de Iulian Chifu*
Criza SUA-Iran a ajuns la un nivel de complexitate care reclamă azi o acțiune directă, fie că este vorba despre anunțul unui acord la negocieri reușite, fie o acțiune cutezătoare de impact și vizibilitate, vizând fie eliminarea Liderului Suprem Religios, fie a conducerii militare iraniene, fie sancțiuni serioase și de impact, care să determine o reacție internă care să ducă la eliminarea regimului Ayatollahilor. Sau o formulă de ieșire cât mai puțin costisitoare pentru imaginea lui Trump, eventual cu un scandal sau operațiune derulată într-o terță direcție, element de mesaj atât de puternic cât să acopere lipsa de decizie și amenințările în van formulate în legătură cu Iranul. Indiferent de soluție, regimul iranian a ajuns în pragul colapsului, într-o anticameră a revoluției și rupturii sociale, așa încât trebuie să facă schimbări majore dacă vrea să supraviețuiască: fie pe calea represiunii totale, varianta Nord Coreeană, dublată de supravegherea totală a populației, pe care o împrumută din China, fie pe calea relaxării regimului în special în zona poliției religioase, a eliberării economiei de constrângerile Gardienilor Revoluției și a renunțării la programe costisitoare, precum cel nuclear practic distrus în iunie după ce s-au investit peste 3 triliarde de dolari, risipiți practic într-o noapte, în războiul de 12 zile din vară.
Poziționare pe teren – constrângere, descurajare, amenințarea cu reacții de retaliere
La 2 ianuarie, în pline proteste naționale în Iran, președintele American Donald Trump a avertizat Teheranul că Statele Unite vor veni în sprijinul protestatarilor dacă regimul îi ucide cu violență. O sumă de avertismente a urmat și a vizat și perspectiva executării pedepsei cu moartea – pronunțată, zice-se, expeditiv – unui participant la proteste, care a fost ucis în final de poliție, în detenție. Trump a mai scris pe rețelele sociale că o potențială acțiune militară urmează să aibă loc și că “Ajutorul e pe drum”. De la avertismentul inițial, Președintele Trump a mai adăugat avertismente precum “este timpul să căutăm un alt leadership în Iran,” cerând, pe de altă parte, regimului să negocieze un acord nuclear. Pe de altă parte, a cerut generalilor săi să găsească o opțiune militară “decisivă”. Statele Unite au deplasat un grup de luptă cu un portavion în Golf, mai multe escadrile de avioane de atac și câteva baterii de apărare antiaeriană în regiune. Unele state arabe au cerut rezervă și abținerea de la un atac, așa cum a fost și cazul Israelului, la un moment dat.
Președintele american se confruntă cu un Iran slăbit, dar alegerile sale nu sunt dintre cele mai simple. Mai ales când abordarea sa în materie de aventurism global merge mai degrabă spre lovituri pe termen scurt, directe, penetrante, de impact, cu rezultate imediate, și detestă crizele de uzură și de durată. Iar opțiunile militare pe care le are nu se aseamănă deloc cu acțiunea din Venezuela împotriva lui Maduro. Între timp, o parte din personalul aflat în bazele militare din Orientul Mijlociu a fost retras, inclusiv din Irak, iar Președintele Trump se confruntă cu o dilemă o dată ce a amenințat regimul teocratic: acționează, în ce fel, cu ce scop, ce obiectiv să atingă, sau nu acționează sau acționează ineficient, formal, cu costuri majore asupra credibilității Americii și capacității sale de a descuraja în toată lumea. Pe de altă parte, dacă în iunie, la lovitura împotriva programului nuclear iranian, avea în regiune două grupuri de portavioane, destinate în mod substanțial contracarării atacului de retaliere iranian, astăzi în regiune se află un singur grup pentru acțiunea împotriva Iranului. Elementul surpriză nu există și oricum regimul era în alertă de la atacul din vară. În plus, există preocupări majore ale analiștilor americani și israelieni privind epoca Post-Khamenei.
