar dacă discursul lui a lipsit Uniunea Europeană, fiind preferată formula Europei și a națiunilor europene. Din discursul său atlantist au lipsit și Rusia și China. Iar șeful diplomației americane a fost în postura de a cânta o serenadă și datorită Europei.
Discursurile cancelarului Friedrich Merz și președintelui Emmanuel Macron de pe podiumul Conferinței nu au fost simple exerciții de oratorie, ci mostre de trezire strategică.
Cu o zi înainte, Merz decretase că „Europa s-a întors dintr-o vacanță de la istorie”. Ordinea mondială nu mai există în forma ei confortabilă. Epoca rivalității marilor puteri a revenit. Nici măcar SUA nu vor mai fi suficient de puternice pe cont propriu. Macron, la rândul său, a revendicat o „putere geopolitică în ADN-ul Europei”, insistând că această Europă va fi un aliat și un partener bun pentru SUA.
Între extreme – dependență totală sau autonomie iluzorie – există Europa mai independentă, cum a sugerat președinta Comisiei Europene Ursula von der Leyen. Nu o Europă anti-americană, ci una capabilă să contribuie real la echilibrul Alianței.
Decorul pozițiilor liderilor a fost completat de premierul britanic Keir Starmer. La zece ani de la referendumul de ieșire din UE, Marea Britanie nu mai este aceeași țară din anii Brexit-ului, ci una care vede inseparabilă securitatea britanică de cea europeană. Și viceversa.
Într-o coajă de nucă geopolitică, recalibrarea văzută de Statele Unite este aceea în care americanii nu se retrag din alianța transatlantică, dar nu mai sunt dispuși să o susțină în forma ei comodă post-Război Rece. Reconstrucția încrederii dorită de europeni înseamnă că SUA recunosc continentul fondator al valorilor comune ca un partener și un aliat egal. Pentru asta, asistăm la trecerea de la oratorie politică la acțiuni de autonomie strategică.
Recalibrarea văzută de Statele Unite este dată de cel puțin trei referințe – strategia națională de securitate, strategia de apărare și discursul celui creditat ca arhitect al celei din urmă privind trecerea la NATO 3.0. Bref:
- O Europă care să îmbrățișeze o cale ideologică mai conservatoare și anti-migrație, inclusiv prin cultivarea unei rezistențe politice de către SUA în interiorul statelor europene față de actuala formă de conducere;
- O Europă capabilă să conducă apărarea convențională în teatrul european, sub umbrela garanțiilor nucleare americane;
- O Europă care să renunțe la reglementările digitale în raport cu marile platforme americane și în numele interpretării administrației americane asupra libertății de exprimare;
Recâștigarea încrederii pe care europenii o cer stă deja neclintită în dialogul cu partea americană. Bref:
- Franța, Germania și Marea Britanie pun bazele unui proces de gândire strategică extins la nivelul întregului continent pentru o arhitectură de securitate europeană care să pornească de la premisa că Rusia va rămâne agresivă indiferent de deznodământul războiului din Ucraina;
- Această gândire cuprinde și o articulare a doctrinei nucleare franceze, eventual și britanice, pentru a garanta o forță europeană de descurajare nucleară. Această dimensiune va acționa cu siguranță precum un nod în legământul transatlantic;
- O preferință clară pentru fabricat și achiziționat din Europa, de la competitivitate la securitate și apărare, întocmai din cauza oscilațiilor de tensiuni pe barometrul încrederii transatlantice;
- O respingere fără echivoc a relaxării unei legislații asupra spațiului digitale, care a devenit teatru de război cognitiv și hibrid al autocrațiilor împotriva democrației europene, inclusiv prin interferențe electorale;
Coexistența dintre recalibrare și reconstrucție transatlantică ar putea fi sintetizată astfel: În vreme ce Statele Unite vor continua să deșurubeze “iluzia” vechii ordini, Europa va căuta să pună în practică un realism lucid care să insereze multilateralism într-o lume multipolară. La confluența intereselor și valorilor, alianța transatlantică va funcționa. La intersecția viziunilor concurente, va oferi spațiu de speculă geopolitică Rusiei și de accelerare a influenței Chinei.