De partea cealaltă, nici Iranul nu a primit cu plăcere sau privit cu ochi buni această desfășurare de forțe americane în Golf, mai ales după amenințările proferate. Un consilier al Liderului Suprem a avertizat, în cursul săptămânii, pe social media, că ținta în caz de atac va fi Tel Aviv-ul care va fi lovit într-un răspuns “imediat și fără precedent” după eventualul atac american, în timp ce alt oficial a avertizat că, de această dată, nu va exista nici o limită a răspunsului dacă Iranul este atacat. În același timp, duminică a reacționat chiar Liderul Suprem Religios care a avertizat că un atac american se va solda cu un război regional de amploare: “Americanii ar trebui să știe că, dacă încep un război, de data asta va fi un război regional,” a declarat Ayatollahul Khamenei.
Deja Iranul a anunțat exerciții militare cu tiruri cu muniție de război în Stâmtoarea Hormuz, în încercarea de a descuraja o posibilă lovitură americană, exercițiile de două zile, pe 1-2 februarie, urmând să includă marina Corpului Gardienilor Revoluției Islamice. Defa Press a susținut că au fost desfășurate “sute de nave rapide, dotate cu lansatoare de rachete și nave de susținere în imediata apropiere” a portavionului USS Abraham Lincoln. Iar nava suport lansatoare de drone “Shahid Bagheri” a CGRI se află la 6 kilometri de coastă în raza portului Bandar Abbas în Strâmtoarea Hormuz.
Iranul nu și-a folosit forțele navale în timpul acțiunii din iunie 2025 în războiul de 12 zile Iran-Israel. Pe de altă parte, exercițiul din strâmtoare vizează evitarea unei blocade și demonstrarea hotărârii regimului de la Teheran de a acționa și faptul că are instrumentele de a contracara o eventuală blocadă. În plus, presa iraniană a lansat un mesaj via televiziunea Al Jazeera, la 29 ianuarie, anunțând că exercițiile comune se desfășoară alături de Rusia și Republica Populară China, în Marea Oman și Oceanul Indian. Există asemenea exerciții anuale, de obicei în luna martie, dar nici comunicatele oficiale venite de la părțile rusă și chineză, nici prezența militară a navelor din marina celor două state și nici un alt indiciu din surse deschise nu arată că avem de a face cu adevărat cu această perspectivă.
Opțiuni alternative: negocieri sub presiune cu Iranul, eliminarea Liderului Suprem, înlăturarea regimului
Desigur, Președintele american are multiple opțiuni, dar obiectivele sunt alternative și nu trebuie să se soldeze cu o pierdere de credibilitate. Astfel, alternativele se îndreaptă fie spre o negociere sub presiune cu Iranul, fie spre o lovitură chirurgicală care să-l înlăture pe Liderul Suprem Religios și să determine presiunea la succesiune, fie o acțiune militară care să ducă, în final, la prăbușirea regimului prin acțiuni militare, sancțiuni puternice și sprijinul opoziției. Donald Trump a anunțat că a fost căutat de iranieni cerându-i-se să nu lovească militar pentru că aceștia acceptă negocieri, apoi a vorbit despre desfășurarea unor “discuții serioase” și că speră ca acestea să ducă la ceva “acceptabil”, în timp ce negociatorul oficial iranian, actualmente șeful Consiliului Național de Securitate, Ali Larijani, a susținut că acel cadru al negocierilor duce la progrese.
Așa încât prezența militară americană ar putea să aibă multiple valori de întrebuințare – fie să reprezinte un element concret de presiune offshore pentru a determina negocieri, fie să fie utilizată ca presiune pentru a facilita și gestiona tranziția în Iran sau să fie instrumentul pentru a lansa lovituri care să decapiteze regimul și să-l facă să intre în implozie, degradând forțele militare și de securitate și determinându-le să-și revizuiască relația de loialitate cu regimul. Președintele Trump a condiționat orice negociere de condiții pentru încheierea oricărui program nuclear iranian și de îmbogățire a uraniului și transferul materialului nuclear pe care-l deține în afara țării, încheierea oricărui sprijin pentru milițiile pro-iraniene din regiune pe care le finanțează și, respectiv, limitarea programului de rachete balistice iranian.
Toate cerințele americane sunt, de fapt, linii roșii anunțate de către regim, dar dacă ambele capitale, Washington și Teheran, își doresc un acord care să ducă la evitarea oricărei confruntări, ar putea să ajungă la o concluzie pozitivă. Pentru că, precedentul 2013 o arată, nici liniile roșii nu sunt chiar roșii, ci mai degrabă roz, deci pot fi relativizate, apoi Iranul a demonstrat întotdeauna capacitatea de compromis și raționalitate în negocieri, spre deosebire de Coreea de Nord, așa încât și Statele Unite ar putea fi flexibile și să se îndrepte spre compromis, acceptând acțiuni și angajamente formale în celelalte componente ale solicitărilor, dacă se convine asupra programului nuclear.
O altă variantă pe care o are la îndemână Domald Trump este eliminarea Liderului Suprem Religios. Nu întâmplător Ali Khamenei s-a ascuns și s-a retras, zice-se, într-un buncăr subteran, în timp ce afacerile conducerii religoase sunt gestionate de unul dintre fii săi din birourile Secretariatul Liderului Suprem din Teheran. Cum președintele Trump este adeptul loviturilor directe și plasate, de impact, această variantă, de decapitare a regimului, ar putea fi aleasă. După capturarea lui Maduro, eliminarea eventuală a Liderului Suprem Religios ar putea duce la un model, când succesorul său, oricare ar fi acesta, să fie îndemnat să caute un acord cu Statele Unite și să încheie confruntarea. Altfel, chiar și o rivalitate în cadrul regimului, dispute și o criză prelungită de succesiune sau o luptă pentru putere, chiar și cădere în război civil ar reprezenta o oportunitate pentru separatiștii cu diverse agende din Iran, pentru opoziție și ar împărți taberele și resursele în mod avantajos pentru Washington, dacă s-ar produce decapitarea regimului și nu neapărat distrugerea lui.
Dar probabil obiectivul major al oricărei acțiuni ar fi schimbarea de regim. Așteptările de la o intervenție militară ar putea fi mult prea mari, iar schimbarea de regim ar putea să fie o dorință mult prea exagerată și îndepărtată, care nu se poată produce doar prin lovituri țintite de la distanță, ci ar reclama mult mai mult. Alterarea dinamicilor politice din Iran prin lovituri ar putea însă convinge părți ale personalului de securitate iranian, din armată, poate mai puțin din cadrul gardienilor revoluției islamice să-și schimbe loialitatea – deși aici, în ultimul caz, doar corupția joacă un rol central, vezi asasinarea liderului Hamas într-o casă de oaspeți al CGRI din Teheran. Totuși opoziția disparată și neorganizată ar putea greu capitaliza din dificultățile regimului și aici ar putea fi cheia realistă pentru o schimbare de regim, dacă intervenția militară nu ia în discuție prezența pe teren a trupelor de orice fel.
În orice caz, loviturile militare și decapitările conducerilor militare și politice ar face un Iran mult mai vulnerabil, mai puțin capabil militar și ar limita operațiunile lui, creând vulnerabilități pentru atacuri țintite ulterioare, mult mai eficiente. Mai ales că regimul ar fi mult mai puțin stabil. Asta ar ușura sensibil și modul în care s-ar raporta la populație, la SUA și partenerii săi, cel puțin pe o perioadă previzibilă, și ar crește apetitul unor schimbări profunde. Tot așa cum asemenea acțiuni combinate cu sancțiunile pot declanșa și cataliza procese pe termen lung, mai ales că cei rămași la conducere se vor confrunta cu crize multiple. Cu precădere pentru că s-ar suprapune cu contradicțiile deja prezente care au determinat protestele, problemele economice, dar și lipsa de legitimitate a regimului, scăderea capacității de guvernare și o opoziție tot mai largă și mai asertivă. Toate acestea pot duce la același rezultat, al schimbării de regim.
Opțiuni militare, sancțiuni și riscuri. Aventura Americii în Iran ar putea fi costisitoare
Desigur, actorul cel mai interesat aici este Israelul. El știe că nu va mai prinde Iranul la un nivel atât de jos al securității sale și sprijinului pentru regim și că o acțiune militară acum nu merită riscul dacă nu se soldează cu dispariția regimului. Bejnamin Netanyahu are alegeri anul acesta, primele după 7 octombrie 2023 și în lipsa de decont politic pentru acțiunea teroristă a Hamas, așa încât are nevoie de o imagine și o victorie majoră pentru a redeveni dezirabil măcar pe teme de securitate mai departe. Știe că atacul și distrugerea regimului iranian nu-i este la îndemână, că e nevoie de americani, de aici și absența aproape totală din spațiul public pe aceste teme. Mai ales dacă retalierea așteptată ar viza și chiar atinge ținte din Tel Aviv cu eventuale costuri umane. De altfel, săptămâna trecută șeful intelligence-ului militar israelian, Shlomi Binder, s-a întâlnit cu oficialii agențiilor de intelligence americane la Washington, speculația presei israeliene fiind că discuțiile s-au concentrat pe alegerea și stabilirea țintelor potrivite din Iran. Schimbarea de regim la Teheran ar încheia amenințările cu rachete la adresa Israelului, direct din Iran sau de la milițiile din regiune.
Totuși simpla încercare de a elimina conducerea iraniană ar putea veni cu riscuri majore pentru întreaga regiune. Fără rupturi majore la nivelul armatei și al Gardienilor Revoluției, chiar al conducerii politice religoase, regimul nu se poate prăbuși chiar dacă va fi eliminat Liderul Suprem. Lipsa unei opoziții unite și a unui lider relevant, acceptabil, adaugă la incertitudinea schimbării de regim și a momentului de după. Chiar și un tânăr succesor ar trebui să probeze în fața reminiscențelor regimului și nu ar fi deloc abordabil sau flexibil pentru America lui Trump, ca să nu mai vorbim despre haosul dintr-un război civil de durată care ar putea duce la orice tip de conducere și mai nefavorabilă, destabilizând nu numai Iranul, ci întreaga regiune. Desigur, lovituri precise, unice, s-ar potrivi așteptărilor și comportamentului administrației Trump, o lovitură cutezătoare și impresionantă, cu execuție minuțioasă și exactă, ar diminua la maximum riscurile secundare, neanunțând decât o retaliere ritualică, formală, nicidecum o escaladare.
Altfel, Secretarul de Stat Marco Rubio a recunoscut deschis că nu există nici un plan care să vizeze ce urmează după eliminarea liderului Suprem Khamanei din Iran. Desigur, țintirea lui și a conducerii Gardienilor Revoluției s-ar potrivi în narațiunea vizând răzbunarea miilor de morți, răniți și arestați în represiunea împotriva protestelor economice din Iran, în care se vorbește despre nu mai puțin de 30.000 de morți. Aceasta ar feri SUA și Israelul de efectul secundar ar ralierii populației în jurul steagului, respectiv a regimului. Ar exista o narațiune serioasă și coerentă, de asemenea, dacă ar fi vizate mai departe părți ale programului nuclear iranian, chiar dacă ar ridica problema contrazicerii “obliterării” anunțate de către Trump în iunie. Ar putea fi vizate facilitățile de la Muntele Kolang Gaz La (Pickaxe Mountain)de lângă facilitatea nculeară de la Natanz, în provincia Isfahan, facilitate pe care Israelul și SUA nu au lovit-o în iunie, plasată în adâncime la peste 100 metri sub Fordow. Agenția Internațională pentru Energia Atomică nu a inspectat niciodată facilitatea militară, nedeclarată de Iran, de altfel.
Nu în ultimul rând, reacția SUA ar putea fi întărirea sancțiunilor economice mai ales prin deturnarea tancurilor petroliere iraniene sau prin lovirea terminalelor iraniene de încărcare a petrolului. Desigur, astfel s-ar încălca o linie roșie a Iranului care a declarat nu o dată că, dacă el nu poate exporta, nimeni nu poate exporta. Închiderea Strâmtorii Hormuz, plasarea de mine, lovirea facilităților petroliere a țărilor din Golf, amenințarea de către al Houthi a traficului prin strâmtoarea Bab el Mandeb și Marea Roșie, toate ar fi mișcări de retaliere ce pot duce la un adevărat război economic global. Sigur, un asemenea act nu ar duce la prăbușirea economiei SUA, cum susține propaganda iraniană, dar ar putea duce la creșterea prețului barilului de petrol, creșterea inflației și chiar recesiune economică globală. Desigur, ar și distruge Iranul, a cărei economie este deja complet depresivă și devastată.
Astăzi un procent estimat la 20% din populație susține regimul, din rațiuni și legături directe cu instituțiile regimului din care profită, în timp ce circa 80% se opun regimului. Chiar și așa, reacțiile Iranului la un eventual atac care nu ar distruge complet resursele sale militare ar depinde de nivelul perceput al amenințării. Dacă e clară o amenințare la adresa regimului, eventual anunțată și asumată ca atare, atunci, așa cum a avertizat deja ministrul de Externe Abbas Araghchi săptămâna trecută, Iranul “va trage cu orice are la îndemână după un atac,” o acțiune care ar merge “mult mai departe și pentru mai mult timp” decât se așteaptă inamicii. Altfel, se va încerca reacția proporțională, eventual formală și anunțată cu avertisment anterior, pentru a evita escaladarea, în paralel cu abordarea de negocieri de pe poziții rezonabile pentru Teheran. Nici starea armatei, așa cum se pretinde că ar fi reînarmată și refăcută, nu recomandă o altă variantă de angajare militară din partea Iranului.
Schimbarea de regim e necesară și aproape
Indiferent de opțiunea și rezultatul acțiunilor viitoare ale Statelor Unite, situația internă din Iran și impactul loviturilor din iunie au deja un impact major, mai ales după protestele și represiunea de la începutul anului. Aici reacția este clară și reclamă în perspectivă o schimbare majoră în interiorul regimului, care are variante multiple. Fie se radicalizează în variantă nord-coreeană, cu represiune și control absolut, fie produce o schimbare internă majoră, de tip reformă, fie face implozie. Menținerea sub actuala formă devine imposibilă. Există multiple elemente care probează acest fapt: cel mai important, seria de proteste publice la adresa regimului începând din 2017, cu cel puțin patru episoade, cu oameni din regiuni diverse, cu motivații și interese diverse, cu bază religioasă și etnică diferită care au protestat împotriva regimului.
Toate motivațiile protestelor reclamă o schimbare politică majoră dacă nu o revoluție fundamentală a regimului, din interior sau ca efect al disoluției regimului însuși. O parte importantă din populația iraniană reclamă modul neprofesionist și corupt de gestionare a economiei, și nu mai tolerează acțiunile brutale ale regimului care gestionează dezastruos resursele statului, impun o ideologie rigidă poporului și instigă conflicte interne și cu vecinii.
Practic, Iranul a intrat într-o zodie proto-revoluționată, fără posibilitatea de a mai menține regimul preexistent în funcție, cu excepția unor noi forme majore de represiune și control care nu au mai fost aplicate până astăzi într-o asemenea combinație și oricum vor stârni proteste masive din partea populației, fiind puțin probabil ca regimul chiar să reziste în actuala formă. Manifestații civile au vizat perioada 2017-2018, apoi cele din 2019, cele ale libertății femeilor din 2022-2023 și sancționând poliția religioasă și, în sfârșit cele economice din 2025-2026 și arată drumul greu înapoi, spre o stabilitate a regimului ayatollahilor. Protestele au crescut ca număr de participanți și violență cu fiecare val, iar reacțiile regimului au fost complet nepotrivite, protestele propriei populații fiind privite mai degrabă ca amenințări militare și de securitate decât ca proteste sociale și politice.
Mai mult, nici regimul, nici reprezentanții săi, nu au fost deloc diplomați sau înclinați spre forme de reconciliere cu propria populație, optând pentru formula arătării capacității represive, a forței și hotărârii de a apăra regimul, nu de a-l schimba sau reforma. Cetățenii care au suferit de pe urma acțiunilor regimului au fost considerați inamici ai statului, Liderul Suprem Religios Ali Khamenei a calificat protestatarii drept agenți străini și teroriști și nu membri ai propriului popor. Este totuși neclar dacă aceste proteste vor putea răsturna regimul, totuși mânia publică este evidentă, în creștere și nu mai poate fi gestionată represiv sau prin propagandă. Iar nemulțumirea față de regim se va manifesta și se va intensifica pentru că autoritățile iraniene nu sunt capabile să soluționeze cauzele profunde ale acestor proteste.
Regimul are nevoie de o restructurare fundamentală în materie de politică economică pentru a face o diferență sensibilă, asta însemnând și eliminarea monopolurilor statului controlate de Corpul Gardienilor Revoluției Islamice și alte componente ale regimului Ayatollahilor. Apoi ar trebui o înțelegere cu SUA pe linia programului nuclear pentru a ridica din sancțiuni, în timp ce pe linie religioasă, ar trebui modificată legea portului hijabului obligatoriu pentru femei, pentru a evita aplicarea ei abuzivă de către poliția religioasă în anumite comunități. Desigur, Liderul Suprem Khamenei nu are nici o intenție, nici el, nici apropiații săi, să facă vreo schimbare relevantă. Din contra, nemulțumirea publică este întâmpinată cu represiune, ideologie și propagandă, nicidecum de vreo formă de reformă. Khamenei insistă pe formele de îndoctrinare și re-ideologizare a poporului iranian și cu formulele ritualice periodice de reafirmare a angajamentelor instituționale față de regimul revoluționar islamic.
Și în cazul ultimelor proteste, Khamenei a susținut că Statele Unite a declanșat un război economic și psihologic împotriva Iranului și, în consecință, este responsabil de situația economică internă. Pe tema inamicului comun, el solicită întregii populații să se alinieze în spatele regimului pentru a reacționa și a înfrânge agresiunea americană. Iar atunci când propaganda nu e suficientă, Ayatollahul scoate în stradă Armata alături de poliție și milițiile Basij responsabile de ordinea publică. Nemulțumirea iranienilor a crescut cu aceste soluții de ideologizare și represiune găsite de regim, care arată că nu are soluții viabile la problemele concrete economice și sociale ale populației. De aici și scenariile pentru conducerea teocratică a Iranului: fie reușește să impună represiunea și să controleze pe deplin populația, fie intră în colaps, face implozie și se dizolvă lăsând locul unei perioade de haos, fie reușește să facă reforme consistente și renunță la regimul islamist, eliminând actuala conducere. Dar toate depind de alegerea președintelui Trump pentru acțiunea sa de mâine împotriva regimului și de pârghiile sale de influență în Iran.
* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. A fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim-Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.
